Două femei celebre, două destine

Patrie şi destin. Principesa Moştenitoare a României

Acest volum este semnat de Diana Mandache, istoric specializat în studiul regalităţii europene. A publicat mai multe cărţi printre care, „Dearest Missy” (Rosvall Royal Books), „Marie of Romania. Images of a Queen” (Rosvall Royal Books), „Later Chapters of My Life. The Last Memoir of Queen Marie of Romania” (Sutton), „România, Mitteleuropa şi Balcanii” (Pro Transilvania). „M-au preocupat în principal ideile, simbolurile care s-au constituit în puncte de reper şi mai puţin statisticile. Interviurile realizate reprezintă adevărate mărturii istorice, iar documentele de arhivă, private sau publice, alte materiale inedite utilizate, arborii genealogici constituiţi din perspectiva ascendenţilor şi a legăturilor cu marea familie regală europeană, toate recompun şi aduc în faţa cititorului aspecte noi, ce construiesc o carte vie”, mărturisea autoarea.

Acest volum cu caracter biografic, care debutează cu amintirile din copilărie ale Principesei, conţine mărturii ale unor contemporani pe care i-a cunoscut Alteţa Sa Regală Prinţesa Moştenitoare a României, prezentarea fiind făcută din perspectiva istoricului. Destinul Principesei se confundă adeseori cu cel al Regelui, iar viaţa sa a fost profund influenţată de istoria mai recentă din România şi sud-estul Europei.

Principesa îşi aduce aminte şi cum tatăl său le spunea poveşti despre acel pământ îndepărtat pe care-l numea casă şi pe care îl descria cu atâta dragoste, dor şi durere constante. Citeau cărţi despre mânăstirile pictate din Moldova şi Bucovina, ascultau muzică românească. Principesei îi plăceau istoria şi lecturile despre călătorii, precum şi biografiile. Pline de căldură sunt poveştile despre „Villa Sparta”, unde copiii Regelui Mihai îşi petreceau deseori sărbătorile de Paşte sau de Crăciun. Pentru Principesă, „Villa Sparta” n-a reprezentat numai o casă, ci o întreagă lume, întâlnind acolo artişti, scriitori, prieteni ai Reginei Elena. Ca orice copil, Principesa Margareta a îndrăgit mult casa bunicii sale, considerând-o aproape sufletului ei. Regele Mihai povesteşte că, în perioada adolescenţei fiicelor sale, le-a explicat că era necesar să înveţe o meserie. Faptul că erau Principese nu însemna că trebuiau să aştepte să trăiască asemenea unor Principese. A studiat la Universitatea din Edinburgh, unde a avut mentori de excepţie. Materiile pe care Principesa le-a considerat interesante au fost sociologia, ştiinţele politice, Dreptul Internaţional Public, în vreme ce sociologia urbană a fascinat-o complet.

Alteţele Lor Regale Principesa Margareta şi Principele Radu, la lansarea volumului

În vara anului 1997, Principesa Margareta atrăgea atenţia la Washington asupra Fundaţiei sale, „Principesa Margareta a României”, spunând că „principala îndatorire a unei familii regale este de a-şi ajuta ţara în orice fel posibil, iar ea găsise această modalitate de exprimare a ataşamentului pentru patrie prin activităţile caritabile. Şi-a continaut demersurile Fundaţiei prin sprijinirea copiilor orfani, traumatizaţi sau bolnavi, iar programul terapiei prin artă a continuat împreună cu UNITER. Fundaţia aplica programe inovatoare în opt orfelinate, cu sprijinul actorilor, regizorilor, artiştilor cu expertiză în muzică, artă, poezie, care contribuiau la dezvoltarea creativităţii copiilor. Grija pentru pensionari sau vârstnici a fost un alt proiect al Fundaţiei. Din 1996, acestui proiect i s-a adăugat „Clubul Seniorilor”, având ca parteneri 8 Case de Ajutor Reciproc din Bucureşti, prin intermediul cărora s-au distribuit lunar pachete cu alimente şi îmbrăcăminte celor cu pensii mici şi s-a creat un centru pentru socializarea acestora.

