Daniel Barbu: Mediocritatea, platitudinea, gândirea unică – virtuţile cele mai cultivate

De la începutul anilor 2000, (…), România şi-a asumat din proprie iniţiativă imaginea de ţară eminamente coruptă. Este una dintre opiniile exprimate de Daniel Barbu, într-un interviu acordat în exclusivitate cotidianul.ro

 Respect, demnitate – cum credeți că se vor regăsi în viitorul Parlament European?

Daniel Barbu: Parlamentul European funcţionează, spre deosebire de cele mai multe parlamente naţionale, după o logică transversală şi longitudinală, nu după principiul polarizării şi al verticalităţii. Altfel spus – şi aici stă caracterul excepţional al acestei adunări – în Parlamentul European nu există majoritate şi opoziţie. Atunci când se aud, rar, voci alternative, ele aparţin unor grupuri marginale şi minoritare în care se amestecă euro-scepticii şi populiştii cei mai diverşi. Procedurile, minuţios ritualizate, sunt făcute în aşa fel încât să împiedice parrhesia, vorbitul liber, deschis şi neconvenţional.

Parlamentul operează prin consens, negociere între lideri, distribuirea proporţională de funcţii şi beneficii, ca şi prin disciplina impusă membrilor. Parlamentul European seamănă mai degrabă cu o instituţie birocratică decât cu o adunare deliberativă. Valori specific umane cum sunt demnitatea personală, atitudini care umanizează, cum sunt dovezile de respect reciproc sunt de regulă excluse din orice organizaţie de tip birocratic, ce mizează pe eficienţa raporturilor impersonale şi pe tehnicitatea anonimă a procesului de luare a deciziilor. Parlamentul European nu face deocamdată excepţie. Cum votul nu este aproape niciodată dat în urma unor raţionamente, evaluări şi alegeri personale, Parlamentul European nu are vocaţia de a produce personalităţi, ci sarcina de a le lamina şi de a le normaliza. Mediocritatea, platitudinea, lipsa de relief, gândirea unică şi conformismul sunt, în prezent, virtuţile cele mai cultivate în Parlamentul European, cele care, dacă sunt însoţite de sociabilitate şi de o înclinaţie spre mediere şi compromis, promit cariere lungi şi prestigioase. Fără o reformă radicală a Parlamentului European, ce nu poate fi înfăptuită decât printr-un nou tratat (a cărui necesitate a fost anunţată programatic de ALDE Party încă de la precedentele alegeri europene), parlamentarul european va continua şi în viitoarea legislatură să fie considerat un funcţionar ales şi nu un reprezentant. Va fi şi pe mai departe privit nu ca o persoană (ca atare purtătoare a unei demnităţi inerente), ci ca titular al unei funcţii (adică practician al unor dexterităţi de tip administrativ).

Fenomenele care subminează democrația

Între democratizare și depolitizare, care sunt reflecțiile dumneavoastră de astăzi despre criza democrației și ce anume se poate îndrepta de la Bruxelles și Strasbourg? Și care să fie cei mai potriviți aliați?

 D.B.: În ochii mei, miza de astăzi a politicii este politica însăşi. Dacă înţelegem politica ca pe o ştiinţă practică a administrării libertăţii egale în vederea identificării şi eliminării tuturor abuzurilor şi intrigilor ce o ameninţă. Din preziua campaniei electorale şi până astăzi, politica românească a devenit din ce în ce mai apolitică. Ori de unde ar porni, dezbaterile publice ajung inevitabil la venituri bugetare şi salariale, la chestiuni penale ori la rolul serviciilor. Realitatea este mereu aliniată fie unui limbaj economic rudimentar, fie unor ideologii bricolate, ce nu se recomandă prin miezul lor doctrinar, ci prin capacitatea de a săpa tranşee cât mai adânci între „ei“ şi „noi“. Politica nu este acum mai mult decât locul convenit în prealabil al coliziunii periodice şi repetate dintre două naraţiuni concurente despre ceea ce ţine împreună comunitatea politică: statul de drept vs. agenda cetăţeanului. Sunt partide, politicieni, activişti civici şi intelectuali publici care-şi justifică prezenţa în arenă prin lupta pe care o duc împotriva corupţiei (întotdeauna a celorlalţi), a clasei politice lipsite de credibilitate şi de pricepere, precum şi pentru întărirea instituţiilor statului (în special a celor judiciare şi speciale). Alte partide şi alţi politicieni, activişti şi intelectuali luptă la rândul lor, dar pentru bunăstarea generală, pentru dezvoltarea ţării, pentru lărgirea clasei mijlocii, pentru salarii şi pensii mai mari, pentru locuri de muncă, pentru mai mulţi bani în buzunarele cetăţenilor. Militarizarea accelerată a limbajului şi mijloacelor înfruntării politice desemnează ca terţ exclus şi ca victimă sigură democraţia, regim eminamente civil, suspicios chiar faţă de uniforme şi de eroi.

