Guvernul SUA a mințit timp de două decenii despre Afganistan

Folosind aceleași tactici înșelătoare pe care le-au dezvoltat și pus în aplicare în Vietnam, politicienii și militarii americani au indus țara în eroare în legătură cu perspectivele de succes în Afganistan, scrie jurnalistul Glenn Greenwaldⁱ

„Regimul taliban se apropie de sfârșit”, anunța președintele George W. Bush pe 12 decembrie 2001 – acum aproape douăzeci de ani – la Muzeul Național al Femeilor din domeniul Artei. Cinci luni mai târziu, Bush făgăduia¹: „Teroriștii nu s-au mai confruntat cu o țară ca a noastră… noi suntem duri, hotărâți, necruțători. … Vom rămâne până când misiunea va fi îndeplinită”. La patru ani după aceea, în august 2006, Bush anunța²: „Al Qaeda și talibanii au pierdut o bază mult râvnită în Afganistan și ei știu bine că nu o vor mai recupera niciodată după ce se instaurează democrația … Zilele talibanilor s-au sfârșit. Viitorul Afganistanului aparține poporului afgan”.

Timp de două decenii, mesajul pe care americanii l-au auzit de la liderii lor politici și militari despre cel mai lung război al țării a fost același. America învinge. Regimul taliban se apropie de sfârșit³. SUA sunt pe cale să întărească forțele de securitate afgane, care vor putea să acționeze independent, apărând guvernul afgan și țara.

Cu doar câteva săptămâni în urmă, pe 8 iulie, președintele Biden declara insistent⁴ – într-o sală din aripa de est a Casei Albe – că preluarea controlului asupra Afganistanului de către talibani nu era inevitabilă deoarece, deși dorința lor de a face acest lucru ar putea fi pusă la îndoială, „conducerea țării … dispune, în mod clar, de capacitatea de a susține guvernul actual”. Biden a respins apoi vehement acuratețea afirmației unui reporter conform căreia „comunitatea de informații a apreciat că guvernul afgan probabil se va prăbuși”. În replică, Biden izbucnit: „Nu este adevărat. Nu au – n-au – nu au ajuns la această concluzie”.

Biden a continuat să ofere garanții, insistând asupra ideii că „probabilitatea de a se forma un guvern unificat în Afganistan care să controleze întreaga țară este foarte puțin probabilă”. El a mers mai departe: „Eventualitatea ca talibanii să invadeze totul și să preia controlul asupra întregii țări este foarte puțin probabilă”⁵. Și apoi, într-un schimb care va căpăta probabil o importanță istorică în ceea ce privește falsul pur, absolut, emanat de la înălțimea unui podium prezidențial, Biden a afirmat în mod sentențios și categoric:

Î. Domnule președinte, unii veterani ai războiului din Vietnam văd – în această retragere în Afganistan – ecouri ale experienței lor. Vedeți vreo paralelă între această retragere și ceea ce s-a întâmplat în Vietnam, unii oameni simțind …

PREȘEDINTELE: Niciuna. Zero. Ceea ce s-a putut vedea atunci au fost brigăzi întregi care străpungeau porțile ambasadei noastre – șase, dacă nu mă înșel.

Talibanii nu sunt armata sud / nord-vietnameză. Nu sunt – nu sunt nici pe departe comparabile în ceea ce privește capacitatea. Nu va exista nici o împrejurare în care să vedeți oameni ridicați de pe acoperișul unei ambasade a Statelor Unite din Afganistan. Nu este deloc comparabil.

Când a fost întrebat despre capacitatea talibanilor de a fi mai puternici ca niciodată după douăzeci de ani de când SUA se află în stare de război în Afganistan, Biden a pretins că: „Talibanii nici măcar nu sunt aproape de nivelul de pregătire și capacitatea [Forțelor Naționale de Securitate Afgane] respectiv gradul de instrucție al poliției federale”. Pe 21 iulie – în urmă cu doar câteva săptămâni – generalul Mark Milley, Șeful de stat major inter-arme al lui Biden, a recunoscut că „există o posibilitate a unei preluări complete de către talibani sau posibilitatea oricărui alt scenariu”, însă a insistat⁶: „ Forțele de securitate afgane au capacitatea suficientă de a lupta și a-și apăra țara”.

