EFECTUL P (76)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Şi, în această alunecare înapoi, întreruptă doar de zmuciturile periodice ale opririi benzii, nu te-ai odihnit încă în nicio staţie primară pentru că rădăcinile catenelor la care ai ajuns au crescut pe alte catene şi totul era foarte complicat. Poolo imaginase odată un joc şi ţi-l arătase şi ţie: desenase pe un teanc gros de foiţe de hârtie tot felul de figuri foarte simple, trasate doar din câteva linii. Puse la întâmplare unele peste altele, foiţele înfăţişau structuri complicate; îndepărtând strat după strat, structurile, în loc să se simplifice, se modificau doar uşor şi trebuia să se reducă la doar câteva foiţe teancul pentru ca acest caleidoscop să primească într-adevăr vizibilă tendinţa spre unitate. Pe vremea când ţi-a arătat Poolo această nouă năzbâtie a sa, n-ai reuşit decât să te miri cu voce tare cu ce au timp să-şi piardă unii vremea, dar prietenului tău îi plăceau asemenea îndeletniciri bizare, pentru care depunea o pasiune egală cu cea pe care o avea pentru cele mai dificile probleme ştiinţifice. Pe urmă, Poolo a complicat jocul acesta şi a imprimat foiţele astfel încât desenul nu se mai putea percepe decât atunci când fiecare filă se sprijinea pe un fond; iar fondul nu era decât teancul pe care-l formau toate aceste subţiri straturi la un loc.

Coborând mereu, îţi era teamă că ai să ajungi la primele foiţe ale acestui joc complicat şi că, lipsindu-ţi atunci fondul, n-o să mai poţi percepe nimic.

Mă enerva. Mă enerva îngrozitor. Prea nu făcea nimic pentru a fi ajuns atât de mare…

*

Am tresărit puternic şi el şi-a dat seama că se întâmplă ceva ciudat cu mine. În timp ce discutam, îi vedeam clar umbra acolo unde se desenase ea, cât timp stătuse Poolo după colţul zidului. De atâta uimire nu eram în stare să mă mişc. De data aceasta nu mai putea fi vorba despre un eventual ecou… Dar poate că s-o fi postat între timp altcineva acolo.

— E un simplu psycho-double. Cu puţin antrenament se poate ajunge la rezultate mult mai spectaculoase, re plică Poolo în timp ce privea degajat spre propria sa umbră desenată la capătul terasei. Se spune că sfinţii Severin din Ravena, Antoniu din Padua, Alfons din Liquori, precum şi sfinţii Clemens şi Ambrosiu ar fi fost notorii în asemenea fenomene. Da, cultura lui Poolo era aparent fără de breşe.

În vremea aceasta umbra pe care o priveam se subţia pe nesimţite şi la un moment-dat nici nu mai eram sigur dacă mai văd într-adevăr ceva acolo. Sau dacă am văzut ceva acolo. Şi cu atât mai puţin umbra lui Poolo, cel care se aflase tot timpul instalat pe scaunul din faţa mea.

— Spune mai departe, l-am îmboldit, referindu-mă la ideea lui pe care a început să mi-o destăinuie şi care pretindea el că ar fi prins deja contururi concrete.

• Din punctul meu de vedere, proiectul ar putea deveni oricând realitate, spuse, trecând firesc înapoi la tema discuţiei noastre de dinaintea senzaţiei aceleia stupide pe care am avut-o. Nimeni nu poate muri decât atunci când ajunge la conştiinţa morţii. Asta-i un adevăr. De obicei conştiinţa morţii se câştigă odată cu vârsta, ea este un rezultat al prejudecăţilor, dar şi al experienţei pe care nu contenim s-o acumulăm mereu. (În treacăt fie spus, cu cât creşte experienţa, cu atât cresc şi prejudecăţile. Până când nici nu mai ştii care-i cauza şi care-i efectul.) Bineînţeles, în condiţii speciale şi în urma unor şocuri, în funcţie de sensibilitate şi temperament, şi tinerii pot ajunge să accepte în anumite condiţii moartea ca pe o soluţie care i-ar putea privi cât de curând şi pe ei, De aici decurge în mod logic că şi cei ce se lovesc brutal cu moartea − victime ale unor accidente sau crime, de pildă −, şi ei sunt într-un fel pregătiţi pentru acest impact, chiar dacă această pregătire nu se naşte decât în ultima clipă, clipă atât de lungă încât conştiinţa morţii se poate dezvolta şi impune pe cuprinsul ei. Altfel moartea nu s-ar putea produce. Dar, desigur asta n-o pot dovedi deocamdată. Poate în curând… (Nu ştiu de ce, dar ceva începea să mă stânjenească tot mai mult în vorbele şi atitudinea lui Poolo, de parcă eram pe punctul de a câştiga o victorie pe care n-am dorit-o niciodată. Ceea ce nici măcar nu era adevărat). Dar să ne întoarcem la cei ce mor în paturile lor de suferinţă, îl auzeam vorbind mai departe, la cei întinşi în aşternut şi care în mod inevitabil ajung să-şi pună problema că s-ar putea să se sfârşească în curând, la cei care se sperie, în mod firesc, de această alternativă şi care până la urmă mor într-adevăr. Ar fi de ajuns ca cineva să le transmită o parte din indiferenţa lui vitală pentru ca muribunzii să continue să trăiască. Materialismul naiv în care organismul singur dictează… În orice caz, mai naiv decât Aristotel a fost cel care l-a interpretat astfel… Nouăzeci şi nouă la sută dintre cetăţenii care străbat acum bulevardele sau cei care citesc acum o carte sau fac amor sau se uită la televizor, nouăzeci şi nouă la sută dintre ei nu acceptă în clipa aceasta moartea decât ca pe o noţiune vagă care nu-i priveşte ÎNCĂ în niciun caz pe ei. Pentru ei moartea este o noţiune mai mult sau mai puţin filosofică. Ei n-o trăiesc încă nicicum. Că dintre ei foarte mulţi nu rezistă nici la cel mai mic şoc, asta este cu totul altceva. Dar dacă cineva ar fi dispus să-şi piardă vremea − VREMEA! − insuflând din vitalitatea sa milioanelor de oameni care mor într-o singură zi pe globul ăsta mare… îţi dai seama ce sacrificiu s-ar cere de la cel dispus să se ofere…?
•  

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.