Trei fenomene subminează azi democraţia. Evidentă este, în primul rând, tendinţa de „prezidenţializare“ a democraţiei, de concentrare pe verticală a deciziei, ce aparţine din ce în ce mai exclusiv prim-ministrului, cancelarului sau, după caz, preşedintelui şi nu, aşa cum se întâmpla până de curând, majorităţii parlamentare, cabinetului ori conducerii colective a partidului de guvernământ. Apoi, dezafectarea socială a structurilor partizane, observabilă pretutindeni, favorizează această insularizare şi personalizare a voinţei politice. În sfârşit şi drept consecinţă, politicile publice sunt cel mai adesea produsul expertizei tehnice şi doar accidental un rezultat al procesului legislativ, ceea ce conduce la o accentuală „de-parlamentarizare“ a democraţiei. Danny Michelsen şi Franz Walter califică toate aceste prefaceri ale democraţiei reprezentative drept semnul evoluţiei către o democraţie apolitică sau nepolitică (unpolitische Dremokratie). Ştiind că politica există doar când arbitrariul dispare, ar fi nimerit să ne întrebăm ce ar putea veni pe lume dacă politica ar fi ameninţată cu dispariţia. Oricum ar fi descrisă, metamorfoza democraţiei pare să fie caracterizată de cel puţin patru trăsături definitorii şi inechivoce.

Să le luăm pe rând: rolul presei?

D.B.: În primul rând, sediul politicii democratice a devenit media. Voinţa comunităţii politice nu mai este decât episodic cea a corpului electoral, fiind exprimată (şi desigur mediată) în principal de presă. Viaţa politică se reduce la prezentarea mediatică a evenimentelor şi declaraţiilor cu relevanţă politică, fiind uneori dependentă de grupurile de interese care controlează media.

Despre cuvinte care sună învechit

Cine și ce să mai înțeleagă din logica economiei globale?

D.B.: A doua trăsătură ar descrie însuşirea completă a politicii de către logica economiei globale. Lexicul politic a ajuns să fie complet dizolvat în cel economic. Cuvinte cu rezonanţă clasică şi istorie intelectuală îndelungată precum libertate, egalitate sau dreptate sună învechit. Vocabularul prezentului preferă eficienţa şi managementul. Vechile manifeste electorale ale partidelor  se numesc acum „oferte“. În al treilea rând, guvernele nu se mai află la comanda politicilor publice, ce par să fie cârmuite anonim de Piaţă, dintr-o zonă inaccesibilă privirii publice. De aceea, cetăţenii au dezvoltat sentimentul că nu mai controlează guvernul. Faptul că executivul este, generic, mai puţin răspunzător în faţa electoratului, mai puţin înclinat (ori capabil) să răspundă dorinţelor şi preferinţelor cetăţenilor, a dus treptat la dezafectarea politică a societăţilor.

Deci care să fie preţul depolitizării funcţionale a democraţiei?

D.B.: Preţul depolitizării funcţionale a democraţiei este dispariţia aproape completă a naraţiunilor despre libertate şi primatul dobândit de discursul generalizat despre întărirea statului de drept. Aşa cum sună numele unei foarte influente comisii, democraţia este disciplinată de drept, în vreme ce dreptul este din ce în ce mai puţin interesat şi influenţat de democraţie. Procesul pare ireversibil. Schimbarea de regim politic este tot atât de reală şi de îngrijorătoare ca şi schimbările climatice. Deşi a dat naştere unei vaste literaturi în teoria politică şi în ştiinţa politică, această schimbare nu este recunoscută până acum de nici o forţă politică naţională sau europeană. Singurii potenţiali aliaţi nu pot fi decât acei membri ai Parlamentului European (şi îndrăznesc să-mi închipui că nu vor fi numeroşi) dispuşi să-şi asume pe cont propriu riscul de a spune adevărul în faţa puterii.

