În dimineața zilei de 23 decembrie 2020, o veste teribilă a străbătut mediul virtual: Doina Păuleanu a încetat din viață, ucisă de virusul nemilos al zilelor noastre. Mă împac greu cu gândul că a dispărut cea care se confunda, în plan cultural, cu ținuturile Mării, cea care a fost, în ultimul sfert de veac, reperul fundamental al Constanței în domeniul muzeografiei și al istoriei artei, cea cărei urbea și autoritățile județene nu i-au fost întotdeauna cei mai buni prieteni, cea care n-a mai avut bucuria de a vedea lansată ultima monografie, închinată lui Oscar Han. Album monografic monumental, așa cum ne obișnuise, la care autoarea lucrase, în anul ce se încheie atât de trist, cu pasiunea care i-a definit mereu activitatea și căruia i se potrivește de minune o dedicație regăsită în altă carte a sa, cea închinată ctitoriilor regale de la Mare: „Pe durata redactării acestei cărți (ca și a celor deja scrise), l-am privat pe soțul meu de companie, cedându-i în schimb, cu deplin altruism, problemele casei; am fost răsplătită, pe parcursul redactării, de torsul sporadic și veghea necontenită ale Contesei, minunata mea pisică albă persană”.
Crescută și educată într-un mediu elevat, în care și-a venerat părinții (tatălui, inginerul Leontin Păuleanu, fiica i-a închinat cartea de debut), absolventă, ca șef de promoție, a Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov și, ulterior, a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (cu profesori străluciți și eminenți colegi, în promoția 1971), Doina Păuleanu și-a urmat vocația în acest domeniu, dedicându-se vieții muzeale (și a făcut-o plenar la Constanța, păstorind, reclădind și apărând muzee de artă), celei universitare (generații de studenți s-au adăpat de la nesecatul său izvorul de cunoștințe) și, nu în ultimul rând, cercetării, marea sa pasiune. O patimă de maturitate – mi-a mărturisit-o de mai multe ori –, al cărei rezultat edit va putea fi apreciat mai detașat acum, după trecerea sa, când ne vom da seama că fără acribie, fără documentare la sursa primară (arhivele și bibliotecile i-au fost prieteni fideli), fără talentul de a recrea o poveste sau o biografie, de a evoca o lume, fără ajutorul celor dragi, al mulților săi prieteni și colegi, Doina Păuleanu nu ar fi putut crea o operă ce va înfrunta, în mod cert, timpul.
În ceasul de necrezut al despărțirii, un sumar bilanț al vieții, activității și operei Doinei Păuleanu ne arată golul imens lăsat în cultura română. Muzeografia română – căreia Doina Păuleanu i-a dedicat cu pasiune viața sa, luptând, timp de treizeci de ani, din postura de director al Muzeului de Artă din Constanța, pentru salvarea, valorificarea și cunoașterea unui patrimoniu cultural și artistic inestimabil – rămâne mult mai săracă și vor trece decenii bune până va mai putea apărea, la țărmul Mării Negre, cineva care să închine o viață artei și culturii Dobrogei, la acest nivel de mistuire intelectuală. Simpla enumerare a cărților cu care Doina Păuleanu a îmbogățit cultura română definește plenar profilul de savant al celei pe care o socotesc și azi, mai mult ca oricând, cea mai inteligentă și cultivată doamnă din muzeografia românească a ultimilor treizeci de ani: Oscar Han. Un artist și epoca sa, 2020; Peninsula misterioasă. Incursuiuni în istoriile Constanței, 2019; Viața tăcută a naturii. Flori, fructe, delicatese și obiecte în pictura modernă românească. Vol. I. 1846-1916, 2016; vol. II. 1916-1946, 2018; Grupul celor patru, 2012; Catalogul Muzeului de Artă Dinu și Sevastia Vintilă, Topalu, 2012; Pictori români la Balcic, 2012; Cazinoul din Constanța. Boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagră, 2011; Singularitate și reconstrucție imaginară. Pictori români în Bretania. 1878-1940, 2010; Moscheea Regală „Carol I”. 1910-2010, 2010 (coautor Virgil Coman); Catedrala „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Constanța, 2008 (coautor Virgil Coman); Pictori români la Balcic, 2008; Constanța. 1878-1928. Spectacolul modernității târzii, 2 vol., 2005 (răsplătită cu Premiul George Oprescu al Academiei Române); Balcicul în pictura românească, 2004; Constanța. Aventura unui proiect european, 2003.
