DIAVOLUL ARGINTIU (final)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Întorcându-se din Indii, unde a slujit aproape o jumătate de veac, părintele Baltasar, plecat şi el din mănăstirea Santa Lucia, ceru permisiunea să facă un pelerinaj de mulţumire în locul de unde a început misiunea sa apostolică. Nemaigăsind lăcaşul, a dat totuşi de chilia ereticului Emanuel. Spre surpriza oamenilor, revenind din munţi, povesti că l-ar fi văzut pe Emanuel viu, meşterind la un… la ceva… la ceva ce nu există.

Relatarea părintelui Baltasar era atât de confuză, încât a reuşit să stârnească şi imaginaţia celor mai înverşunaţi sceptici. Aşa că s-a hotărât să fie trimis un detaşament de soldaţi pentru a cerceta realitatea. Oştenii reveniră şi raportară că schitul avea şi pe mai departe atât intrarea, cât şi fereastra zidite şi că nu se întrezărea nici o posibilitate ca om sau pasăre să fi putut ieşi de acolo, în ultimii cinzeci de ani. E adevărat, însă, că, lipindu-ţi urechea de zid, puteai auzi din interiorul încăperii zgomote distincte.

Cineva a emis ipoteza că, fiind sprijinită de stâncă, temniţa osânditului ar fi putut avea corespondenţe cu o peşteră sau cu o galerie ieşind într-altă parte din munte. Dar, oricum, locul a fost pecetluit deja de mult drept una dintre cele şase sute şaizeci şi şase porţi ale iadului şi lumea a fost în mod repetat prevenită de pericolele ce decurg din aceasta. Pentru mai multă siguranţă, au mai fost trimişi un episcop şi mai mulţi prelaţi cu scopul de a celebra o slujbă aptă de a neutraliza forţele diabolice.

Doar Don Baltasar¹ continua să bată câmpii, povestind vrute şi nevrute despre toate câte le-a văzut în acea zonă interzisă. (Lucru cu atât mai ciudat cu cât, de regulă, majoritatea bătrânilor nu contenesc să povestească amintiri din tinereţe şi, dacă ne gândim câte episoade stranii trebuie să fi trăit aievea personajul în tărâmurile exotice vizitate, pare nefiresc să fi renunţat atât de uşor la ele, în favoarea unor afirmaţii uşor de pus la îndoială. De s-ar fi limitat la întâmplări din acea lume străină, cine să-l fi suspectat de minciună, orice ar fi afirmat?)

După foarte puţină vreme, s-a dovedit tot mai limpede că slujba episcopului nu şi-a atins câtuşi de puţin scopul: în localităţile cele mai apropiate au început să apară însufleţite figuri din lemn şi metal. Cele mai multe nu făceau decât să cânte, însă au fost semnalate şi mecanisme de formă antropomorfă trecând pe străzile pustii, golite instantaneu la venirea lor, vorbind între ele într-un grai (aproape) necunoscut, oprindu-se pe câte o bancă şi plecând mai departe. Câteodată, se întâmpla ca două-trei zile mai târziu, unele dintre acele apariţii să revină, îndreptându-se în direcţia de unde au sosit. Creştinii erau sfătuiţi ca, în astfel de ocazii, să se închidă în casă şi să nu privească pe fereastră. Uneori treceau zile întregi până să se mai aventureze cineva în stradă.

E greu de spus dacă din pricina androizilor Sfântului Emanuel se numeşte pădurea din jurul schitului Codrul Oamenilor ori dacă denumirea este mai veche. Localnicii pretind că mulţi copaci bătrâni au forme antropomorfe şi că, încă din vechime, uneori, câteva trunchiuri noduroase cutreierau ţinutul, asemenea unor vagabonzi uriaşi.

Androizii nu se arătau periculoşi în mod direct: n-au atacat niciodată vreun sat sau vreo casă mai izolată, n-au ucis animalele oamenilor şi n-au stricat recoltele. E drept, unii ţărani au murit în timpul trecere copacilor prin sate, fără a se putea exclude nici simplele coincidenţe. Mai ales că, alteori, dimpotrivă, au fost şi muribunzi care s-au făcut bine, fără să se fi găsit cineva care să fi observat că arătările acelea ar fi intrat în contact nemijlocit cu suferinzii. Cineva a răspândit zvonul că Sfântul Emanuel ar fi cunoscut Numele Suprem – Numele care nu se ştie, dar se evocă. Cine-l cunoaşte dobândeşte puteri cereşti. Ereticul ar fi pătruns taina.

În curând, automatele ereticului Emanuel, după cum au început să fie numite de toată lumea, au ajuns să se înmulţească în aşa o măsură încât nu se mai găsea bătrân sau copil, locuitor al regiunii, care să nu le fi întâlnit măcar o dată. Era sfârşitul lumii, se afirma, însă humanoizii nu aduceau nici potop, nici cutremure, nici incendii. Doar treceau în grupuri mai mici sau mai mari, se întreţineau între ei, se deplasau spre ţintele lor necunoscute şi se reîntorceau fără a le face creştinilor nici cel mai mic rău. Erau ceasuri când ţăranii îngroziţi aveau impresia că întregul Codru al Oamenilor s-ar fi trezit şi ar fi pornit din loc.

