Despre așa zisa politică externă a Guvernului Cioloș

O colonie nu are politică externă. O colonie disimulată în stat suveran pentru a ține populația în relativă liniște, dar, mai ales a permite metropolei să nu își asume și răspunderi pe măsura drepturilor arogate asupra destinului populației colonizate, își prezintă un simulacru de program de politică externă.

Ceea ce caracterizează un asemenea program sunt cel puțin patru elemente:

i. el vizează, de fapt, nu promovarea unei agende de priorități naționale în raporturile cu comunitatea internațională și nici susținerea pe plan extern a obiectivelor de politică internă, continuată, astfel, cu alte mijloace, ci consolidarea puterii celor desemnați de autoritatea colonială să administreze teritoriul coloniei, mobilizând pentru prepușii interni ai comitentului extern resurse de putere din exterior, întrucât susținerea internă este indisponibilă;

ii. el organizează mobilizarea resurselor coloniei pentru a susține politica externă a metropolei, a puterii suzerane, garantând subordonarea totală a celei dintâi față de interesele celei din urmă;

iii. el încearcă să pună la bătaie ultimele resurse de orgoliu național al populației băștinașe făcând-o să creadă și să spere că susținerea politicii externe a unei puteri străine este spre binele său și exprimă aspirațiile sale; iv. el urmărește înșelarea vigilenței concurenților externi ai puterii suzerane, astfel încât ei să nu își dea seama că au de a face cu un satelit al acesteia, permițând folosirea agenților coloniei ca o adevărată „coloană a cincea” strecurată în comunitatea statelor suverane.

Toate aceste trăsături le întâlnim în schematica alcătuire de așa zisă politică externă din așa zisul program cu care USR ar dori să guverneze România.

Cu toate că urgența procedurii parlamentare a făcut ca refuzul votului de încredere pentru programul guvernamental și lista de miniștri propuse de premierul desemnat Dacian Cioloș să se consume înainte ca prezentul text să poată fi publicat, analiza de față în continuare prezintă interes întrucât Cioloș și USR vor continua să existe și, chiar dacă pentru moment un mare pericol a fost înlăturat, lumea trebuie să știe ce au aceștia în cap și ce ni se pregătea.

UN PROGRAM SAU UN MANIFEST?

În primul rând, să observăm că USR nu a prezentat un program, ci un manifest (scris fără suflet și de aceea, neînsuflețitor) sau o platformă politică (concepută fără mesaj ideologic clar, spre a adormi vigilența destinatarilor).

Programul ar trebui să includă nu doar obiectivele finale, ci și obiectivele de etapă, precum și raportul între mijloace și ținte. Ni se oferă doar niște obiective și în cel mai bun caz câteva exemple generale și teoretice de mijloace.

Obiectivele nu ne sunt justificate prin raportare la interesele naționale, pentru a se verifica dacă ele sunt congruente. Astfel, nu putem afla de la cei care ar vrea (sper să pot scrie, ar fi vrut) să guverneze România, de ce cutare sau cutare actor local, regional sau global este adecvat să ne fie aliat, de ce dorim să promovăm o anumită politică, de ce considerăm că un anume stat sau un anumit context ne sunt defavorabile, de ce anumite evoluții constituie riscuri, de ce altele sunt oportunități și de ce altele sunt amenințări. Nu putem nici măcar deduce care este planul B, în caz că ceva nu merge cu Planul A, sau care este strategia de ieșire din impas dacă socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg.

Nu sunt evidențiate resursele de care dispunem în mod concret și nici cum vor fi folosite aceste resurse concrete pentru a ajunge la destinații concrete.

De exemplu, vrem să ajutăm Moldova pe „drumul european” (ce frumos!!), dar care sunt „vehiculele românești” cu care moldovenii vor circula pe acest drum; admițând că și călătorul este doritor să se urce în mijlocul de locomoție oferit? (Apropo de acest exemplu, atitudinea paternal-condescendentă afișată de USR, un partid altminteri fără nici un fel de sensibilitate națională, față de Chișinău, devoalează involuntar unitatea de statut colonial al celor două state, precum și decizia sau dorința puterilor coloniale ca, probabil din rațiuni geopolitice, cele două să meargă la pachet, satelitul românesc având și el propriul satelit moldav.)

Un alt exemplu: USR vrea să îi determine pe românii din diaspora (de fapt, emigrația economică) să revină acasă, dar nu se spune ce oferim pentru a-i atrage și de unde luăm resursele pentru această ofertă.

TOATĂ PUTEREA ROMÂNIEI EXTERIOARE!