Iată cum o erudită brașoveancă a putut trata, aproape exhaustiv, istoria Constanței, a orașului, a județului, a Dobrogei, în toate aspectele sale: artă, urbanism, civilizație, dezvoltare culturală, patrimoniu, monumente de arhitectură, viață socială. Tuturor le-a închinat lucrări temeinice, ale căror concluzii se bazează pe ani de cercetări în arhive, unde a descoperit mărturiile nașterii și devenirii urbei de la malul Pontului Euxin. În același timp, Doina Păuleanu nu a uitat nici cealaltă chemare lăuntrică, spre istoria artei, realizând monografii peste care nu se va putea trece: a redescoperit Balcicul, l-a reintegrat în istoria picturii românești, a mers pe urmele pictorilor români în Bretania, a evocat Grupul celor patru, a căutat să explice „viața tăcută a naturii”, pe parcusul unui secol de artă, toate acestea în sinteze de proporții, editate admirabil de Monitorul Oficial. Multă vreme, urmașilor într-ale cercetării (câți vor mai fi, de va mai interesa pe cineva aceste teme!) le va fi refuzată plăcerea de a descoperi lucruri noi și toți vor fi nevoiți să constate că, pentru istoria modernă a ținuturilor de la Mare, punctul de pornire al oricărei cercetări serioase este temeinica operă a Doinei Păuleanu.
Doina Păuleanu a avut alături un om cu totul special, neconsolatul său soț, domnul inginer Zaharia Georgescu – Bebe, pentru cei care i-au cunoscut în atmosfera aristocratică, de muzeu, a casei din Constanța –, care a înțeles plenar flacăra ce ardea în sufletul de artist al celei cu care, din păcate, timpul nu a mai avut răbdare. Și tot alături (chiar dacă locuia la Brașov) i-a fost, timp de peste șapte decenii, mama, pe care Doina Păuleanu a salvat-o în atâtea situații disperate, și căreia Dumnezeu i-a hărăzit cruda soartă ca, la un secol de viață, să trăiască acum clipa cumplită a despărțirii de fiica mult iubită.
Am cunoscut-o pe Doina Păuleanu în urmă cu două decenii și, de atunci, ne-a legat, îndrăznesc să spun, o prietenie fără reproș, până la finalul atât de trist al zilei de azi. Ca un mai tânăr coleg de breaslă, i-am admirat inteligența strălucită, cultura vastă, patima pe care o punea în rezolvarea unor situații disperate ale patrimonului artistic pe care îl administra, opera pe care a clădit-o, cărămidă cu cărămidă, cu răbdare și devotament, sufletul cald, pe care l-am descoperit în atâtea situații particulare, de neuitat. Când, în primăvara anului 2019, i-am propus o colaborare la monografia despre Regele Carol I. Ctitorul României moderne, pe care am editat-o la Muzeul Național Peleș, Doina Păuleanu, mare admiratoare a regilor și reginelor României, cărora le-a închinat o remarcabilă lucrare (Regalitatea și Marea, lansată și la castelul Pelișor, în 2015), a răspuns cu spontană bucurie, redactând un text valoros despre Ctitoriile regelui Carol I la Marea Neagră, ce completează fericit evocarea întâiului nostru suveran.