Soldaţii trimişi împotriva mesagerilor diavolului nu reuşiră să le pricinuiască nici un fel de neplăceri. Lancea se frângea de corpurile lor puternice, sabia se îndoia, iar imprudenţii care au încercat să-i atingă cu mâna goală s-au sfârşit instantaneu, ca şi cum ar fi fost loviţi de fulger. (Un tablou al unui pictor anonim din secolul al XVII-lea pare să fi ilustrat tema. De mirare că pânza s-a păstrat…)

Un copil nesupravegheat s-a rătăcit în vecinătatea schitului ereticului. Înspăimântat de mulţimea de diavoli din lemn şi metal ce mişunau prin preajmă, băiatul şi-a găsit o ascunzătoare într-o crăpătură de stâncă. Acela a fost locul unde şi-a petrecut toată ziua, însă noaptea n-a îndrăznit nici pe atât să iasă. Dimineaţa s-a aventurat şi mai adânc în scorbura de piatră şi a nimerit într-o reţea de canale aflate sub munte. Numeroşi androizi meştereau la alcătuirea unor semeni de-ai lor, dar şi la alte proiecte, rămase neînţelese pentru copil. Impresionat de forfotă, dar şi de disciplina perfectă a ciudatelor făpturi, băiatul a povestit surescitat, la întoarcerea în sat, întreaga incredibilă scenă văzută. Ca să nu se sporească panica, s-a hotărât că martorul contaminat este la fel de vinovat ca şi făptaşii şi, drept urmare, s-a luat decizia să fie făcut să tacă pentru totdeauna. Există mai multe versiuni în legătură cu moartea sa: fie că ar fi fost ştrangulat, fie că ar mai fi trăit după ce i s-a tăiat limba, fie că ar fi dispărut răpit de humanoizii ereticului. Oricum, decizia s-a luat prea târziu şi ceea ce a văzut copilul a început să circule printre localnici. Atelier al diavolului sau al unui sfânt, schitul cu uşa şi cu fereastra zidite, unde pe vremuri se vindecaseră numeroşi ciumaţi, a devenit un loc de refugiu pentru urgisiţi.

Degeaba nu pricinuiau rele plăsmuirile din lemn şi metal trimise de Emanuel. Numeroşi predicatori au fost aduşi în regiune pentru a le explica tuturor păcătoşilor că răul se produce, fiind mai adânc, pătrunzând până după moarte, ispitind şi sufletele nenăscuţilor, ale urmaşilor până, într-a şaptea spiţă. În legătură cu androizii: nu contează ceea ce se vede, explicau reprezentanţii Sfântului Oficiu, ei acţionează nemijlocit asupra sufletului. Nici ameninţările nu erau neînsemnate pentru cei ce nu se supuneau încă de pe lumea aceasta, pentru cei ce încercau în vreun fel să ia legătura cu ereticul sau cu solii aceluia: de la excomunicare şi până la arderea pe rug, nici o pedeapsă nu a fost uitată.

Delatorii îşi făceau conştiincios datoria reclamând în stânga şi în dreapta, însă unii acuzaţi, se şoptea, erau răpiţi de androizi din închisoare, alţii de pe rug. Nimănui nu-i mai era frică de pedeapsa oamenilor: nădejdea într-o salvare miraculoasă a rămas vie până în ultima clipă.

Se spune că, într-o duminică, mai multe sate, în frunte cu doi preoţi, au plecat spre schitul Sfântului Emanuel Ereticul. Micuţa construcţie nu trăda nici o intrare şi oamenii au căutat zadarnic crăpături în stânca din jur pentru a pătrunde în cămăruţa zidită cu aproape o sută de ani în urmă. Tot cercetând, au dat, totuşi, până la urmă, de nişte galerii sub munte, fără a reuşi însă să pătrundă din ele în chilie. Ieşind din nou la suprafaţă, oamenii constatară uimiţi că nu mai întâlnesc prin preajmă arătările antropomorfe, care, până atunci, mişunaseră pretutindeni în zona interzisă, fără a se sinchisi de prezenţa sătenilor. Totul era liniştit, nu se auzeau decât păsările, un vag zgomot dinspre munte şi foşnetul neîntrerupt al şoaptei copacilor.

Oamenii au rămas noaptea în apropierea schitului, la fel şi a doua zi. Spre seară, l-au zărit pe culme pe Emanuel tânăr, aşa cum l-au descris legendele colportate de mai multe generaţii. Deşi la o depărtare de câteva sute de metri, Ereticul putea fi zărit cu claritate, ţăranii desluşind fiecare por de pe faţa lui bine rasă. Nu era însoţit de androizii săi. Emanuel privi spre mulţimea adunată la poala stâncii, apoi, după câteva minute de linişte, ridică mâna dreaptă. Suprasolicitându-şi ochii pentru a nu pierde nimic din ceea ce vedeau, oamenii începură să simtă lacrimile adunându-li-se sub pleoape.