Aspectul cel mai interesant al programului de politică externă al USR este acela că așază în centrul său preocuparea pentru „diasporă”. Se pare că ideea principală de politică externă a guvernului Cioloș este „consolidarea puterii diasporei” și creșterea rolului ei în politica țării. Mai mult, se vrea ca românii care au renunțat la cetățenie, deci au renunțat să mai fie membri ai națiunii civice române, pentru a fi membri ai altei națiuni civice, să aibă cam aceleași drepturi cu cei care nu au renunțat, putând interveni inclusiv în viața partidelor politice românești. Astfel, interdicția ca aceste partide să fie finanțate de persoane care nu sunt de naționalitate / cetățenie română, ar urma să nu îi mai privească pe cei care au avut în trecut această cetățenie și au abandonat-o. Și cu conflictul de loialități cum facem?

Nu știu în ce măsură aceste aspecte țin cu adevărat de politica externă, dar este cert că sunt obiective prioritare ale unui partid fără susținere din partea românilor care trăiesc, muncesc, produc valori, consumă, plătesc impozite și suferă în țară. USR știe, cu siguranță, ceea ce cu toții știm sau intuim, că fără voturile celor care nu au nici un risc legat de rezultatele opțiunii lor electorale, nu ar fi intrat în Parlament și, nefiind partid parlamentar, chiar nu ar fi putut ajunge la guvernare decât printr-o lovitură de stat asumată. (Nu putem să nu observăm că românii emigranți care și-au dat votul USR, cu posibila excepție a celor care mai au în România rude de care încă le mai pasă, nu au pierdut nimic de pe urma dezastroasei guvernări căreia i-au deschis drum prin votul lor, numai pentru că, de la distanță, exponenții altor partide, nu neapărat ideale, îi călcau pe nervi.)

Statul are datoria morală de a îi ajuta pe cetățenii săi care au ales să trăiască în străinătate, dar nu și pe aceea de a le oferi un loc privilegiat în politica țării pe care au părăsit-o și nici de a le conferi drepturi ale căror costuri se impută asupra drepturilor celor rămași în țară.

Libertatea cetățenilor de a emigra corespunde unei obligații a statului român de a nu face (a nu împiedica emigrarea), dar nu constituie un drept al celui care alege să plece de a impune noi obligații statului român, față de cele generale pe care și le-a asumat în raporturile cu toți cetățenii săi; iar asta pe cheltuiala celor care muncesc acasă. Observația este valabilă mai ales cu referire la cei care nu plătesc impozite în România, nu produc nimic în România, nu consumă nimic în România și nu își întrețin familiile rămase în România.

Îi iubesc pe români oriunde s-ar afla și textul din Constituție prin care statul român se angajează să sprijine pe românii din afara granițelor este redactat de mine și scris cu mâna mea pe hârtia pe care, ca vicepremier și ministru al reformei, am trimis-o Comisiei de redactare a Adunării Constituante. Sunt autorul primului manifest adresat diasporei (din păcate și nu chiar întâmplător puțin mediatizat), în ianuarie-februarie 1990, prin care o chemam fie să revină acasă spre a clădi împreună România nouă, fie să își asume rolul de ambasador de suflet al României acolo unde membrii săi se găseau, inclusiv ca purtători ai limbii, culturii și spiritului românesc.

Din păcate aveam să aflu, de-a lungul anilor, alături de alți compatrioți, că mulți dintre membrii emigrației române (impropriu numită la grămadă „diasporă”) de fapt își urăsc țara și se rușinează de originile lor. Aceștia sunt în principal nu cei cărora țara nu le-a putut oferi destul, ci chiar aceia care nu au avut nimic de oferit țării lor. Acum ei își disprețuiesc locul de naștere întrucât își disprețuiesc propria neputință și propria impostură. Cu precădere din rândurile acestora și-a tras USR voturile, iar nu din cele ale atâtor alți români înstrăinați care, fiind loiali statelor unde s-au stabilit, încă poartă în suflet tricolorul și țin pe perete icoana obârșiei lor.

Aceasta este „diaspora USR” și puterea de a influența politica românească a acesteia USR vrea să o sporească. Obiectiv șiret disimulat în capitolul dedicat politicii externe. O politică externă vizând crearea unei „Românii externe” care nu protestează împotriva nedreptăților la care este supusă în țările de imigrație, dar vine să impună linia politică în țara de emigrație. O „Românie externă” care disprețuiește și insultă „România internă”, încercând să și-o subordoneze. Și cum o asemenea subordonare directă nu este cu putință, sprijină subordonarea ei în fața hegemonilor regionali și globali care vor să o domine și a căror „săgeată” este USR însuși. Nu se poate trece cu vederea peste acest aspect al programului de politică externă prezentat de USR / Guvernul Cioloș.

