Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Dar să urmărim evenimentele așa cum au fost și să le privim din perspectiva lui G. Iustitius. Când îl vom urma pe cel de Al Șaisprezecelea, vom avea tot timpul să le admirăm – poate – și din alt punct de vedere. Ca de atâtea ori în povestea noastră, Cei O Sută au fost confundați în faptele lor cu alte personaje din mulțimea nesfârșită a celor printre care ei, fire de nisip, s-au pierdut. În marea trecere, oamenii apar mărunți și faptele lor neînsemnate. De multe ori nici zeii nu-i pot deosebi, darămite scribii, bieți muritori supuși erorilor de tot felul. Polibiu, cel despre care știm că l-a prețuit mult încă din prima clipă pe Al Cincisprezecelea, a devenit unul dintre principalii animatori ai cercului Scipionilor. Dar multă vreme acest cerc se mândrea și cu participarea lui Iustitius. Lângă înțeleptul Laelius, alături de Terențiu, Paeuvius și stoicul Panaitios, personajele preiau unul de la celălalt câte ceva din strălucirea renumelui. Astfel, de multe ori s-a ajuns ca Polibiu să fie confundat cu Iustitius. Ca atunci când, după distrugerea Corintului, s-a spus că Polibiu ar fi primit sarcina de a media între romani și greci în orașele eline din noua provincie Macedonia și Ahaia și se uită că aceeași însărcinare a primit-o și G. Iustitius… sau poate numai el. Mai mulți analiști au repetat aceasta drept o informație. Confuzia (sau numai omisiunea) își are rădăcini mai vechi: atât Polibiu, cât și Iustitius devin favoriții lui Paulus Aemilianus, învingătorul lui Perseu, iar când biruitorul îi pierde și pe cei doi fii ce i-au mai rămas și-l adoptă pe Scipio (viitorul Africanus), legăturile între cei din casa lui devin și mai trainice. Însă, dacă Polibiu nu se mai desparte niciodată de Scipio Africanul, Iustitius îl va părăsi în favoarea cumnaților acestuia, frații Gracchi. Când Cel de Al Șaisprezecelea se împrietenește, la rându-i, cu Tiberius, tatăl îl urmează și-l sfătuiește pe junele reformator, devenind pe lângă el ceea ce astăzi s-ar numi „consilier juridic^”. Pentru cineva informat de activitatea lui G. Iustitius de dinaintea apropierii de T. Sempronius Gracchus, pecetea pe care și-a pus-o abilul jurist asupra activității tânărului tribun al poporului este evidentă. Reînnoirea vechii legi a lui Licinius, pregătind reforma agrară, este în întregimea ei în spiritul austerității, rigurozității și a dragostei față de întregul popor roman atât de caracteristice lui G. Iustitius. Iar lupta pentru transpunerea ei în viață ne oferă atâtea artificii, încât este limpede că doar sfaturile unui jurist cu veche experiență le-au putut iniția.¹ Dar și aceste etape sunt în deplin acord cu întreaga concepție despre dreptate a lui Iustitius: plebiscitul cerut de Tiberius Gracchus pentru demiterea din funcție a lui M. Octavianus ca dușman al poporului, dar nu și – așa cum s-a crezut – propunerea ca bogățiile ultimului rege al Pergamului să fie împărțite poporului, provine din convingeri adânc înrădăcinate.² Cele mai multe reforme atribuite lui Tiberius Gracchus îl pot avea la fel de bine drept autor și pe G. lustitius, cu precizarea că, totuși, cel ce le-a girat și a murit pentru ele a fost T. Gracchus. Cât de mult s-a confundat Cel de Al Cincisprezecelea cu această luptă o dovedește pentru unii analiști doar faptul că multă vreme s-a considerat că ar fi murit și el odată cu cel mai mare dintre Gracchi și cu cei trei sute de adepți în lupta din jurul templului lui Jupiter Capitolinul. Adevărul n-a fost niciodată, după știința scribului, zgândărit mai mult.

De altfel, atunci când T. Gracchus îl acuză pe Octavianus de rele intenții, Iustitius urcă și el la tribună și formulează celebra întrebare: „Este posibil ca un dușman al poporului să poată reprezenta în continuare poporul?” (Prin extensie, ulterior formularea a fost preluată și întrebuințată ori de câte ori un demnitar era acuzat de necinste.) Al Cincisprezecelea a adăugat: „Octavianus este tribun al poporului, la fel ca și Sempronius și totuși cel doi îi privesc pe cei pe care-i reprezintă cu totul diferit: primul se folosește de ei, al doilea nu dorește decât să fie folosit. Primul ia de pe omul simplu bunurile, purtându-se ca un tâlhar de drumul mare. Când se opune drepturilor celor pe care-i reprezintă și faptele, și atitudinea, și vorbele, și privirea-i sunt necinstite!“

Și iarăși recunoscu străfulgerările din ochii celor doi tâlhari din copilărie, prompt semnalul declanșând vechea ură.