Legătura strânsă dintre Principesa Margareta şi Rege a stat şi în atenţia jurnaliştilor. La întrebarea acestora Principesa îl descrie pe tatăl său ca fiind „un suflet mare, un om înţelept şi extrem de bun – câteodată prea bun pentru acest pământ”.

În articolul „România. Cruciada Principesei Margareta împotriva uitării”, revista „Madame Figaro” prezenta activitatea Principesei, făcând o incursiune începând cu prima sa vizită în România… Victoria McDonaugh, o prietenă din perioada studenţiei de la Edinburgh, prezintă detalii ce surprind legătura dintre leadership şi nevoia Principesei de a edifica o fundaţie funcţională. „Ideea ca tinerii să-i sprijine pe bătrâni şi să înveţe de la ei din cultura română îmi place în mod particular”, spunea aceasta. La fel a fost elogiată şi în Belgia, atunci când a avut loc Gala Fundaţiei „Principesa Margareta”.

Timp de aproape 16 ani, proiectele Fundaţiei „Principesa Margareta” au fost susţinute prin intermediul filialelor din străinătate, iar evenimentele de strângere de fonduri – concerte, baluri sau licitaţii – s-au dovedit benefice. De asemenea evenimente îşi aduc aminte Corinne Fery-von Arx şi actriţa franceză Fanny Ardant. În cei 20 de ani de activitate, prin demersurile Fundaţiei au fost strânse şi investite pentru comunităţile nevoiaşe din România circa 20 de milioane de euro. Politica Fundaţiei s-a caracterizat prin discreţie în toată această perioadă, fie că erau vremuri de prosperitate, fie de criză economică.

Majestatea Sa Regele Mihai I şi Principesa Moştenitoare Margareta

Viitorul Coroanei. „Tatăl meu m-a pregătit să-i succed. Este visul său cel mai drag”, afirmase Principesa Margareta cu prilejul primei sale vizite în România. Revista „People” analiza rolul Regelui în conturarea identităţii naţionale a fiicelor sale, spunând că „tatăl lor aflat în exil le-a povestit istorii fascinante despre patria pe care nu o puteau vizita şi despre familia regală izgonită de un regim politic opresiv”. În 1997, un jurnalist de la „Le Point de Vue” l-a întrebat pe Regele Mihai despre modalitatea prin care se realizează succesiunea în Familia Regală a României. Regele Mihai a precizat că era vorba despre Legea Salică, pe care „o considera veche şi care aplică discriminare faţă de femei. Aceasta trebuie revizuită. Suntem în secolul XX! Îmi exprim dorinţa ca fiica mea cea mai mare, Margareta, să-mi succeadă în drepturile mele. Discursul cu privirea la succesorul său s-a făcut auzit în 30 decembrie 1997. La 10 ani după discursul istoric privind succesiunea, în 2007, s-a adoptat noul Statut al Familiei Regale Române. Actul a fost legalizat, iar redactarea a presupus o documentare şi o consultare a Statutelor Familiilor Regale europene, a chestiunilor juridice implicate, pe lângă avocaţi fiind consultat şi John Kennedy. Pe 10 mai 2011, Majestatea Sa, Regele Mihai I, a semnat şi a făcut public un nou act ce completează Statutul Familiei prin clarificarea numelui dinastiei române, acela de Casa Regală a României, renunţându-se la folosirea numelui de Hohenzollern-Sigmaringen. Documentul regal din 10 mai 2011 vine să înlăture orice urmă de îndoială cu privire la linia de succesiune şi clarifică un lucru ce era evident încă din vremea Regelui Carol I, acela că dinastia este una naţională, cu o identitate proprie.

Spiritul datoriei Principesei Moştenitoare este observat în complexitatea solemnităţilor în care este implicată. Principesa a conferit o nouă simbolistică Palatului Elisabeta, acolo sosind nenumăraţi şefi de stat, de guvern, de parlament şi membri ai familiilor regale. „Principesa este custode al Coroanei în timpul vieţii Regelui, ceea ce constituie un mod subtil de a spune că atâta vreme cât monarhia nu funcţionează în România, Coroana încă e în exil, chiar dacă familia e în ţară”, spunea Principele Radu.