Ideea de a-i aduce pe emigranți înapoi acasă este bună. Dacă nu ni se spune și cum, este vorbă în vânt.

Ideea de a-i face pe emigranți ambasadori și lobbyiști ai statului român este bună. Dacă nu ni se spune și cum, este vorbă în vânt. Cei care iubesc România vor fi oricum ambasadorii ei, iar cei care o urăsc nu-i vor putea fi cu adevărat niciodată. Aceștia doresc o altă Românie; și, după vorba lui Sofocle, „cine te dorește altfel, nu te dorește de loc”.

PILONII FISURAȚI AI POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI

Pseudo-programul USR precizează că cei trei piloni ai politicii noastre externe sunt parteneriatul cu SUA, apartenența la UE și aderarea la NATO.

Dar aceștia sunt exact pilonii noștri din 1996. De atunci a trecut un sfert de secol.

SUA este în declin; UE este în degringoladă; NATO este fracturată. Nu zic să renunțăm la acești „piloni”, dar nu ne preocupă deloc starea lor? Nu încercăm să schițăm un plan B? Nu băgăm de seamă că Rusia de azi nu mai este cea elținiană din 1996, iar China este pe punctul de a deveni prima putere a lumii, cel puțin din punct de vedere economic?

Pentru USR, Rusia și China nu există. Dar nu există nici Turcia sau Polonia. Nu există India, Iranul, Pakistanul, Egiptul sau Arabia Saudită. În legătură cu acestea alții iau deciziile. Guvernul USR ar urma doar să le execute.

Cum ne poziționăm față de mutarea accentului politicii externe a SUA din Europa și spațiul euro-atlantic, în Asia și spațiul indo-pacific? Cum ne poziționăm față de planul franco-german de creare a unei forțe militare europene decuplată strategic de SUA? Cum reacționăm ca membri NATO, față de dizidența turcă și apropierea ruso-turcă, inclusiv în domeniul tehnicii militare? La care flanc al NATO ne referim, când în flancul sud-estic, unde se plasează și România, Turcia a defectat? Cum rămâne cu participarea României la războiul comercial chino-american, pe când principalii actori ai UE fac afaceri cu China? În vreme ce Israelul se reconciliază cu statele arabe (cel puțin cele sunnite), cum ne raportăm noi la lumea arabo-musulmană, de unde SUA, partenerul nostru pleacă, și unde Rusia, pe care o tot sfidăm considerându-o inamic ereditar, se consolidează?

Suntem chiar rupți de orice realități? Acestea nu sunt detalii, ci dilemele strategice ale momentului. Asta nu este politica României, ci politica slugărniciei și/sau a autismului.

SPRE RUPEREA LEGĂTURII STRATEGICE TRANSATLANTICE

Cu prilejul audierilor din cadrul comisiilor reunite ale Parlamentului, ministrul de externe desemnat, Dan Barna, a încercat, sub presiunea întrebărilor puse de parlamentari, să aducă unele precizări. Astfel, el a declarat că „o eventuală armată europeană separată de NATO e cea mai proastă abordare posibilă”, adăugând că „dezvoltarea strategică trebuie făcută complementar cu NATO, umbrela cadru sub care funcționăm”.

Asta sună cam ca formula din discursul lui Nae Cațavencu: „să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască primesc, dar să se schimbe câte ceva pe ici pe colo și anume în părțile esențiale!” Adică ruptura strategică a Europei de SUA (căci NATO este SUA sau, eventual, SUA & Co.) prin crearea unei armate europene ar fi o soluție proastă, în contrast cu care o soluție bună ar fi crearea unei armate europene care să fie altceva decât NATO, urmând a acționa ca un eventual jucător strategic complementar. Or, când o „dezvoltare strategică” este „complementară”, înseamnă că ea este distinctă, are propria identitate; iar dacă este distinctă înseamnă că fie va fi și purtătorul unor acțiuni distincte, fie autorii celor două strategii, spre a le păstra complementare, vor trebui să negocieze între ei, fiind de la sine înțeles că negocierile vor putea reuși sau eșua. Una este o alianță transatlantică și alta o alianță între SUA și Europa (UE). Cea din urmă, poate nu ar fi rea, dacă nu ar ascunde ideea franco-germană a decuplării strategice de SUA, cea chemată de două ori în secolul trecut (sau de trei ori, dacă socotim și Războiul rece) să restabilească echilibrul de forțe și, prin aceasta, pacea în Europa.

