Doi eminenţi specialişti despre criza din Franţa

Citesc mereu ce se scrie în principalele ziare franceze despre demonstraţiile tot mai multe din această ţară şi găsesc numeroase puncte de vedere şi opinii referitoare la criza care a curprins Hexagonul. Ba, în trecere, aud şi tot soiul de opinii ale unor români, îndeosebi ale unora între care se află şi vreo două-trei damicele, care mai mereu nu scapă nicio ocazie ca să se bage în seamă, vorbind oricând, despre orice subiect, intern sau internaţional. Sunt cei şi cele pe care i-am numit Pico della Mirandola ai zilelor noastre.

Desigur, scenarita face ravagii şi în acest caz. Unii îl acuză pe Donald Trump că este în spatele „Vestelor”, altcineva, rob al rusofobiei, scrie că Moscova este  cea care le încurajează, unii le atribuie partidului lui madame Le Pen, iar ceilalţi extremei stângi – ceea ce, până la urmă, dovedeşte că, în fond, realitatea politică şi economică din Franţa e la baza acestei revolte.

Dintr-o atare perspectivă mi-a reţinut atenţia un studiu al politologului Gerard Grunberg şi economistului Elie Cohen, directori de cercetări la CNRS ( Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, cea mai redutabilă organizaţie publică de acest gen din Franţa, aflată pe locul I în Europa şi pe locul V în lume – n.n.), publicat pe site-ul Telos şi preluat de francetvinfo. Cei doi apreciază că, în Franţa, „regresul politic se constată la toate nivelurile – mişcarea vestelor galbene, clasa politică şi jurnalişti”.

Autorii îşi încep articolul prin a spune că „s-a subliniat pe larg originalitatea unei mişcări a vestelor galbene ieşită din reţelele sociale care refuză orice forme de structurare şi care, în câteva săptămâni, a transformat profund datele politice în pofida inconsistenţelor şi contradicţiilor revendicărilor ce le-a făcut. S-a evidenţiat mai puţin efectul dezvăluirii unei realităţii sociale cunoscute, documentate, dar care nu ajungea să fie reprezentată. Zece ani de stagnare a puterii de cumpărare, de înmulţire a taxelor fiscale şi sociale, de creştere a cheltuielilor preangajate au dus la apariţia unor noi forme de sărăcie.

„Fiscalitatea ecologică şi politicile de stăpânire a finanţelor publice erau legitime, dar efectele lor combinate asupra unui anumit public nu au fost apreciate corect –  ne gândim la familiile monoparentale cu copii, la muncitorii tineri precari, la gospodăriile preorăşeneşti”, arată Elie Cohen şi Gerard Grunberg.

Dar acolo nu este lucrul cel mai frapant care va rămâne din acest conflict. O imagine dublă se impune în centrul mişcării „vestelor galbene”.  Prima este cea a cetăţenilor ce-şi afirmă cu încredere calitatea de detaşament avansat al poporului suveran, revendicând cu acest titlu demisia unui ministru sau a altuia, anularea unei legi sau instituirea unei adunări a cetăţenilor, pe scurt este un popor „sub arme” care se exprimă din nou şi înţelege chiar să concedieze „micul marchiz” de la Elysee ( e vorba de preşedintele Emmanuel Macron – n.n.).

Cealaltă imagine deosebită de precedenta este cea a cetăţenilor care cer suveranului o creştere a SMIC ( salariul minim interprofesional de creştere, cunoscut sub acst acronim, este, în Franţa, salariul minimm pe oră sub care niciun salariat de peste 18 ani nu poate fi plătit. Este revizuit cel puţin odată pe an, la i ianuarie – n.n.), ba o scădere a impozitelor, ba echipamente suplimentare şi adesea cele trei deodată, pe scurt, vor să aibă cu ce să-şi umple frigiderele, să-şi răsfeţe copiii de Crăciun şi să trăiască mai bine, ca şi cum statul bogat, al cărui nu se ştie ce tezaur acuns ar putea oferi cheltuieli generoase infinite celor care cer. Un dublu regres economic şi politic s-a instalat atunci în centrul dezbaterilor.

REGRESUL ECONOMIC. 30 de ani de diagnostice confirmate mereu în ce priveşte raţiunile dezindustrializării, puternicului şomaj structural, caracterului nesustenabil al unei cheltuieli publice finanţate prin datorie- toate au sfârşit prin a crea un consens de centru stânga centru dreapta, consacrat prin alegerea lui Macron ( ca preşedinte al ţării-n.n.), în ce priveşte cel puţin trei orientări ale politicilor publice.