Cum credeți că se poate reconfigura imaginea României in UE?

D.B.: De la începutul anilor 2000, prin discursul public şi prin creaţii instituţionale (DNA, de pildă), România şi-a asumat din proprie iniţiativă imaginea de ţară eminamente coruptă. Această percepţie a fost imediat îmbrăţişată de majoritatea observatorilor străini pentru că oferă cel mai comod şi intuitiv model explicativ pentru tot ceea ce, în România, nu este asemănător cu normele şi practicile sociale de tip occidental. Prezumţia de corupţie pare să facă imediat inteligibile toate diferenţele şi deviaţiile din politică, economie sau societate. Desigur, corupţia subzistă în societatea noastră la toate nivelurile. Este câteodată mai vizibilă şi mai supărătoare decât în alte părţi. Nu este însă o excepţie românească, nici măcar într-un cadru comparativ european. Tot atât de firesc, actele de corupţie, mici sau mari, trebuie să cadă sub incidenţa legii, trebuie să fie investigate, probate şi sancţionate. În discursul public din şi despre România, universalitatea corupţiei a înlocuit complet universalitatea drepturilor omului. Totul poate fi tratat la rubrica corupţiei, ca o infracţiune conexă. Orice faptă a ajuns să încapă – atât în dezbaterea politică, cât şi în acţiunile judiciare – în categoria corupţiei. Atâta timp cât percepţia asupra corupţiei (ştiind că fenomenul ca atare nu poate fi cu adevărat măsurat) este alimentată din abundenţă de vocile cele mai autorizate din politică, din presă sau din mediile intelectuale şi culturale, corupţia va rămâne brandul de ţară exclusiv al României. Numai dacă formatorii de opinie din România vor conveni să nu mai converseze public pe această temă şi, mai ales, să nu o mai folosească ca unică armă de discreditare a adversarilor, vom putea spera ca imaginea ţării în Europa să se schimbe. Atunci când, într-un viitor încă improbabil, tema corupţiei va cădea în desuetitudine, ce-i va lua locul? Numai politica, la rândul ei pe cale de dispariţie, ar fi în măsură să furnizeze un înlocuitor şi să încerce să-l transforme în imagine exemplară. Ceea ce presupune un efort de creativitate politică pentru care puţini sunt cu adevărat pregătiţi. Pentru că, în ultimă instanţă, discuţia despre corupţie este un substitut facil al dezbaterii politice, un instrument convenabil de a distinge între prieteni şi adversari într-un context naţional marcat de indistincţie politică şi de absenţa aproape completă a recursului la idei şi a referinţelor intelectuale.

Fenomenele care caracterizează UE

Care sunt valorile care caracterizează acum Europa și care sunt valorile pentru care veți milita dacă veți fi ales? In ce comisie v-ați gândit că ați putea activa in viitorul PE?

D.B.: Dincolo de valorile enumerate generic în articolul 2 al Tratatului consolidat (demnitate umană, libertate, democraţie, egalitate, stat de drept, drepturile omului, pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate), mi se pare că, în practica instituţională curentă a Uniunii şi în discursul dominant pot fi identificate următoarele fenomene ce caracterizează în fapt şi în drept noul etos oficial european:

• desconsiderarea politicii ca administrator al libertăţii, egalităţii şi dreptăţii în numele unor exigenţe de factură economică sau juridică;
• deprecierea parlamentarismului şi transferul puterii către birocraţiile de stat sau europene;
• tendinţa de a guverna prin experţi, de cele mai multe ori în favoarea unor centre obscure de decizie comandate de interese exclusiv economice;
• reducerea cetăţeanului la statutul de consumator, desigur protejat, dar şi dirijat şi controlat;
• sporirea inegalităţilor de avere şi de venit în sânul societăţilor europene şi declinul gradual al clasei de mijloc;
• resurecţia populismelor şi a ideologiilor agresive care stârnesc şi întreţin conflicte culturale între diferitele segmente ale societăţii;
• generalizarea neîncrederii şi suspiciunii, suscitate de mediile de comunicare socială;
• dezafectarea politică a societăţii, măsurabilă în declinul dramatic al participării la vot şi în emergenţa unor forme multiple de dezangajare, depolitizare şi, mai recent, de contestare violentă a însuşi sistemului de reprezentare democratică;
• digitalizarea accelerată a spaţiului public care duce la dematerializarea raporturilor sociale şi la indistincţia dintre real şi virtual, dintre fapte şi ficţiuni;
• supravieţuirea în fostele ţări comuniste a unor practici instituţionale de ascendenţă totalitară;
• controlul şi supravegherea exercitate de serviciile speciale la o scară fără precedent.

Toţi aceşti factori erodează calitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, diminuează drastic sfera lor de autonomie şi reduc accelerat capacitatea lor de a se auto-guverna. Birocratizarea şi supravegherea sunt cele două fenomene, adesea îngemănate, ce transformă sub ochii noştri regimul democratic, deopotrivă în plan naţional şi la nivel european.

În chip natural, preferinţa mea, dacă cetăţenii îmi vor încredinţa mandatul de parlamentar european, ar fi pentru comisa de drepturi şi libertăţi. Libertatea egală va fi, oricum şi oriunde, valoarea pentru care voi milita.

Un canon cultural european

Care va fi locul pe care îl veţi acorda, în activitatea dumneavoastră viitoare, economiei politice a patrimoniului cultural?

D.B.: Unul din proiectele mele, în ipoteza în care voi fi ales, este acela de a suscita consens în jurul unui proiect european de restaurare şi punere în valoare a patrimoniului cultural construit. Nu am reuşit ca ministru al Culturii să conving guvernul din care am făcut parte să programeze o axă de finanţare destinată patrimoniului în actualul exerciţiu bugetar. Fondurile alocate monumentelor istorice sunt insuficiente şi incidentale nu doar în România, ci şi în ţari mult mai înzestrate în această privinţă cum este Italia. Mi se pare nu numai oportun, dar şi necesar ca viitorul buget să includă un program administrat direct de la Bruxelles. Ar trebui încurajată apariţia unui sentiment de co-responsabilitate al tuturor europenilor pentru soarta patrimoniului monumental al continentului, sentiment ce poate contribui la înfiriparea unei identităţi europene comune.

În aceeaşi direcţie voi încerca să propun şi un al doilea program, destinat elevilor de liceu din toate statele membre şi finanţat tot prin Comisie. Fiecare adolescent ar urma să primească în limba sa naţională, în cursul celor cinci ani de mandat, o bibliotecă esenţială de o sută de volume cuprinzând tot atâtea opere literare, filosofice şi ştiinţifice ale celor mai importanţi autori din ceea ce ar putea deveni un canon cultural european. Majoritatea operelor ce pot fi luate în consideraţie sunt deja traduse în limbile Uniunii. Ar trebui ca ele să fie imprimate, nu difuzate digital, pentru a constitui nucleul bibliotecii personale pe care fiecare cetăţean european s-ar cuveni să o deţină. Poate că biblioteca ca atare nu este o invenţie europeană, dar a devenit şi trebuie să rămână o instituţie fundamentală a modernităţii europene.

Agende mici sau agende mari, ce anume credeți că va genera actuala tensiune electorală în planul viitoarei politici europene după validarea noului parlament?