După moartea lui T. Gracchus, într-adevăr câțiva ani ai vieții lui Iustitius pătrund în umbră. Fiul îi pleacă la Pergamon și el l-a urmat. Dar anii următori acelei experiențe au fost în mod sigur ani grei pentru Cel de Al Cincisprezecelea. Dacă știm că a mai călătorit în Sicilia, trimis de senat pentru a stabili răspunderile în războiul sclavilor și dacă acolo, se pare, ar mai fi căutat o soluționare în spiritul intereselor de durată ale tuturor romanilor, astfel încât șansele ca asemenea evenimente să nu se mai repete prea curând să fie cât mai mari, tribunatul lui Caius Sempronius, cel mai tânăr dintre Gracchi, îl găsește mult mai nedecis decât cu zece ani în urmă. Totuși, în numele imensului său prestigiu – care, ca de atâtea ori, a crescut și mai mult după ce activitatea părea să i se fi încheiat – și datorită rolului său indiscutabil, notoriu, avut alături de Tiberius, și fratele mai mic s-a grăbit să apeleze la experiența și autoritatea celebrului jurist. Astfel, la formularea legii cerealelor, conform căreia orice cetățean putea să cumpere lunar anumite cantități de grâne la un preț ieftin, precum și la legea ce prevedea înzestrarea soldaților de către stat, este cert că tatăl Celui de Al Șaisprezecelea nu numai că a avut un rol precis, dar ambele normative au fost incluse încă înaintea tribunalului lui Tiberius în pachetul de reforme ideale pe care-l propusese cu ani în urmă, în momentele grele când Cartagina se reînarma cu iuțeală și când patria se pregătea de un nou război. Legile formulate atunci și reprezentând, în fond, serioase înlesniri pentru marea masă de cetățeni, n-au putut fi respinse de nimeni în momente atât de dramatice, însă n-au mai fost reluate odată ce acele evenimente au trecut. Totuși, nimeni nu uita impresia produsă inițial și nici prestigiul celui ce le-a recomandat, așa că nici Caius Gracchus n-a avut de înlăturat vreo rezistență când, la sugestia lui Iustitius, le-a reluat și le-a impus. Și chiar dacă istoria le consideră legile tribunului poporului, adevărata paternitate rămâne cea a uitatului jurist. Se pare, însă, că în afara acestor două legi și, după unii, repunerea pe tapet a aplicării reglementării agrare³, vederile lui Iustitius s-au depărtat tot mai mult de cele ale celebrului reformator. Nici reluarea normativelor mai vechi, după care cetățeanul roman nu putea fi condamnat la moarte sau la exil decât de către popor, nici scurtarea serviciului militar nu au mai fost aprobate de bătrânul specialist în justiție. Față de prima reglementare, impusă totuși de Calus Gracchus, știm că Iustitius s-a ridicat chiar și în mod deschis. Într-unui dintre puținele sale discursuri păstrate, el cerea în cuvinte colorate și pe un ton neobișnuit de vehement chiar și pentru el, să nu se voteze o asemenea lege pentru că ea, în loc să îngrădească arbitrariul, l-ar mări. „De ce, a întrebat Iustitius, nu s-a impus această prevedere, care a mai fost încercată cu ani și ani în urmă? Pentru că vremea ei n-a sosit încă, a răspuns tot el. Și, din păcate, a continuat, nu avem nicio dovadă că măcar acum cetățeanul roman ar fi deja suficient de matur pentru o asemenea decizie!“ (Și iată iarăși ceva nou în gândirea lui Iustitius: el, cel ce n-a contenit toată viața să laude pe toate planurile superioritatea cetățeanului roman, constată brusc că același cetățean roman nu este încă suficient de matur să judece singur!) „Pentru că, își argumentă el opoziția, nu poporul este cel ce hotărăște deocamdată, ci tot niște oameni – cei ce-l reprezintă, cei ce decid. Însă dacă greutatea copleșitoare a unei hotărâri mai atârnă asupra conștiinței și onoarei celui ce a luat-o, oamenii abili ar putea pe viitor, admițând că legea ar întruni sufragiile, să arunce toate greșelile pe popor, doar pentru că acel popor n-a fost destul de matur să se opună unor sentințe nedrepte!“ Din clipa aceea, dându-le chipuri concrete judecătorilor necinstiți, el începu să-i asemene cu niște tâlhari care au omorât un bătrân și care, nefiind descoperiți, au întinat cinstea întregii colectivități. Iar rechizitoriul împotriva acelor „tâlhari“ era cu atât mai de neînțeles cu cât, folosindu-se de deturnarea discuției, Caius Gracchus a reușit să-i neutralizeze întregul discurs. Or, o asemenea greșeală nu-i era caracteristică lui Iustitius și nici nu știm dacă s-a mai repetat vreodată în activitatea-i îndelungată. Însă se vede că impulsul care a generat eroarea a fost prea adânc, așa că nici rațiunea acelui om rece nu i s-a putut opune.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.