Prima are în vedere necesitatea ameliorării competitivităţii, creşterea atractivităţii nivelului productiv al Franţei, uşurând fiscalitatea ce apasă asupra capitalului, incitând la investirea în capital uman, echipamentul industrial şi infrastructurile erei numerice.Suprimarea impozitului de solidaritate pe avere- ISF- era binevenită, dat fiind că se ştiu ravagiile provocate de acest impozit, îndeosebi în cazul transmiterii sau al cesiunii unei intreprinderi mici şi mijlocii familiale.

A doua se referă la dorinţa de a corija inegalităţile ex ante prin formare, calificare, inserţie pe piaţa muncii şi nu ulterior, prin fiscalitate.Nu prin fiscalitate se pune în mers ascensorul social, iar într-o lume în care inegalităţile sociale se adâncesc, în care capitalul captează esenţialul valorii, Franţa nu poate face mai rău. Problema ei nu rezidă atât în retragerea statului sau în diminuare beneficiilor, cât în mediocra performanţă a sistemului său educaţional.

A treia se referă la rezolvarea problemei sărăciei şi la necesitatea de a o decupla de lupta împotriva şomajului. An după an cele mai bune realizări au arătat că creşterea continuă a SMIC are efecte negative asupra forţei de muncă necalificate. Guvernele au încetat să practice ajutoarele, au scăzut tot ceea ce apăsa SMIC pentru a favoriza revenirea la angajări. Pentru a trata problema sărăciei, îndeosebi pentru salariaţi, ele au inventat prima pentru angajare.

„Şi iată că în favoarea revoltei Vestelor galbene se vrea revenirea la rătăcirile unui trecut recent”, avertizează Elie Cohen şi Gerard Grunberg.

Restabilirea ISF, retragerea fiscalităţii ecologice, creşterea masivă a SMIC, reinstalarea serviciilor publice de proximitate, suprimarea taxelor care oprimă micile întreprinderi…Lista revendicărilor este lungă, ea cumulează creşterea cheltuielilor şi scăderea încasărilor fiscale, extinderea intervenţiei statului şi refuzul ponderii crescânde a reglementărilor.„Vestele galbene” în neorganizarea lor reinventează programul populiştilor italieni fiscofobi.

REGRESUL POLITIC. Regresul politic se observă la toate nivelurile – mişcarea „Vestelor galbene”, clasa politică şi jurnalişti! Ma întâi regresul „Vestelor galbene”. În democraţiile noastre reprezentative este legitim faptul ca toţi cetăţenii să-şi exprime eventuala nemulţumire manifestând şi prezentând revendicările guvernului, organizându-se spre a fi auziţi. Dar, în schimb, nu este legitim ca aceşti cetăţeni, care, prin definiţie, au drept de vot, iar acum 18 luni şi-au ales democratic preşedintele şi reprezentanţii lor, să considere azi puterea drept inamicul lor şi să încerce s-o răstoarne eventual prin violenţă.

„În fragilele, dar preţioasele noastre regimuri politice cetăţenii sunt liberi să-şi aleagă guvernanţii fără violenţă, pe baza majorităţii şi potrivit regulilor stabilite. Ei au, deci, posibilitatea să-i răstoarne la alegerile următoare. Această alternanţă paşnică la putere a forţelor politice este în centrul democraţiei noastre”, subliniază în mod expres Elie Cohen şi Gerard Grunberg.

Acest sistem ne protejează atât în faţa anarhiei şi violenţei, cât şi a tiraniei unui om sau a unui grup ( Să ne amintim de sans-culottes). ( Sunt cei care, la începutul Revoluţiei franceze, în 1789, erau consideraţi radicali de ceilalţi revoluţionari -n.n.). Indiferent de natura nemulţumirii faţă de guvern, cetăţenii trebuie să-l considere al lor atâta timp cât îşi exercită puterea în mod legal.Istoria noastră a arătat că, în caz contrar, se poate declanşa un proces revoluţionar care ar duce la violenţă, morţi, anarhie sau tiranie, şi că, departe de a le ameliora situaţia, francezii – toţi francezii – vor suferi, căci însăşi Franţa va suferi. „Poporul” ( cine e el, de altfel ) nu poate guverna direct. În sânul acestui „popor” partea cea mai violentă şi cea mai distructivă este aceea care preia puterea. Regimurile noastre sunt mai fragile decât credem adesea, mai uşor de distrus, mai greu de reconstruit. (…)