În primăvara acestui an, pe parcursul redactării monografiei despre Oscar Han, a venit rândul meu să îi fiu, cumva, de folos Doinei Păuleanu, cu materiale și fotografii inedite despre momentul inaugurării, în 1933, a statuii regelui Carol I de pe terasa castelul Peleș, operă a eroului cărții sale, sau despre Balcicul atât de iubit al reginei Maria, portretizată și ea de marele sculptor, în 1932, într-un bust amplasat pe malul mării. Am făcut-o cu bucuria de a fi prezent la nașterea unui monument livresc închinat lui Oscar Han, pe care Cronos nu i-a mai îngăduit autoarei să îl vadă lansat așa cum se cuvine. Și mai păstrez amintirea unui gând care s-a materializat astăzi, 23 decembrie 2020, în ziua în care Doina Păuleanu trecea în eternitate: inaugurarea, în fața Muzeului de Artă Constanța, a bustului Reginei Maria, opera lui Oscar Han salvată de la Balcic și păstrată la muzeu timp de decenii. Soclul acestui monument are o placă de marmură, al cărei inspirator mă mândresc că am fost, sugerându-i neuitatei noastre prietene – când mi-a cerut un sfat, în 13 noiembrie –, reproducerea înscrisului de pe un monument interbelic al reginei Maria, de la Sovata, și trimițându-i imediat fotografia de epocă pe care o păstrez în colecția mea. Mă bucur că a prins contur acest vis al Doinei Păuleanu și că gândul nostru a fost urmat, dar nu pot deplânge îndeajuns nedreptatea ca inițiatoarea acestei restituiri istorice să nu fie prezentă la momentul inaugural. Remarcăm initiațiva autorităților locale ca, de azi înainte, Muzeul de Artă din Constanța – instituția cu care cea plecată la Domnul s-a identificat în ultimii 30 de ani – să poarte numele „Doina Păuleanu”, ca un semn de apreciere a contribuției sale culturale pe aceste meleaguri.
Divinitatea a avut, însă, astăzi alt plan pentru Doina Păuleanu, chemând-o într-o lume mai bună, unde sufletul său blând va urma un drum lin, în pace și lumină.
Dumnezeu s-o ierte! Condoleante familiei, prietenilor si apropiatilor sai! S-a dus alaturi de Virgil Coman, azi ar fi implinit 47 de ani. Drum lin!
O pierdere foarte grea pentru subfinanţata cultură românească. La Constanţa, aveam o strălucită ilustrare a zicalei „Omul sfinţeşte locul”!
Expoziţia „Balcicul în pictura românească”, 2004, vizitată intens vreme de şase luni la Muzeul Naţional de Artă al Romaniei, a fost de fapt cel mai important eveniment artistic bucureştean de după Revoluţie, dacă nu luăm în seamă şi ediţiile Festivalului George Enescu.
Muzeul de artă din Constanţa deţine, în materie de artă românească interbelică, un patrimoniu de excepţie, care merită un local nou, în arhitectură de secol XXI, ca şi cum am fi într-un municipiu occidental, cu mulţi turişti străini.
O întâmplare necunoscută du doamna Doina Păuleanu
În 1971 se pregătea la sala Dalles o mare retrospectivă Mattis-Teutsch, dar faptul era umbrit de criminalele teze din iulie 1971 ale P.C.R. Artistul braşovean avea multe compoziţii abstracte, care depăşeau nivelul de înţelegere a tiranului. Ca să pregătească lumea cu numele lui, George Ivaşcu, directorul revist4ei Contemporanul a publicat pentru prima şi ultima oară titlurile lucrărilor de diplomă ala absolvenţilor secţiei de Istoria şi teoria artei, cea a Doinei Păuleanu având ca obiect opera lui Mattis-Teutsch. George Ivaşcu, George Macovescu aveau multe lucrări în colecţiile lor şi acum era ocazia să le arate lumii. Expoziţia s-a deschis cu întârziere, s-a aşteptat revenirea de la Belgrad a tartorului comunist Dumitru Popescu, şi-a dat aprobarea, iar expoziţia s-a închis mult mai devreme.
Doina Păuleanu nu a salvat bustul Reginei Maria adus de la Balcic, în 1940. A fost salvat de grupul de români care l-a adus din Cvadrilater. Opera sculptorului Oscar Han a zăcut 80 de ani în depozitul Muzeului „Ion Jalea”, parte a Muzeului de Artă din Constanța. Păuleanu a fost director al acestui muzeu timp 30 de ani și dacă ar fi fost o veritabilă profesionistă și o bună administratoare a patrimoniului artistic al instituției putea constata pe loc că bustul este, indiscutabil, al Reginei Maria. Semnătura lui Han era edificatoare… Dar lui Păuleanu i-au trebuit 30 de ani ca să descopere că în depozitul instituției pe care o conduce zace, de decenii, opera lui Han. Obezitate și la propriu și la figurat: masiva Păuleanu era neglijentă și cu propria-i corporalitate, și cu patrimoniul instituției.