Ideea unei complementarități euro-atlantice se poate susține, dar comitenții USR doresc o complementaritate à la carte.

Desigur, ideea poate fi discutată, dar modul de punere în discuție de către ministeriabilul USR, și asta doar provocat, reflectă înclinația Franței (și a Germaniei) pentru emanciparea de sub tutela americană – „umbrela-cadru sub care funcționăm”. În acest context ne putem lesne imagina că ceea ce începe cu complementaritatea, se va termina cu separația totală, dacă nu cu adversitatea. De altfel, anul trecut, Emmanuel Macron și Angela Merkel, afirmând că Europa nu mai poate conta pe sprijinul SUA, au adăugat că America reprezintă o amenințare pentru securitatea europenilor de același fel cu cele ale Rusiei și Chinei. Este oare această abordare și în interesul României? Eu unul cred că nu.

UN PARTENERIAT CU UN SINGUR PARTENER

În afara menționării parteneriatului strategic româno-american, programul USR nu mai cuprindea nici o explicație referitoare la felul în care România înțelege să valorifice acest instrument în actualele împrejurări. Ceea ce sugerează că este vorba doar despre o formulă de stil în spatele căreia nu se găsește nici o viziune sau vreo intenție serioasă.

Audierile parlamentare i-au permis și în acest caz dlui Barna să facă unele precizări.

El a spus că „România are noi oportunități” în relația cu SUA „în contextul în care SUA și-au luat mâna în mod formal de pe toate zonele din estul Europei, mutându-și prioritățile pe zona Pacificului” (sic!), adăugând că „în acest context, oportunitatea pe care o avem vine tocmai din acest lucru în care americanii zic ’Fiți parteneri cu noi, fiecare în zona voastră’”. (Stilul exprimării aparține ministeriabilului.)

Cu alte cuvinte, apreciază dl Barna, SUA spune aliaților central și est-europeni ca fiecare să își consolideze securitatea la el acasă și doar prin aceasta să servească parteneriatul, americanii nemaifiind gata să lupte pentru a-i apăra pe respectivii aliați, ci ajutându-i să se apere singuri. Tocmai aici, probabil, este oportunitatea cu caracter nou: românii au șansa să de a-și spori securitatea pe cont propriu, cumpărând armament american și întreținând bazele americane de pe teritoriul românesc.

Această apreciere, în fond conformă adevărului, a fost remarcată de presa americano-dependentă din România care a reacționat vehement afirmând că „Europa n-ar putea face față, fără SUA, ofensivei dure pornite deja de Rusia si China” (sic!), adică „estului nedemocratic, dictatorial și agresiv” și arătând că despre angajamentul Americii de a se bate cu acest est pe aliniamentul românesc stau mărturie scutul de la Deveselu, în care ar fi fost investit un miliard de dolari, bazele aeriene de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii în care investițiile militare americane se ridică la 300 de milioane de dolari, în cadrul unui program de peste 7 miliarde de dolari aprobat de Congresul SUA pentru întărirea avanpostului american în Estul Europei (European Defence Initiative), programele ample de colaborare prin misiuni comune ale SRI și DGIA cu CIA, FBI și DIA, România creând la Oradea, cu sprijin american, Centrul HUMINT, ca structură de informații, precum și înființarea, la Sibiu, a unui Comandament NATO de corp de armata (3 stele), care va deveni operational din 2022. Prin urmare, „SUA nu își iau mâna de pe Europa de est”.

Este evident că între prezența militară pe un anumit amplasament și prioritățile politice ale celor aflați pe acele amplasamente nu este o legătură automată. De fapt, SUA s-au retras din punct de vedere politic din Europa centrală și de est, mutându-se, inclusiv cu forțele armate principale în regiunea indo-pacifică, dar au lăsat în urmă o prezență militară de natură a le apăra spatele. Nimic ilogic în asta. Dacă tot au făcut investițiile, de ce să renunțe la ele? Cu atât mai mult cu cât de pe pozițiile respective vor fi mai în măsură să negocieze cu Rusia o anumită rezervă a acesteia în războiul de pe frontul principal americano-chinez.

Iar acest front nu este în Marea Neagră, ci în Pacific; nu este pe Carpați sau la Gurile Dunării, ci în Marea Chinei și strâmtoarea Formosa (în Taiwan).

