Aproape că mi-e frică să scriu despre subiectul Romoşan. E ca şi cum aş da un examen hotărâtor despre prietenul meu. Unul de viaţă şi de moarte. Şi pentru mine, şi pentru el! Şi nici eu, şi nici el nu putem ocoli această încercare. Ne ştim de 35 de ani!
Era poetul rebel al Clujului. I se spunea micul Rimbaud. Pentru tupeul şi ifosele adolescentine îmi venea să-l pocnesc. Pentru poemele sclipitoare, să-l pun să urce pe o piatră de la intrarea în BCU şi să le recite. Câţiva ani am şi avut câteva dintre poeziile sale tăiate dintr-o revistă şi lipite pe peretele din bucătărie. Erau acolo poemele lui Petru Romoşan şi ale regretatului Ion Monoran.
Într-o dimineaţă de ianuarie, la şase dimineaţa, la colţul restaurantului Coroana din Orăştie ne-am întâlnit pe neaşteptate. Amândoi veniserăm cu autobuzele ce coborau de pe văile din jurul Orăştiei.
– Ce faci, Petre?
– Merg la Deva, la Securitate.Vreau să plec din ţară!
– Ce zici, mă?
– Ce, eşti surd? Mă duc la Securitate, la Deva, să cer paşaport să mă car din ţară!
Am făcut paşi pe care îi simt şi astăzi. Mă şi dor. Nu i-au dat paşaport. Mult mai târziu am aflat că a încercat să fugă. L-au prins. A încercat iar. A ajuns la Budapesta unde, pentru prima dată în anii comunismului, în faţa camerelor de luat vederi, a denunţat nu doar comunismul din România, ci şi pe cel din Ungaria. I-a întrebat pe unguri de ce îi dau înapoi pe românii transfugi, de ce închid ochii la morţii de pe graniţa cu România?
Şi mai târziu, am aflat câte ceva despre întâmplările de la Cluj şi de aşa-zisul scandal Negoiţescu. Nu m-a interesat niciodată, deşi toţi cei care n-au putut să-l suporte ori s-au împiedicat de opera lui sau de Editura Compania au mai adăugat câte ceva şi l-au atacat prosteşte. Chiar au încercat să producă un decont cu picioarele pentru nişte întâmplări din adolescenţă. Tipul acela de judecată cruntă, de tip comunist, tăiat, tranşat, îngropat, adio, altul la rând! Un fel de execuţie proletară de anii ’50, făcută cu propoziţii şi mijloace aparent democratice. Dar tot execuţie! Cine citeşte însă planul de măsuri al celor 3 unităţi ale Securităţii, un veritabil plan de exterminare a lui Petru Romoşan, poate judeca cu mai multă cumpătare. Prin fuga sa din România şi denunţul public de la Budapesta, Petru Romoşan, poetul trăsnit de prin 1972, era în septembrie 1988 un erou. Cred că asta i-a şi adus cele mai mari necazuri! El este între puţinii care au avut curajul să protesteze. Mă refer şi la scriitori, şi la ziarişti, chiar şi la cei care astăzi îl judecă şi apoi ling voluptuos mâinile puterii.
Când s-or descâlci iţele dosarului Negoiţescu poate voi înţelege ceva mai mult despre aventura micului Rimbaud transilvan. Asta dacă apetitul românesc pentru mizerie, scotocit în viaţa privată şi execuţii publice se va prelungi până în cercetarea ştiinţifică. Altfel, nu mă interesează în nici un fel. Şi nici nu pot tolera articole din vârful peniţei, investigaţii cu picioarele şi mai ales demolări ce au aerul unor execuţii comandate. Mai bine nu mai citesc ziare şi nu mai scriu niciodată!
Post Scriptum: Pentru aceste clarificări am amânat articolul colegei noastre. Iar pentru superficialitatea cu care a abordat subiectul şi pentru tevatura provocată de amânarea unei încropeli am propus conducerii grupului Realitatea-Caţavencu renunţarea la serviciile Mirelei Corlăţan!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.