Poporul american a primit asigurări similare din partea guvernului SUA și a conducerii militare încă de la începutul războiului. „Pierdem acest război?”, s-a întrebat retoric – în anul 2008 – Generalul Jeffrey Schloesser, comandantul Diviziei 101 Aeropurtate, într-o conferință de presă din Afganistan, la care a răspuns tot el astfel: „Absolut în nici un fel. Poate câștiga inamicul? Absolut nicidecum”. Pe 4 septembrie 2013, Milley – pe atunci general locotenent, acum șeful de stat major inter-arme al lui Biden – s-a plâns⁷ că mass-media nu acordă suficient credit progreselor realizate în constituirea și instruirea forțelor de securitate naționale afgane: „Această armată și această forță de poliție au fost, zi de zi, foarte, foarte eficiente în lupta împotriva insurgenților”, a insistat generalul Milley.

Nimic din toate acestea nu era adevărat. Totul a fost, dintotdeauna, o minciună, concepută mai întâi pentru a justifica ocuparea continuă, de către SUA, a acelei țări și apoi, odată ce SUA erau gata de retragere, să se poată născoci, pe baza ei, un basm plăcut despre motivul pentru care anii anteriori nu au fost, în cel mai bun caz, un eșec total. Faptul că aceste afirmații au fost false nu poate fi contestat în mod rezonabil, de vreme ce lumea urmărește talibanii preluând controlul deplin asupra Afganistanului, de parcă mult lăudatele „forțe naționale de securitate afgane” ar fi niște păpuși fragile de porțelan dotate cu arme de hârtie. Dar de unde știm că aceste declarații făcute de-a lungul a două decenii au fost de fapt minciuni, mai degrabă decât afirmații profund eronate susținute cu sinceritate?

Pentru început, am văzut aceste tactici folosite mereu de către oficialii SUA – inducerea în eroare a publicului american despre războaie pentru a justifica atât inițierea, cât și continuarea lor. Războiul din Vietnam, ca și Războiul din Irak, a început cu o minciună sfruntată⁸ diseminată de comunitatea de informații și susținută de corporațiile mass-media: că nord-vietnamezii au lansat un atac neprovocat asupra navelor americane din Golful Tonkin. În 2011, președintele Obama, care a ignorat în cele din urmă un vot al Congresului⁹ împotriva autorizării implicării SUA în războiul din Libia pentru a-l înlătura de la putere pe Muammar al-Gaddafi, a justificat războiul declanșat de NATO negând¹⁰ că obiectivul ar consta într-o schimbare de regim: „misiunea noastră militară este limitată la salvarea de vieți omenești … lărgirea misiunii noastre militare pentru a include schimbarea regimului ar fi o greșeală”. Chiar dacă Obama a dat aceste asigurări false, New York Times a relatat¹¹ că „armata americană desfășoară o campanie aeriană într-o zonă din ce în ce mai extinsă și din ce în ce mai puternică pentru a determina armata libiană să se ridice împotriva colonelului Muammar al-Gaddafi”.

La fel cum au făcut în cazul războiului din Afganistan, liderii politici și militari americani induseseră, anterior, în eroare publicul american despre perspectivele unei victorii în Vietnam. Pe 13 iunie 1971, The New York Times a publicat fragmente ale unei istorii guvernamentale secrete a războiului din Vietnam, care au ajuns să fie cunoscute sub numele de „The Pentagon Papers” (Documentele Pentagonului). Furnizate de fostul oficial RAND Daniel Ellsberg, care a spus că nu poate, cu bună conștiință, să permită continuarea vehiculării minciunilor oficiale despre războiul din Vietnam, documentele au dezvăluit că oficialii americani erau, în secret, mult mai pesimiști cu privire la perspectivele înfrângerii nord-vietnamezilor decât rezulta din afirmațiile lor publice lăudăroase. În 2021, The New York Times a reamintit câteva dintre mistificările care au fost dovedite ca atare de arhiva Pentagonului la 50 de ani de la publicare:

În primăvara anului 1965, Secretarul Apărării Robert S. McNamara a apărut la o conferință de presă televizată etalând în mod ostentativ o mitralieră chineză capturată. Statele Unite tocmai trimiseseră primele trupe combatante în Vietnamul de Sud, iar noul asalt, s-a lăudat el, era destinat să învingă până la urmă trupele hărțuite ale Vietcong

„În ultimii patru ani și jumătate, Vietcong, comuniștii, au pierdut 89.000 de oameni”, a spus el. „După cum puteți vedea, e vorba despre pierderi grele”.

Era pur și simplu o minciună. Din rapoarte confidențiale, McNamara știa că în sud, situația este „rea și se deteriorează”. „Vietcongul are inițiativa”, se spunea în informațiile culese de pe teren. „Defetismul câștigă teren în rândurile populației rurale, oarecum și în orașe și chiar în rândul soldaților”.

