articol scris de Andreea Mâniceanu, Muzeograf – Muzeul Municipiului Bucuresti
Despre friguroasele ierni prin care Bucureștii au trecut, primele mărturii meteorologice datează din februarie 1929. Conform informațiilor jurnalistice, în Capitală s-au înregistrat atunci -24 de grade Celsius.
Gerul năprasnic şi zăpada abundentă au dus la suspendarea funcţionării poştei şi telecomunicaţiilor, dar şi la închiderea școlilor și amânarea alegerilor parţiale pentru Senat și Camera Deputaţilor. „Din cauza gerului puternic şi a viscolului care durează de prea multă vreme, împiedicând mersul şcolilor şi consumând tot materialul aprovizionat, se închid toate şcolile primare şi secundare din întreaga țară până duminică 17 februarie pentru a aştepta până atunci o schimbare a vremii”, anunţau ştirile din presa timpului.
Gazeta Transilvaniei din 11 februarie informa la rândul său că din cauza teribilei ierni „mulţi mecanici s-au îmbolnăvit, au degerat şi sunt internaţi în spitale, cei mai mulţi fiind de la Bucureşti”. Situaţia a fost agravată şi de sutele de victime din ţară, oameni fără ajutor, răpuşi de frigul necruţător, găsiţi fără suflare în locuinţe neîncălzite, în trenuri sau pe drumuri.
O altă iarnă cu temperaturi extrem de scăzute a fost cea din 1942, când pe 25 ianuarie, la Bucureşti, la staţia meteorologică Băneasa, termometrele au coborât până la -32,2 grade Celsius. Despre această iarnă se spune că le-a fost de mare folos sovieticilor în apărarea cuceririi Moscovei de armata lui Hitler, căci, din cauza gerului şi a lipsei de echipament corespunzător, soldaţii germani, deşi se aflau la doar 30 de kilometrii de Moscova, au fost nevoiţi să se retragă, în ianuarie fiind deja la peste 100 de kilometrii de oraş.
În România, temperatura cea mai scăzută a iernii din 1942 a fost la Braşov unde s-au înregistrat -38,5 grade Celsius, rămânând până astăzi recordul temperaturilor negative înregistrate în țara noastră. „Atunci dacă ieşeai din casă îngheţai pe loc. Trenurile au fost blocate cu zilele, şcolile au fost închise, iar pe stradă nu vedeai ţipenie de om. Fabricile nu au funcţionat, iar magazinele au fost închise. (…) Lemnele au fost raţionalizate şi erau păzite de armată. Soldaţii împărţeau oamenilor atât cât trebuia pentru a nu îngheţa de frig”, amintesc relatările despre această iarnă.
Cu toate acestea, cea mai grea iarnă a secolului trecut a fost cea din februarie 1954, când „Marele Viscol” ce sufla cu o viteză de aproape 130 de km/h a făcut ca zăpada să formeze nămți înalți de peste 5 metri. Bucureștenii s-au trezit baricadați în propriile case de troine imense, cum nu mai văzuseră până atunci. Tramvaiele au rămas blocate în zăpadă câteva zile, timp în care mii de militari au deszăpezit aproape continuu pentru revenirea circulației la normal. Au fost, de asemenea, scoase tancurile armatei pentru tasarea zăpezii, iar autoritățile au făcut apel și la populație pentru a ajuta la deszăpezire. Un oraș întreg cu lopeți în mână încerca să facă față celei mai aprigi ierni din ultima sută de ani. Bucureștenii au cărat zăpada cu căruța, basculante sau camioane până în Dâmbovița, pentru a putea elibera străzile.
Descrierea acestei ierni de cei care au trăit zilele „Marelui Viscol” este impresionantă. Scriitorul Pericle Marinescu nota: „Văzduhul e un infern, ninge, viscolește. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereții (…) Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici – colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor”.
O altă mărturie îi aparţine cercetătorului istoric în domeniul aeronauticii, Dan Antoniu, care, deși era un copil la acea vreme, își amintește cum în doar o zi de viscol, zăpada imensă acoperise întregul oraș, blocându-i pe toți în case. „La 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile se deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis (…) Zăpada depășise înălțimea casei, cred că erau vreo 3-4 metri, dar erau și zone unde omătul era mai mare, peste 5 metri”.