D.B.: Câteva „agende mici”, cu miză naţională, au fost deja deghizate în agende de magnitudine europeană şi sunt lăsate moştenire următorului Parlament. Pachetul de transporturi, de pildă, adoptat în primă lectură, este purtător al unei tendinţe tot atât de periculoase ca şi resurecţia populismelor. Mă gândesc la revirimentul protecţionismului, manifest în Franţa, Germania sau Olanda, ce pune în criză piaţa unică şi încearcă să ocolească regula competitivităţii. Acest protecţionism renăscut şi promovat mai ales de preşedintele francez este simptomul unui nou soi de populism, mai anti-european decât populismul discursiv şi ideologic al diverşilor naţionalişti. Este vorba, mi se pare, despre ceva ce s-ar putea numi „populism birocratic”, despre un fenomen de recentralizare a economiilor naţionale în jurul statului în numele intereselor strategice proprii fiecărei ţări. Şi această versiune a populismului, asemeni celei clasice sau celor neo-, ambiţionează să depăşească nu numai alinierea dreapta/stânga, dar şi domeniul politicului, situându-se programatic în zona intereselor comune superioare ale fiecărei naţiuni.

De ce sunt complexate elitele politicii românești în fața Europei?

D.B.: Două mi se par a fi sursele ce au dus la o cultură difuză în rândul elitelor politice, dar şi intelectuale, ce opune (sau măcar contrapune) spiritul naţional unei exteriorităţi europene. Mai întâi, reflecţia reacţionară romantică a anilor ’30 resuscitată în epoca naţional-comunismului şi canonizată cultural după 1989. Apoi, precaritatea intelectuală a educaţiei superioare aşa cum a fost organizată în continuitate după 1948 şi până astăzi prin excluderea explicită a autonomiei gândirii aşezate pe un soclu epistemic solid. De trei decenii, mediile politice şi intelectuale româneşti au rămas străine de marile dezbateri de idei ce au avut loc în Europa, ca şi de referinţele mobilizate de aceste dezbateri. Politicienii români par stingheri şi oarecum naivi atunci când se mişcă în mediile politice europene. Acasă se simt în siguranţă, pentru că nu există forţe critice care să le atragă atenţia asupra pauperităţii intelectuale ce-i caracterizează.

În România, domneşte bunul plac al celor care arbitrează politica cu mijloace judiciare

Având în vedere acuzațiile pe care vi le-a adus recent DNA, cât de riscantă vi se pare acum meseria de politician?

D.B.: Vă referiţi probabil la faptul că în 2016, la o reuniune a aleşilor locali ALDE, am asemuit riscurile meseriei de politician român cu cele ale unui soldat din Afghanistan. Intenţia mea a fost aceea de a trezi respectul de sine al unor primari şi consilieri cărora le este dat să audă din toate direcţiile că practică o meserie infamantă. Nici măcar nu aveam ambiţia originalităţii, mulţumindu-mă să actualizez o celebră sentinţă a lui Winston Churchill (Politics is more dangerous than war, for in war you are only killed once). Purtătorii şi promotorii culturii cazone au considerat atunci comparaţia ca fiind scandaloasă. Cu acel prilej, ignoranţa s-a dovedit a fi, încă o dată, unanimă şi insurmontabilă, fiind una din cauzele majore ale agresivităţii ce a luat în stăpânire spaţiul public. Comparaţia dintre război şi politică are un statut clasic în cultura occidentală, necunoscut însă de unii jurnalişti şi comentatori români. A făcut analogia, printre alţii, dar în mod exemplar, Carl Schmitt.

Într-adevăr, războiul politic se arată uneori a fi încă şi mai riscant decât cel purtat într-un teatru militar de operaţiuni. Desigur, în cel din urmă îţi poţi pierde viaţa, dar îţi câştigi reputaţia de erou. Conflagraţia politică îţi poate distruge atât viaţa, cât şi reputaţia. Şi o poate face cu repetiţie, aşa cum a sugerat Churchill. În plus, când te afli în uniformă sub focul inamicului, ştii că poţi conta pe tovarăşii tăi de luptă: nu te vor lăsa în urmă şi nici nu vor îngădui să cazi în mâini ostile. În politică, se întâmplă să te doboare mai întâi tirul propriilor tăi camarazi, iar atunci când îţi pierzi libertatea, tot ei se vor preface că nu te cunosc.

