I-am dat bodyguardului doi pumni în gură. Atunci am ajuns din nou în stradă!

De ani de zile privesc la două televizoare. La cel din sufragerie, la care urmăresc analiştii economici, purtătorii de vorbe de la BNR, BCR, BRD, CIA, KGB, USW, cum stăm cu PIB-ul, cu investiţiile, cu turismul înfloritor, ce mai cumpără şeful statului din supermarketuri şi la televizorul de pe balcon (a se citi fereastra către lumea reală prin care văd oamenii străzii cum caută prin gunoaie). Tomberonul a ajuns pentru mine barometrul economiei româneşti. Între 1993 şi 2000 era o adevărată bătălie pe spaţiile de depozitare a gunoiului. De atunci şi până anul trecut, „băieţii” treceau mai rar. Acum e din nou război pe tomberoane. Din oră în oră se face „curăţenie”. N-a fost greu să cobor şi să-l abordez pe unul dintre obişnuiţii zonei. Nea’ Sandu este un boschetar veteran, după cum îi place să se alinte. Are o pensie de la stat de 350 de lei, recompensa pentru anii munciţi la Semănătoarea. Nu i s-au făcut recalculările pentru sporurile de noapte şi de toxicitate. Nici nu ştie măcar cum să le ceară. După revoluţie, casa din Giuleşti de şase camere la curte, pe care o cumpărase în rate, i-a fost luată cu japca de nişte interlopi din Ferentari. L-au aruncat în portbagajul unei maşini şi l-au ţinut acolo două zile şi două nopţi până ce n-a mai rezistat şi a semnat actul de împuternicire pentru vânzarea casei. A primit la schimb o garsonieră cu chirie într-un bloc muncitoresc părăsit şi suma de patru mii de lei, echivalentul unui salariu. Soţia i-a murit acum zece ani, iar copiii, pe care i-a crescut aşa cum a putut, îl mai cheamă la câte-o mâncare caldă, dar numai în ziua în care Nea’ Sandu îşi ridică pensia. Atunci se simte rege.

– Nea’ Sandule, de ce spui că eşti veteran?

– Am zece ani de când sunt boschetar. Am avut şi eu o familie, un loc de muncă, prieteni şi o viaţă cât de cât normală. Nu vă uitaţi la mine că arăt aşa zdrenţuit (îşi aprinde un chiştoc din cele scoase din buzunar şi înşiruite pe un capac de tomberon). Am „colegi”, foşti directori şi profesori, cu care împart în fiecare seară mâncarea, băutura şi ţigările. Cei mai mulţi au copii, da’ ăia nu au cum, sau nu vor să-i ajute. Mie mi-a murit unul, dar şi cei şase care mi-au rămas mă primesc pentru o mâncare caldă doar când am zi de pensie. Le mai las şi lor câte-o sută, două (n.r.de mii vechi) şi plec. Ne-am găsit locul sub Podul Grant, unde ne-am făcut şi culcuşurile din cartoane. Avem şi o rezistenţă electrică mare pe nişte bolţari, unde gătim seara cartofi prăjiţi, bem ce mai primim ziua sau ce ne mai cumpărăm. Şeful de la ADP a fost un boier că ne-a lăsat acolo, însă cu condiţia să facem curat, că erau mormane de gunoaie sub pod. Trebuie să fim şi cuminţi, să nu facem gălăgie, că altfel ne dau afară. Ne înţelegem bine, dar ne mai şi furăm între noi.

– Se pare că ne aşteaptă o iarnă grea. Aveţi vreun loc unde să vă adăpostiţi?

– Am fost primit şi la adăpostul Primăriei Sectorului 1. Însă într-o seară am venit cherchelit, băusem ceva mai mult şi un bodyguard de la adăpost s-a luat de mine. N-am stat prea mult la discuţii şi i-am dat vreo doi pumni în gură. A dat telefon la Chiliman (n.r. – primarul sectorului) şi în secunda doi am ajuns din nou în stradă. A fost vina mea. Nu e prima oară când iernez in stradă. Da’ mai facem un foc, haine şi pături găsim în tomberoane şi cartoane la fel. În cartier la Televiziune sunt nişte oameni care îmi dau în fiecare săptămână ce le mai rămâne de prin casă: haine, mâncare, vin, rachiu sau bere. Daca tot ziceţi că sunteţi de la ziar poate o să vadă că le-am mulţumit frumos. Cu spălatul e mai greu. O rezolvăm când putem, pe unde putem. Mai strâmbă lumea din nas pe unde trecem, dar asta e. Norocul e că încă mai găsim haine de schimb, de nu trebuie să le mai spălăm.”

– Concurenţa ce zice?

– E al dracului de greu de doi ani încoace. Parcă au dat tătarii. S-au înmulţit boschetarii de trebuie să alerg în mai multe cartiere să-mi fac plinul. Ce e plinul? Îmi iau o sacoşă şi o umplu cu cabluri şi fier vechi de le duc la Remat pentru trei-patru lei pe zi. Dacă nu primesc de pomană pe stradă, în altă sacoşă îmi iau din tomberon resturi de pâine, legume sau carne. Cu ce mai primesc ziua, de mâncare, bani sau băutură, îmi ajunge să pun la masa comună de seară. Tragem „masa festivă” şi a doua zi o luăm de la capăt. Se simte criza şi la noi. Suntem mai mulţi, marfa din tomberoane e tot mai puţină şi ăştia tinerii de ne fac concurenţă o iau la pas de la patru dimineaţa. Până ajung eu la tomberoane, spuma e luată. Da’ mergem înainte!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.