Mai târziu, unii au pretins că au văzut o arcă de foc şi pe Sfântul Emanuel Ereticul dispărând odată cu ea, alţii l-ar fi zărit mistuindu-se în înălţimi într-un tub transparent şi au fost şi destui care credeau că l-ar fi observat zburând.

Toate aceste mărturii au fost strânse în „Cartea despre minunile Sfântului Emanuel Ereticul şi despre dispariţia Sa”, volum condamnat la ardere pe rug, întrucât, se preciza în sentinţă, nu conţinea decât aberaţii dăunătoare oricărui suflet curat.

S-ar putea ca acea scriere să fi conţinut într-adevăr numai minciuni. Nici chilia ereticului nu mai e de găsit, nici androizii despre care se pretindea că ar fi colindat până nu de mult în voie regiunea. Cu toate acestea, cu peste alte o sută cincizeci de ani, printre textele apărute în Rikola Verlag, colecţie îngrijită de Gustav Meyrink şi profilată pe cărţi de „ocultism şi magie”, s-a aflat şi un volum cu ample comentarii ale unui anume doctor Otto Bann în legătură cu „inexplicabilele realizări ale Sfântului Emanuel Ereticul, călugăr al mănăstirii Santa Lucia, bazate pe un text autentic descoperit de îngrijitorul ediţiei”. Cât de autentic este manuscrisul preluat de acel doctor Bann, precum şi însăşi existenţa presupusului original rămâne astăzi la fel de greu de controlat ca şi identitatea numitului comentator. Lăsând la o parte interpretările fantastice, căutat senzaţionale, ca şi apropierile dubioase, ne rămâne o istorie foarte asemănătoare cu cea relatată de noi.

Încă în 1856 s-au găsit două figuri de lemn şi metal, conţinând în interior o aparatură încâlcită. Obiectele scoase la iveală în preajma micii localităţi Santa Lucia au fost expuse la muzeul districtual, ele explicând şi descoperirile făcute cu ani în urmă şi despre care nu s-a putut da nici o lămurire cât de cât plauzibilă. Ambele figuri – aproape complete – au fost distruse în 1867 de un călugăr fanatic. Ulterior, au mai fost semnalate de către speologi şi alte bucăţi părând să aibă aceeaşi provenienţă, însă atât de lacunare încât nu s-a putut reconstitui nici, până astăzi, măcar unul dintre androizii legendari. De altfel, pretinsele rămăşiţe ale automatelor feudale au dispărut cu desăvârşire foarte repede. În lipsă, a devenit mult mai uşor să li se atribuie orice semnificaţie, de la subansambluri ale unor obiecte zburătoare neidentificate până la abracadabrante urme ale unor civilizaţii de dinainte de potop. Doar numele personajului ni s-a păstrat nealterat şi în fiecare 16 noiembrie, ziua când, după datină, sfântul ar fi dispărut în tăriile cerului, se sărbătoreşte printr-o plimbare la poala muntelui, hramul sfântului eretic, niciodată sanctificat oficial.

În ultimii cinzeci de ani, oamenii n-au mai avut impresia de a fi zărit statuia Sfântului Emanoil Ereticul topindu-se în neant. Sau, poate, nu s-a mai făcut public un asemenea zvon. Doar la 16 septembrie 1975, un ziar madrilen pretindea că martori oculari ar fi văzut din nou androizi din lemn şi fier bântuind prin preajma satului Santa Lucia. Alte mărturii n-au mai apărut şi nici ziarul n-a mai exploatat ştirea.

În lipsa fragmentelor de hominizi dispărute atât de misterios, ce explicaţii putem da în privinţa automatelor pomenite în revista „XYZ”? Fotografiile publicate nu demonstrează absolut nimic. Ele pot fi foarte bine doar nişte mistificări – voite sau nu -, însă, dacă nu acceptăm androizii Sfântului Emanuel Ereticul, de ce să credem în porumbelul lui Archinte din Tarent sau în figurile însufleţite ale lui Katoptronos de pe platforma superioară a Farului din Alexandria?

Dacă Hieron din Alexandria a fost în stare să născocească oameni zburători cu ajutorul dublei reflexii a oglinzilor plate dispuse într-un mod anume, de ce să nu fi reuşit aproape două mii de ani mai târziu cineva o performanţă asemănătoare? Iar dacă ufologii, sau partizanii teoriilor despre civilizaţiile dispărute, sau oricare alţii vor găsi explicaţii mai bune, bravo lor! Oricum, nu trebuie să uităm că nu există legendă fără un sâmbure de adevăr.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.