Prin prezenţa sa constantă, Principesa Moştenitoare a trezit treptat interesul asupra personalităţii şi a misiunii sale, asupra a ceea ce poate reprezenta pentru români. Timidă sau îndrăzneaţă, directă în exprimare, atentă cu cei din jurul său, amuzantă, amabilă, ambiţioasă, Principesa Margareta este un om complex şi interesant. Ceea ce a stârnit interesul oamenilor asupra sa a fost aura ascendenţei, ca fiică a Regelui Mihai şi strănepoată a faimosului cuplu regal, Ferdinand şi Maria.

Principesa Margareta este acum parte integrantă a vieţii româneşti, un lider real. O carte care se citeşte cu interes şi pasiune.

Margareta Pâslaru. Eu şi timpul. Viaţă, vocaţie, viziune

„Sunt flacără, sunt jar, sunt pară! Merg printre oameni luminând/ Sunt ca o stea ce străluceşte, dar nimeni nu mă vede arzând/ Ard ca un codru ce nu piere/ Sub flăcările ce-l încing/ Un codru care arde-ntruna/ Dar flăcările nu-l ating/ Şi ard, şi ard aşa de-a rândul, ca mii şi mii de stele”. Sunt versurile lui Virgil Carianopol pe muzica Margaretei Pâslaru. Cânta arzând, cu pasiune devoratoare.

A reuşit, timp de decenii, să ne tulbure cu cântecele ei, cu felul ei de a fi pe scenă, într-un mod de neatins de nimeni altcineva. Margareta Pâslaru este o vedetă care ocupă un loc important în muzica noastră uşoară. Este un mit al muzicii uşoare româneşti. „Cu harul ei, ne-a conectat la suflul minunaţilor ani ’60 ai Europei de care nu ne mai simţeam atât de departe. Era o voce gravă, răscolitoare, care te soma, parcă, să nu mai stai, să alergi către Chemarea Mării. Poate de aceea cântecele ei transmit, dincolo de toate, şi fiorul unei experienţe a curăţeniei sufleteşti trecute prin bucurie, seninătate, generozitate, dar şi prin încercări, nelinişti, temeri, luări de la capăt”, scria criticul de film Magda Mihăilescu.

„Îmi curg gândurile ca nisipul printre degete, ţârâite şi grăbite. Această carte nu este un jurnal, ci un mini documentar al propriilor experienţe. Frânturile amintirilor pe care timpul nu le-a şters din sufletul meu. Nelinişti, trăiri dramatice, rebeliuni, duioşii, contradicţii, neastâmpăr, zbucium, bârfe-zvonuri, gogoşi, neadevăruri, toate m-au îndemnat pur şi simplu să fac ordine, de dragul acelora care au crezut şi cred în mine… Dacă prin muzică mi-am putut exprima sentimentele deschis, vulcanic, prin scris mi-e mult mai greu să-mi comunic durerea aşternând-o pe hârtie, mă răneşte parcă a doua oară întârziind vindecarea. Ca o formă de autoapărare, evitând melodrama, instinctiv devin introvertită pentru a-mi proteja fiinţa vulnerabilă. Moartea tatălui şi cea a bunicului m-au sensibilizat tot timpuriu. Ursitoarele mi-au scris scenariul, iar eu l-am regizat cum am ştiut mai bine. Surmontând obstacole, am transformat imperfecţiuni în calităţi inspirându-i pe alţii. Imaginaţi-vă viaţa ca un film. Aşa cum am trăit-o eu”.