UN TRIUNGHI AL BERMUDELOR ÎN MAREA NEAGRĂ

Ce plănuiește SUA pentru România, nu este să se implice în apărarea ei, ci să implice România într-un război cu Rusia purtat formal pentru cauza Ucrainei și Georgiei, alături de acestea. Prezența americană în România nu constituie rampa de pe care SUA se vor repezi la luptă împotriva Rusiei (nimeni la Washington nu este nebun să intre într-un război cu Rusia, după cum nimeni la Moscova, indiferent de ce spun propagandiștii euro-atlantici de la București, nu este gata să atace militar o țară membră NATO, precum România), ci catapulta care poate arunca România într-un conflict armat la Marea Neagră, dând de lucru Rusiei, în timp ce America se va bate în Pacific în logica intereselor ei globale.

Vizita ciudată, dar sugestivă, a Secretarului apărării al SUA, care are loc chiar în aceste zile, pe un traseu care include România, membru NATO și riveran al Mării Negre, alături de alte două state riverane, care nu sunt membre NATO și care se află în conflict cu Rusia, venind pe urma altor pași anteriori meniți a face din țara noastră punctul de sprijin strategic în conflictul urcaineano-rus, spune multe în acest sens.

Un guvern USR, inspirat, ghidat și controlat de Franța, prin premierul Cioloș, ar putea strica un asemenea joc. De aici iritarea maximă a analiștilor de serviciu amintiți și probabilitatea ca eseul cioloșisto-macronian să eșueze, în urma unui placaj ferm aplicat de trimisul la București al administrației Biden.

ABANDONAREA ORICĂRUI SUVERANISM ÎN RAPORTURILE CU UE

În ceea ce privește politica raporturilor cu UE, prima prioritate, în mod normal, ar fi stoparea dezintegrării UE și gestionarea crizei sale de identitate, de legitimitate, de creștere, de securitate și de lideri. Care este poziția proiectatului guvern USR în legatură cu aceste chestiuni?

Care este poziția în problema spinoasă a raportului dintre Constituția statelor membre / României și dreptul UE, precum și dintre deciziile CCR și deciziile CJUE? Mister.

Care este raportul între suveranitatea statelor membre UE și atribuțiile UE ca federație de state-națiune, având doar puteri delegate în domenii precis delimitate?

Ținându-se seama de furtuna declanșată pe aceste teme de Polonia, un alt partener apropiat al României, chestiunea trebuia tranșată, chiar și printr-o luare de poziție în susținerea Varșoviei, așa cum a făcut-o Ungaria lui Viktor Orban. La urma urmelor Curtea Constituțională a Poloniei nu a făcut nimic altceva decât să spună că dreptul UE nu poate fi deasupra Constituțiilor naționale, că acest drept prevalează asupra dreptului intern numai în domeniile în care statele membre au atribuit UE competența de a legifera și că anumite articole din tratatele constitutive ale UE, din cauza redactării lor ambigue, au fost interpretate abuziv de instituțiile europene, astfel încât acestea au ajuns să exercite puteri ce nu le-au fost delegate. Măcar ca manevră tactică, solidarizarea cu Polonia nu era rea. Coloniile nu fac, însă, manevre tactice.

Nu este România interesată în susținerea punctului de vedere polono-maghiar, care, în ultimă instanță, ferește toate statele membre de discriminări abuzive și Uniunea de dispariție? România este interesată, dar nu și USR, căci între agenda României și agenda USR se cască o prăpastie. În tăcerea programului nu putem decât citi achiesarea la actualul discurs al Comisiei europene, susținut puternic de la Paris (și, mai pe modul silențios, dar nu mai puțin ferm de Berlin).

Vorbim de extindere. Foarte bine. Este UE acum capabilă de extindere? În Balcani sau și în vecinătatea estică? A vorbi de candidatura Turciei și asta punându-i condiții lui Erdogan, este o glumă proastă.

Vorbim despre Convenția privind viitorul Europei. Aceasta este un proiect fake și o manevră propagandistică. Chiar și așa, programul guvernamental ar trebui să cuprindă principalele propuneri ale României de făcut Convenției. Nu sunt. Asemenea propuneri se fac în alte capitale și USR este gata să le execute.

UN PROGRAM NEROMÂNESC ȘI ANTIROMÂNESC

Ar mai fi multe de spus, dar orele (istoriei) sunt înaintate și curtea luminată. Concluzia referitoare la programul de politică externă a unui posibil guvern USR este una singură: un exercițiu care lasă să se vadă că USR nu este numai un partid neromânesc (în sensul că este creat în laboratoare străine), ci și unul antiromânesc, purtător al unei ideologii globaliste anti naționale și anti democrate.

Autor: Adrian Severin

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.