APOI REGRESUL CLASEI POLITICE. Când îl vezi pe Laurent Wauquiez, şeful principalului partid de guvernământ de dreapta, purtând o vestă galbenă, sau pe Francois Hollande ( fostul preşedinte  socialist al Franţei-n.n.)  pozându-se cu „vestele galbene”, ei care au participat la guvernarea Franţei şi care cunosc dificultăţile acestui exerciţiu, şi când îţi aminteşti eşecurile lor în reformarea ţării, nu poţi vedea în comportamentul lor decât laşitate şi că şi-au uitat misiunea şi responsabilitatea.

Desigur, este normal ca ei să asculte nemulţumirile şi să critice puterea. Dar ce-şi propun ei să facă şi cu ce partid atunci când sistemul partizan este distrus, iar partidele din guvern pe care le conduc sau le-au condus sunt cel puţin la fel de impopulare ca şi partidul de la putere ?

„Laurent Wauquiez, Francois Hollande…Ce speră ei să obţină de pe urma  mişcării cu tendinţă insurecţională, pe care o susţin cu speranţa că vor reveni, în sfârşit, la putere ? Ce ar face ei înşişi în această situaţie haotică ?”, se întreabă Elie Cohen şi Gerard Grunberg.

Este în interesul lor să contribuie la întărirea clivajului periculos care opune azi, dar, desigur, şi mâine în aceste condiţii, „poporul” guvernanţilor săi ? Nu au ei abligaţia de a spune adevărul alegătorilor mai curând decât a-i împinge la radicalizarea mişcării de protest ? Vor ei cu adevărat ca partidele extremiste, mai bine înarmate decât ei pentru a profita politic de o atare mişcare, să ajungă la putere?

ÎN FINE, REGRESUL JURNALISMULUI. Normal, este firesc – este meseria lor – ca jurnaliştii să asculte această mişcare, să-i dea cuvântul, să transmită revendicările ei. În schimb, în acelaşi timp, ţinând seama de ceea ce ştiu despre Franţa şi istoria ei, trebuie să-şi pună întrebări în ce priveşte riscurile ce le vor avea Franţa şi francezii dacă nu se găseşte repede o ieşire paşnică din criză şi să se gândească la ceea ce ar putea întâmpla. Se vede ici-acolo o plăcere perversă de a contempla felul cum se degradează situaţia şi o inconştienţă în faţa gravităţii ei. Desigur, jurnaliştii trebuie să informeze cetăţenii, dar, deopotrivă, trebuie să contribuie la formarea lor.

„Când sondajele arată că două treimi dintre francezi susţin mişcarea Vestelor galbene, ar trebui analizat mai cu fineţe ce înseamnă această susţinere, iar vestele galbene nu trebuie lăsate să creadă că reprezintă întregul popor şi că, în consecinţă, au legitimitate, cum spuneau acei sans-culottes în 1789, spre a recâştiga suveranitatea”, arată Elie Cohen şi Gerard Grunberg.

Aşadar, nu trebuie încurajată această mişcare să nu accepte nici un compromis şi să nege legalitatea unei puteri, totuşi aleasă pe cale democrată. Nu este nevoie să se arunce gaz pe un foc pe care nimeni nu-l va putea stinge curând fără violenţă. Dimpotrivă, trebuie explicat Vestelor galbene că nu mai suntem în 1789, pentru că avem instituţii democratice şi suntem o ţară liberă. De asemenea, să li se amintească faptul că toţi francezii vor suferi prin prăbuşirea sistemului. Pe scurt, jurnaliştii trebuie să-şi amintească faptul că nu sunt simpli observatori, ci fac parte dintre elite al căror rol este ţină ţara departe de haos”, arată cei doi autori în încheierea articolului lor.

Este un articol, un punct de vedere, pe care-l cred pertinent şi din care, fără nicio exagerare, cred că şi politicienii români şi în primul rând Klaus Iohannis şi acoliţii lui ar avea enorm de învăţat. Desigur, dacă ei ar citi studii, analize şi comentarii despre marile evenimente politice contemporane, inclusiv, sau mai ales, crize, şi ar avea capacitatea de a trage concluziile potrivite.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.