Pentru a înlesni efortul comun de deszăpezire, s-au stabilit reguli clare, ce au fost transmise prin intermediul presei sau radioului: „În primă urgență se curăță partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport și câte un metru în plus, pe stânga și pe dreapta. (…) Este interzis a se arunca zăpadă în gurile de canal, precum și a scoate zăpada din curți în stradă și nu se va depozita pe partea carosabilă”.
O situație asemănătoare avea să fie trăită de bucureșteni și în 1966-1967, când iarna a fost aproape la fel de grea. Au rămas memorabile fotografiile din această iarnă în care tramvaiele au început să cicule prin adevărate tuneluri săpate în zăpadă. Imaginile prezintă un oraș prins într-un glob de gheață, cu străzi acoperite de un strat gros de zăpadă.
O masivă cădere de zăpadă a avut loc și în ianuarie 1969. Ziarul România Liberă prezenta cum „Bucureștiul a căpătat înfățișarea unei așezări artice, iar pe câmpia din sud, nămeții au ajuns de un stat de om”.
A urmat apoi iarna din 1986, când spre surprinderea tuturor, a durat aproape până în aprilie. Temperaturile au coborât și de această dată la -30 de grade Celsius. Amintirile regăsite în diverse cărți de memorii, în presă sau pur și simplu în mediul online schițează ceea ce a însemnat această iarnă. „O iarnă lungă și viforoasă. (…) Calorifere multe și reci. Spuneam adesea că, atunci când afară e viscol, în casă ninge liniștit. Și ningea. Se strângea un mic morman de zăpadă în spatele draperiei ușii de la balcon. (…) Iarna din 1986 a fost și prima în care gazele s-au oprit”.
Scânteia din 2 februarie1986 descrie cum „mii, zeci de mii de cetățeni pensionari, elevi, gospodine au avut o zi încărcată, de muncă îndârjită. (…) Important este că în paralel cu acțiunile de deszăpezire ale edililor și întreprinderilor, cetățenii să asigure degajarea trotuarelor, pentru ca pietonii să meargă în voie pe ele, lăsând libere circulației auto arterele principale. De asemenea, este de datoria consiliilor populare de sector, a deputaților ca, printr-un plus de organizare, printr-o mobilizare mai intensă a tuturor forțelor de care dispun (mecanice și umane) să asigure desfășurarea în cele mai bune condiții a întregii activități economico-sociale din Capitală”.
Mai aproape de zilele noastre, iarna din 1995-1996 a durat de pe 4 noiembrie până în aprilie de Paști. Această iarnă a fost un record climatic, fiind iarna cu cea mai lungă menținere a stratului de zăpadă, ajungând în unele părți ale țării și la 170 de zile.
Sursă documentată:
Ulysse de Marsillac, „Bucureștiul în veacul al XIX-lea”, Editura Meridiane, 1999
Paul Morand, „Bucureşti”, Humanitas, București, 2015
Gazeta Transilvaniei, 11 februarie 1929
România Liberă, ianuarie 1969
Scânteia, februarie1986
Foto: iarna anului 1954, Sursă: Agerpres
Eu tin minte, copil fiind pe atunci, iarna din 1954. Ninsese atat de mult incat zapada din curte acoperise complet geamurile casei. Tatal meu a muncit mult ca sa putem iesi din casa si sa faca partii prin curte. Erau zone unde de pe strada puteai sa treci in curtile oamenilor fara problema ptr ca gardurile erau complet acoperite sau se mai vedeau doar varfurile sipcilor. Pe strada cetatenii mobilizati de deputatul strazii, un om de treaba foarte indragit de toti vecinii, facusera partii si tuneluri prin zapada pe unde ne jucam foarte fericiti.
Un vecin care era mecanic de locomotiva la depoul orasului imi povestea mai tarziu cum mergea cu ,,plugul”-locomotiva cu abur, toata noaptea intre Galati si Buzau ca sa nu se intrerupa circulatia feroviara. Pe atunci caile ferate nu erau electrificate.
Imaginea din foto este probabil din 1986, cand a nins bine si atunci, dar nu la fel ca in 1954. In schimb iarna din 1986 a tinut mult. La Tulcea se trecea peste Dunare pe gheata fara probleme. O nava ramasese blocata in mijlocul Dunarii si se inclinase sub presiunea ghetii. Mai la vale se spunea ca treceau Dunarea pe gheata cu camioanele si tractoarele……[Leo]