Dacă ICR nu e, nimic nu e – în propagandă!

Acesta pare să fie principiul după care s-au condus cam toţi conducătorii de stat – şi de regimuri – de la revoluţie încoace, dacă mi se îngăduie termenul. Începând cu ICR-ul iliescan condus de Augustin Buzura, un scriitor ce se remarcase pe vremea Împuşcatului prin romanele sale neconformiste, atât cât să nu supere prea tare pe-acolo pe sus, unde totdeauna „cineva ne iubeşte”, şi sfârşind cu Andrei Marga, sau, de ce nu, cu proaspătul său înlocuitor, exact aşa au stat – şi stau încă – lucrurile.

Dacă prozatorul Buzura a păstrat totuşi o oarecare cumpănă a discreţiei în materie, venirea pe post a kaghebistoidului H.-R. Patapievici a fost nu picătura, ci butoiul care a făcut să se verse paharul suportabilităţii. Remarcându-se prin jelaniile autovictimizante împotriva securistului căpitan Soare care l-ar fi urmărit peste poate, dar mai ales printr-un cu totul special patriotism, omul acesta, când se gândea la ţărişoara lui, era înecat nu de plâns, ci de incontinente valuri de urină. Ce-i drept, el le dorea revărsate asupra a tot ce înseamnă spiritualitate românească, începând chiar cu Eminescu, împotriva căruia a pornit o necruţătoare campanie. S-a înconjurat de „marile personalităţi” Andrei Pleşu (aflat în strânsă legătură, cel puţin prin consoarta sa, cu serviciile secrete comuniste), Gabriel Liiceanu, „ucenicul” dar mai degrabă detractorul lui Constantin Noica, – de care „s-a delimitat” încă din timpul vieţii acestuia – şi alţii. Printre ei, scriitorul Mircea Cărtărescu, ce i-a picat cu tronc lui Băsescu nu se ştie pentru care fapte, imediat după victoria în alegerile din 2004, când proaspătul prezident şi-a început interminabila lectură a „Levantului”. Aceştia, după un debut fulgurant în slujba „bătrânului edec comunist”, n-au şovăit să treacă imediat de partea matrozului. Patapievici, în ce îl priveşte, s-a erijat într-o postură de al doilea – dacă nu primul – ministru al culturii, dispunând de fonduri nelimitate pentru răsplătirea propagandiştilor băsişti din ţară şi străinatate. De aici şi surpriza USL-ului la Referendumul de azi-vară, când a fost copleşit de atacurile de tot joase şi calomniatoare ale cohortelor de îmbuibaţi de la ţâţele vacii icereiste. Deodată, ca la un semn, s-au umplut ziarele străine cu elucubraţii despre evenimentele din ţară, ceea ce explică, în mare parte, eşecul demiterii individului cocoţat din nou în palatul regal.

În mod natural şi absolut necesar, prima mişcare a USL-ului a fost să se scuture de puricii şi păduchii de la ICR. Primul destituit a fost vestitul comic al micului ecran, Patapievici. De-aici încolo încep însă măgăriile lui Ponta, un alt „Victoraş” la fel de fidel propriilor angajamente precum cel lăsat de Coana Lenuţa să-i îngrijească progeniturili. Măgării în sensul că, pornit la drum cu tovarăşi ca liberalii şi al lor, pe-atunci ceva mai strălucitor, Crin, a început şi continuă pe parcurs să se scuture de aceştia. Investit în primul guvern Ponta la conducerea Ministerului de Externe, Andrei Marga „a greşit” foarte mult atacându-l pe actualul coabitant şi a fost dat repede jos, cu lilialul asentiment, condiţionat, pare-se, de numirea demisului de acum, la conducerea I.C.R., după ce un alt penelist, Puiu Haşotti, îşi dăduse, rătăcit pe-acolo nu se ştie cum, întreaga măsură a incompetenţei. Noul numit şi-a suflecat repede mânecile pornind la inevitabila curăţenie, ceea ce iarăşi a dat ocazia haitei de lătrători ce-şi lipăiseră pe-acolo blidul de linte să-şi pornească schelălăitul pe la înaltele porţi ale Occidentului. În plus, Serviciile şi-au întors miţoasele cojoace pe dos şi i-au găsit fostului rector al UBB niscaiva gângănii pe la dosar, cu toate că CNSAS, datorită subţirimii dosarului, s-a văzut în imposibilitatea de a-l cataloga drept făcător de poliţie politică. Părea că totul intră în cursul firesc, şi totuşi – căci arghezianul „de ce-aş fi trist” pare să-şi găsească oricând un răspuns din partea primului ministru – Andrei Marga este demis şi de la I.C.R. şi înlocuit cu un ilustru necunoscut. Necunoscut doar până la descoperirea certificatului de naştere al oricărui politician de un anumit soi, în cazul acesta documentul privind funcţia de redactor şef al revistei „Universitatea Comunistă”, organ al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, prin anul 1985. Cam aceeaşi ciorbă cu a lui Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, politaştrii comunişti recrutaţi de regimul Băsescu. Acest regim, proaspăt decedat şi rapid readus la viaţă prin înţelegerea şi compasiunea lui Ponta, soldate prin parafarea documentului de coabitare, a găsit repede omul care să-l înlocuiască pe Marga în persoana unui comunist de pe vremurile de o plină de veselie memorie.

Acum, singura problemă care se pune pentru noi, necunoscători ai hachiţelor politice care-l pot aduce aici pe un politician aflat pe val şi învestit cu funcţia de prim-ministru şi, la rândul lui, pe unul în conul de umbră al acestuia, deşi aflat la conducerea Senatului, ar fi răspunsul la întrebarea: ce-i mâna pe ei în luptă – în cazul primului, sau în postura de noncombat, în cazul celui de al doilea, care, de data aceasta, nici măcar n-a încercat să crâcnească în faţa deciziei suverane care lăsa PNL-ul şi fără acest institut zis în mod eronat al culturii, deşi încă nu tocmai al educaţiei socialiste.

Până la urmă, răspunsul în cazul amândurora vine oarecum de la sine. Ponta îşi asigură o trambulină propagandistică atât în ţară cât şi în plan extern. Al doilea, deşi declarase că susţinerea PSD pentru candidatura sa la prezidenţiale nu poate fi un factor decisiv şi, în cazul unor grave derapaje, preferă să se lipsească de sprijinul acestui partid, până la urmă nici un derapaj nu pare a fi suficient de grav pentru a-l determina să denunţe o alianţă ce se îndreaptă, cu paşi hotărâţi, spre disoluţie. Nu înainte de un anumit termen, pe care fripturiştii de sub mâna lui Ponta îl calculează cu o luciditate de speriat.

Povestea cu I.C.R.-ul este, la urma urmei, doar un episod din lungul drum al zilei lui Crin Antonescu, abia trezit din credinţa lui într-un gentleman’s agreement cu Băsescu, către noaptea lui Ponta, care se prefigurează tot mai clar din ultimele gesturi ale acestuia: ploconirea în faţa Angelei Merkel prin restituirea către germani a unor proprietăţi ale naziştilor din România (prin neantizarea unor tratate internaţionale încheiate la sfârşitul ultimului război) şi luarea apărării lui Barroso în faţa acuzelor lui Băsescu (sic!). O noapte mai lungă, se pare, decât cea a lui Bombonel, când eram gata cu toţii să mergem în Congo.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.