De-a lungul întregii implicări a Americii în Vietnam, minciuni similare, precum cele aparținând lui McNamara, au reprezentat regula, nu excepția. Minciunile au fost repetate publicului, Congresului, la audieri cu ușile închise, în discursuri și în presă.

Povestea reală ar fi putut să rămână necunoscută dacă, în 1967, McNamara nu ar fi comandat o istorie secretă bazată pe documente clasificate – care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Pentagon Papers¹². Mc Namara știa că, în pofida prezenței a aproape 500.000 de soldați americani în teatrele de operațiuni din Vietnam, războiul era în impas.

Modelul mistificării a fost folosit de mai multe administrații și în cazul Afganistanului. În 2019, The Washington Post – evident cu o trimitere la Documentele Pentagonului – a publicat un raport¹³ despre documente secrete pe care le-a denumit „The Afghanistan Papers: A secret history of the war”. Sub titlul „ÎN RĂZBOI CU ADEVĂRUL”, The Post a concluzionat în rezumat: „Oficialii SUA au declarat constant că fac progrese. Nu au făcut și au fost conștienți de asta, a descoperit o anchetă exclusivă a publicației Post”. Publicația a explicat:

An de an, generalii americani au declarat în public că fac progrese constante în îndeplirea obiectivului central al strategiei lor: să formeze o armată afgană robustă și o forță de poliție națională care să poată apăra țara fără ajutor străin.

Cu toate acestea, în interviurile luate sub genericul Lecțiile Învățate, instructorii militari americani au descris forțele de securitate afgane ca fiind incompetente, nemotivate și colcăind de dezertori. Instructorii i-au acuzat, de asemenea, pe comandanții afgani că și-au încasat salariile – plătite de contribuabilii americani – pentru zeci de mii de „soldați fantomă”.

Nimeni nu și-a exprimat încrederea că armata și poliția din Afganistan ar putea – pe cont propriu – să se descurce vreodată, cu atât mai puțin să-i înfrângă, pe talibani. Peste 60.000 de membri ai forțelor de securitate afgane au fost uciși, o rată a pierderilor de efective pe care comandanții americani au apreciat-o ca fiind nesustenabilă.

După cum a explicat The Washington Post, „documentele contrazic un lung șuvoi al declarațiilor publice ale președinților SUA, comandanților militari și diplomaților care i-au asigurat, an de an, pe americani că fac progrese în Afganistan și că războiul merită să fie luptat”. Aceste documente risipesc orice îndoială cu privire la faptul că aceste minciuni au fost intenționate:

Câțiva dintre cei intervievați au descris eforturile explicite și susținute ale guvernului SUA de a induce în eroare publicul în mod deliberat. Ei au spus că era dintotdeauna o obișnuință la cartierul general din Kabul – și la Casa Albă – să se denatureze statisticile pentru a face să pară că Statele Unite câștigau războiul atunci când, de fapt, nu era cazul.

„Fiecare informaţie obţinută  a fost modificată pentru a prezenta cea mai bună imagine posibilă”, le-a spus intervievatorilor guvernamentali colonelul Bob Crowley, care a servit în calitate de consilier principal de contrainsurgență al comandanților militari americani în 2013 și 2014. „Nu te puteai baza pe sondaje, de exemplu, dar ele au întărit faptul că tot ceea ce făceam era corect și așa am devenit un sistem capabil să continue să se reînnoiască la infinit”.¹⁴

John Sopko, șeful agenției federale care realiza interviurile, a recunoscut pentru The Post că documentele arată că „poporul american a fost în mod constant mințit”.

Luna trecută, jurnalistul independent Michael Tracey, care publica pe platforma de jurnalism online Substack¹⁵, a intervievat un veteran american al războiului din Afganistan. Fostul soldat, care lucra în cadrul unor programe de instruire pentru poliția afgană și participase, de asemenea, la sesiuni de instruire pentru armata afgană, a explicat amănunțit¹⁶ de ce programul de formare a forțelor de securitate afgane a fost un eșec atât de evident și chiar o farsă. „Nu cred că aș putea exagera apreciind că acesta a fost un sistem conceput practic pentru canalizarea banilor și risipirea sau pierderea echipamentului”, a spus el. În concluzie, „în ceea ce privește prezența militară americană acolo – tocmai am privit-o ca pe o operațiune de canalizare a marilor sume de bani”: o mină de extracție a unor cantități uriașe de resurse financiare pentru firmele de securitate americane și pentru stăpânii războinici afgani, care știau cu toții că nu se fac progrese reale, ci doar se storc cât mai mulți bani ai contribuabililor americani înainte de inevitabila retragere și de preluarea controlului de către talibani.