De la Atelierul copilăriei la Şcoala de balet, la harpă, pian, pictură, ceasul a fost un vrăjitor. Un debut strălucitor. Visa ca fiecare adolescent la acea şansă care îi va deschide uşa dorită. Debuta în rolul lui Polly Peachum din „Opera de trei parale” de Brecht, în regia lui Liviu Ciulei, unde avea să joace alături Toma Caragiu, Rodica Tăpălagă, Clody Bertola, Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Mimi Enăceanu… Adulmeca mirosul scândurii de pe scenă, al cleiului de la butaforie. Făcea dovada unei certe calităţi actoriceşti, cu o siguranţă scenică remarcabilă. „Această Betty Bop cu voce de Înger Albastru, înălţat din apa-mării-de-pe-ntregul-litoral, se părea că e pe cale să devină ea însăşi un record. Cu găleţile în mână, ca un gladiator credul, ea a coborât în arenă, «Opera de trei parale», şi a supravieţuit cu onor printre lei-paralei, cu găleţile în mână ea trecut peste voga altora şi a ei, reînnoită în folclor…”, scria Ecaterina Oproiu în articolul intitulat „Pâslăriţa noastră”.

Margareta Pâslaru la expoziţia pe care a avut-o deschisă în Statele Unite

Un alt succes, „GalaEst 67”, la Budapesta, unde evoluează alături de nume consacrate, precum Gigliola Cinquetti, Ray Phillips, din Anglia, Monica Hauff din Berlin, figurând cu o compoziţie proprie şi dansând un ceardaş stilizat, trezind aplauzele publicului. Au urmat „Festivalul Cântecului” de la Varadero, din Cuba, Belgrad, Sopot, Cannes, unde primeşte trofeul „MIDEM”, la egalitate cu Dalida, Amalia Rodriguez, Mireille Mathieu, Adriano Celentano, Udo Jurgens, recitaluri la „Cerbul de Aur”, în Japonia, la Festivalul de la Tokyo, unde este recompensată cu numeroase premii, în La Valeta, la Dresda… Fiecare premiu poartă diamantele trudei, aurul respectului, platina valorii.

Deosebită a fost şi perioada colaborărilor la „Electrecord”, cu „Chemarea mării”, „Mandolina mea”, „Frunze de toamnă târzii”, „Te iubesc aşa cum eşti”. A urmat o avalanşă de turnee şi premii internaţionale, fiind numită de presa străină o „Dalida cu ie românească”.

A făcut teatru, film, cu tenacitate, cu voinţă. Lucra cu multă dăruire, având o dorinţă nestăpânită de a fi perfectă. Să ne amintim de „Un film cu o fată fermecătoare”, în regia lui Lucian Bratu, de coproducţia româno-sovietică, „Tunelul”, regizată de Francisc Munteanu, şi de peliculele Elisabetei Bostan, „Veronica” şi „Veronica se întoarce”.

„Copilul din mine n-a uitat nici până azi momentul magic, când, seara, la culcare, sub lumina candelei, îngenuncheam cu bunica la marginea patului şi spuneam «Tatăl nostru». Traversând Oceanul, amintirile m-au urmat cu intensă claritate. Am simţit o forţă divină trimiţându-mă la pian”. Un moment solemn s-a înregistrat atunci când spectatorii au ascultat cu pioşenie rugăciunea „Tatăl nostru”, pe muzica Margaretei Pâslaru, aranjament Radu Goldiş.

În 2010 a avut loc sărbătorirea unei jumătăţi de secol de la lansarea primului ei disc. „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”.

„Trăim în epoca decolteului adânc în loc de talent şi a tatuajului pe post de voce. Margareta Pâslaru nu a făcut niciodată uz de astfel de arme pentru a se afirma. Crede cu tărie că fiecare s-a născut pentru a face ceva anume în viaţă. Ea simte că s-a născut pentru a fi artistă”.

O frumoasă poveste de dragoste care a durat 38 de ani a trăit-o alături de soţul ei, Ghiuri Sencovici, cu care are o fiică, Măriuca.

Un volum pe care îl veţi citi cu mare plăcere, despre această veritabilă artistă dăruită oamenilor. Se spune în Talmud că expresia unei vieţi reuşite ar fi să ai un copil, să plantezi un copac, să scrii o carte. Margareta Pâslaru a rezistat la testul timpului. Are un copil, a plantat un copac, a scris o carte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.