Ceea ce ştiam în orizont teoretic în urmă cu trei ani a devenit astăzi pentru mine o formă a experienţei. O experienţă pe care, evident, nu mi-am dorit-o, dar pe care mă străduiesc să o traversez cu o oarecare demnitate. Nu mi-am făcut niciodată iluzii cu privire la modul în care dreptatea poate fi administrată în condiţii de libertate şi nici în privinţa imparţialităţii sistemului judiciar românesc. Acesta a luat în posesie, după 2003/2004, întreaga viaţă politică. Recursul la denunţul penal este, azi ca şi ieri, principala armă a opoziţiei, incapabilă să recurgă la forţa de convingere a ideilor. Riscul de a cădea victimă sistemului judiciar este aleatoriu şi incidental şi ar fi iluzoriu, pentru orice persoană angajată în politică, să minimalizeze probabilitatea acestui risc. Pentru simplul motiv că în România nu domneşte legea, ci bunul plac al celor care arbitrează politica naţională cu mijloace judiciare. Alegerile din 26 mai vor fi pentru mine ocazia de a constata dacă voinţa cetăţenilor atârnă mai greu, într-o democraţie, decât cea a procurorilor.

Care este proiectul pe care îl consideraţi cel mai important?

D.B.: Dacă voi fi membru al Parlamentului European, voi participa cu maximă energie la orice proiect de revizuire a Tratatului care să confere reprezentanţilor cetăţenilor europeni dreptul de iniţiativă legislativă. Este necesar ca Parlamentul European să capete o adevărată putere de decizie, investită în capacitatea de a iniţia legislaţia europeană şi de a cenzura hotărârile luate adesea netransparent în Consiliu şi de către Comisie. Numai pe această cale putem spera să aducem pe lume un demos propriu-zis european, ca unică sursă de legitimitate a tuturor instituţiilor europene.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor europeni se află astăzi într-o situaţie de risc

 Care sunt argumentele pe care le aduce ALDE pentru a demonstra că este partidul puternic, care propune o viziune ce se bazează pe apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, precum și pe creștere şi dezvoltare economică în această mare bătălie electorală?

 D.B.: Liberalismul – înţeles deopotrivă ca angajament politic şi ca viziune despre societate – traversează în plan european o perioadă de declin. Cea mai sumară analiză a orientărilor partidelor ce compun astăzi ALDE Party indică o polarizare accentuată între două poziţii ce nu sunt neapărat divergente, dar se situează în registre politice diferite. Pe de o parte, liberalismul este înţeles mai ales în cheie economică, mai precis antreprenorială, ca primat al pieţei libere şi iniţiativei private, iar, pe de altă parte, liberalismul este privit ca un promotor necondiţionat şi exclusiv al ultimei generaţii de drepturi ale omului (drepturile minorităţilor sexuale, dreptul mediului etc.). Între cele două poziţii, liberalismul clasic nu-şi mai găseşte locul, ca şi cum chestiunea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, de natură civilă şi politică, ar fi fost definitiv rezolvată atât în fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene, cât şi în spaţiul instituţional european comun.

Or, este evident că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor europeni se află astăzi într-o situaţie de risc. Juridicizarea şi birocratizarea vieţii publice la nivelul statelor şi al Uniunii, tendinţa de a guverna prin experţi şi de a resuscita protecţionismul, resurecţia populismelor şi a violenţei în spaţiul public, cultura neîncrederii şi suspiciunii generalizate suscitată de mediile de comunicare socială, supravieţuirea în fostele ţări comuniste a unor practici instituţionale de ascendenţă totalitară, controlul şi supravegherea exercitate de serviciile speciale la o scară fără precedent sunt factori ce erodează calitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, diminuează drastic sfera lor de autonomie şi reduc accelerat capacitatea lor de a se auto-guverna.

Am convingerea că singurul destin posibil pentru liberalism în spaţiul public românesc, ca şi în cel european, este acela de a se (re-)inventa ca forţă etică şi culturală, după exemplul liberalismului european al vârstei clasice. De a se impune din nou ca un liberalism al voinţei, cu o formulă a lui Paul Kahn, un liberalism gata de sacrificiu, pregătit adică să sacrifice fără ezitare interesele celor care îl reprezintă şi deloc dispus să aducă sacrificii discursive şi politice pe altarul închinat puterii birocratice şi represive a statului, altar din ce în ce mai venerat nu numai de guvernele naţionale, dar şi de instituţiile europene. Acesta este, în ochii mei, proiectul ALDE România.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.