________________________________________

Având în vedere toate acestea, este pur și simplu de neconceput ca declarațiile false ale lui Biden de luna trecută despre starea de pregătire a forțelor militare și a celor de poliție afgane să fi fost orice altceva decât mistificări intenționate. Acest lucru este valabil mai ales pentru că, de mai bine de un deceniu, SUA au menținut Afganistanul sub cel mai amplu tip de supraveghere electronică din câte se pot imagina. O parte semnificativă din arhiva care mi-a fost furnizată de Edward Snowden¹⁷ a detaliat supravegherea extinsă pe care NSA¹⁸ o aplicase în întregul Afganistan. În conformitate cu liniile directoare pe care le-a impus, nu am publicat niciodată majoritatea acelor documente referitoare la operațiunile de supraveghere executate de SUA în Afganistan care ar fi putut periclita viața unor oameni fără a adăuga elemente de interes, relevante pentru marele public, dar unele dintre rapoarte mi-au oferit o imagine asupra a cât de cuprinzătoare a fost monitorizarea țării de către serviciile de securitate americane.

În 2014, am dezvăluit¹⁹, împreună cu Laura Poitras și un alt jurnalist, că NSA a dezvoltat capacitatea, sub numele de cod SOMALGET, de a „intercepta în secret, de a înregistra și arhiva practic orice conversație purtată pe telefonul mobil” în cel puțin cinci țări. În orice moment, agenții NSA puteau asculta conversațiile stocate ale oricăror apeluri efectuate prin telefonul mobil în întreaga țară. Deși am publicat numele a patru țări în care s-a implementat acest program, am ascuns, după ample dezbateri interne la The Intercept, identitatea celei de-a cincea țări – Afganistan – deoarece NSA a convins unii redactori că dezvăluirea acesteia le va permite talibanilor să știe unde era localizat programul și faptul ca atare ar fi putut pune în pericol viața angajaților militari și din sectorul privat care lucrează la acesta (în general, la cererea lui Snowden, ne-am abținut de la publicarea documentelor despre activitățile NSA în zonele de război active, cu excepția cazurilor în care acestea dezvăluiau ilegalități sau alte fraude). Dar WikiLeaks a dezvăluit ulterior²⁰, cu acuratețe, că singura țară a cărei identitate nu a fost dezvăluită – ca loc în care a fost implementat acest program – era Afganistan.

Practic, nu se putea întâmpla nimic în Afganistan fără știrea comunității de informații din SUA. Pur și simplu nu există nici o modalitate ca ei să fi interpretat totul complet eronat în timp ce încercau, la modul inocent și sincer, să spună americanilor adevărul despre ceea ce se întâmpla acolo.

În concluzie, timp de două decenii, liderii politici și militari SUA au indus în eroare publicul american cu privire la perspectivele unei victorii în Afganistan în general precum și la puterea și capacitatea forțelor de securitate afgane în particular – până acum cinci săptămâni când Biden a respins nervos posibilitatea ca retragerea SUA să ducă la o preluare rapidă și completă a puterii de către talibani. Numeroase documente, în mare parte ignorate de public, au dovedit că oficialii americani știau că declarațiile lor erau eronate – la fel cum s-a întâmplat de atâtea ori în războaiele anterioare – și chiar au falsificat în mod deliberat informații pentru a-și susține minciunile.

Orice incertitudine lăsată ca rămășiță referitoare la caracterul profund eronat al celor două decenii de pretenții optimiste a fost spulberată ușor și rapid, de atacul fulgerător (blitzkrieg) prin care talibanii au preluat din nou controlul asupra Afganistanului ca și cum fanfaronada cu așa-zișii militarii afgani nici măcar n-ar fi existat, de parcă ne-am fi întors din nou în august 2001. E imperios necesar nu numai să luăm notă despre cât de ușor și frecvent liderii SUA induc în eroare opinia publică când se referă la războaiele sale, de îndată ce aceste minciuni sunt dezvăluite la încheierea acelor războaie, cât mai ales e necesar să ne amintim această lecție esențială la viitoarea ocazie în care liderii SUA vor propune un nou război folosindu-se de aceleași tactici de manipulare, minciuni și duplicitate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.