Enigmele infinite. Vocalize în Do Major (XXVII)

76. Întâlnirea

La fel ca Petrică Popescu, nici Gioni Durmon nu era cunoscut drept un om extrem de punctual. Ba, chiar dimpotrivă, dacă îţi dădeai întâlnire cu Gioni Durmon, ştiai de la bun început că vei avea de aşteptat, în cel mai bun caz, cam o oră. În cel mai bun caz, fiindcă, de obicei, Gioni Durmon nu venea deloc la ora şi la locul convenit. După care, pentru a-ţi preîntâmpina reproşurile, deschidea tot el „ostilităţile“, făcându-te răspunzător de toate relele lumii.

Chiar dimpotrivă, Julius Zimberlan avea faima punctualităţii sale proverbiale. Ba, doamna Dumperlein chiar spunea că poţi oricând să-ţi fixezi ceasul după domnul Zimberlan: fie că era caniculă, fie că termometrul cobora mult sub nivelul îngheţului, la ora doisprezece, exact când băteau clopotele bisericii Sfântul Nicolae, domnul Zimberlan traversa Strada Mare în dreptul magazinului de pălării Joffert. Şi asta, zi de zi, vara ori iarna, pe soare ori pe viscol, chiar şi în zilele de sărbătoare! (Odată, doamna Dumperlein s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă în locul acela s-ar introduce un semafor care l-ar putea face pe domnul Zimberlan să întârzie unu-două minute. Însă, deşi Strada Mare este foarte aglomerată la miezul zilei, poate din alte raţiuni – cine ştie? – nimeni n-a îndrăznit să instaleze un semafor în dreptul magazinului de pălării Joffert.)

Deşi nu se ţinea niciodată de cuvânt (ca şi deja pomenitul Petrică Popescu), Gioni Durmon a fost un tip de treabă, mereu jovial, parcă niciodată nervos, parcă niciodată grăbit, dispus să te asculte oricând şi oricât, de aveai nevoie să te descarci în faţa cuiva ori dacă pur şi simplu nu doreai decât o conversaţie plăcută. (Iar liniştea degajată de Gioni s-a dovedit întotdeauna ingredientul cel mai util pentru aşa ceva.)

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Zimberlan: deşi nimeni nu i-ar fi putut reproşa cel mai mic gest nepoliticos ori să-i tăgăduiască bunele intenţii, Julius parcă stătea mereu pe ace şi părea tot timpul surescitat, stare ce se transmitea şi interlocutorului. (Probabil, că Julius era de fiecare dată preocupat să nu întârzie undeva, îţi spuneai, scuză valabilă, dar care nu te scutea de disconfort, când stăteai de vorbă cu el şi simţeai că doar bunul său simţ şi educaţia-i ireproşabilă îl făceau să nu te lase în mijlocul frazei.)

S-a întâmplat – în data de 22 octombrie – ca tocmai Petrică Popescu să-i dea o întâlnire lui Gioni Durmon pentru a doua zi la ora şase seara în faţa restaurantului ASTOR. O întâlnirea extrem de importantă a subliniat Petrică şi Gioni a încuviinţat grav: „Aşa este. De asta poate să depindă tot viitorul nostru. Şi – ehehei! – nu numai al nostru!”) Vestea s-a răspândit repede şi lumea a început să pună pariu:

1. Cât va întârzia Petrică?
2. Cât va întârzia Gioni?
3. Până la urmă, chiar se vor întâlni cei doi în faţa restaurantului ASTOR?

Cum sumele depuse nu au fost mici, s-a convenit ca arbitrul pariurilor să fie Julius Zimberlan, omul cel mai punctual şi cel mai corect.

Zis şi făcut. Înarmat cu un cronometru, Julius se postă fix la ora şase p.m. la locul stabilit. A fost o seară cu totul nefericită: până la ora nouă p.m. n-a apărut nici Petrică şi nici Gioni. Au sosit amândoi – veseli! – la nouă şi un sfert p. m. Numai că, între timp, de enervare, lui Julius i s-a făcut rău şi a trebuit să fie dus la spital.

Petrică Popescu şi Gioni Durmon au intrat în restaurant şi au rămas acolo până la ora închiderii. Nu se ştie în ce fel a schimbat lunga lor întrevedere „nu numai viitorul lor, dar şi al întregii omeniri“.

Doar prognosticul medicilor în privinţa lui Julius Zimberlan a rămas pesimist, iar oraşul resimte din plin, mai ales la miezul zilei, faptul că nu-ţi mai poţi regla ceasul după un reper atât de precis.

77. Enigmele infinite (I)

În fiecare zi, bunicul obişnuia să-l ia la plimbare pe micul Julius.

– Dacă dormi cuminte după prânz, mergem în parc, îi spunea.

Bunicul îl iubea ca pe lumina ochilor pe micul Julius şi amândoi aşteptau cu nerăbdare acele plimbări. Însă pentru plimbările acestea, bunicul trebuia să se pregătească serios: nici nu ştiai ce întrebări dificile va pune copilul. Ce o să vrea să ştie în după-masa următoare?

Şi iată:

– Pământul este rotund? l-a întrebat Julius.

– Bravo! Sigur că da! (Julius s-a dovedit un copil precoce.)

– Deci, oamenii de la Polul Sud stau cu capul în jos.

– Cum o să stea cu capul în jos?!

– Păi, dacă pământul este rotund şi ei se află în partea inferioară… Sau, cumva…, nu stau cu picioarele pe pământ?

– Cum să nu stea cu picioarele pe pământ?!

– Înseamnă că stau cu capul în jos, concluzionă Julius. Iar pentru a-şi dovedi spusele, scoase din plasă mărul primit pentru gustarea de după masă: Uite, aici e Polul Nord, iar aici e Polul Sud. Dacă, aşa cum spui tu, toţi oamenii stau cu picioarele pe pământ, atunci e limpede că ăştia de aici (şi indică „Polul Sud“), ăştia stau cu capul în jos.

Bunicul, un judecător pensionar stimat de toată lumea, a luat mărul să-i explice în mod practic copilului cum de nu stau oamenii de la Polul Sud cu capul în jos. Totuşi, n-a fost prea convingător. Seara, la club, a pus aceeaşi întrebare şi prietenilor. Nici ei n-au fost prea convingători. Deşi, întrebarea e profund copilăroasă, venerabilii domni au început să se întrebe şi ei, noaptea, când nu puteau adormi, cum se explică faptul că la Polul Sud oamenii nu stau cu capul în jos. Sau totuşi? Păi, dacă nimeni dintre oamenii respectaţi ai târgului nu poate face o demonstraţie, de exemplu pe un măr…

Zâmbiţi? E o poveste prea banală? Bine, atunci, cine poate face demonstraţia pe un măr, să ridice două degete!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.