Cîndva maestrul Eli răspundea la o întrebare:
-„Când vă uitaţi în urmă, dincolo de performanţa în sine, dincolo de medalii şi diplome, ce rămâne?”
Minunat este răspunsul Domniei sale:
-„Rămân câţiva tineri care au păstrat calea muzicii şi au devenit profesori în Japonia, Canada şi Europa. Peste 50 de adolescenţi care au fost membri ai corului au păstrat ca pasiune muzica şi, câteodată, trăiesc din ea, au înregistrat CD-uri sau cântă în formaţii. Dincolo de diplome şi medalii rămân bucuria de a cânta şi tot ceea ce au acumulat copiii pentru a reuşi în viaţă. Şi, nu în ultimul rând,corul „Vlăstarele Orăştiei” a transmis mesajul minunat,că România are, într-adevăr, şi o altă faţă, mai curată, şi mai frumoasă.”
Eli Androne-Petru, născut la 26 iunie 1957, în satul Orăştioara de Jos, comuna Beriu, într-o familie de gospodari, părinţii având şi de suferit în anii colectivizării, căreia i s-au opus (tatăl a fost condamnat la închisoare), a urmat şcoala primară în sat, iar din clasa a V-a a fost admis la Liceul de Artă din Deva, optând pentru clarinet. A urmat apoi Conservatorul de Muzică (denumit, după 1990, Academia de Muzică „Gheorghe Dima”) din Cluj-Napoca unde şi-a luat licenţa în 1980 la profilul Muzicologie, Pedagogie, Compoziţie, cu nota maximă. După 1990 şi reformarea învăţământului superior, a luat şi masteratul în Arte, Muzică şi Pedagogie muzicală (2005).
Cariera a început-o ca profesor de Muzică în comuna Şinteu, jud. Bihor, unde a şi pornit pe calea antrenării copiilor la activităţi muzicale extraşcolare, organizând o orchestră de mandoline, instrument foarte răspândit în comunitatea slovacă de acolo. După doi ani, a revenit în locurile natale, ocupând postul de dirijor al fanfarei de la Clubul Copiilor (pe atunci, Casa Pionierilor) din Orăştie. Aici, fiind şi specialist în instrumente de suflat, a ridicat nivelul calitativ al deja tradiţionalei fanfare, ajungând să se afirme atât în ţară, cât şi peste hotare. A fost rampa unei vocaţii de muzician şi pedagog de excepţie ce a venit să-i definească destinul, reuşind să modeleze sute de copii în arta instrumentală şi, apoi, vocală într-o măsură încă neatinsă de altcineva; două trofee internaţionale cu fanfara şi, mai pe urmă, într-o evoluţie ce a depăşit deja 20 de ani, peste 40 de distincţii internaţionale cu remarcabila sa creaţie numită Corul de copii „Vlăstarele Orăştiei” – cea mai performantă formaţie artistică din România.
Dar, să revenim la începuturi! Fanfara a reuşit să se afirme, cucerind de trei ori primul loc la nivel naţional. În 1989, a ieşit pentru prima dată din ţară cu fanfara de copii (mai ieşise, în 1985, la Larissa, Grecia, cu taraful Casei de cultură), la Mariopol, URSS (azi, Ucraina) unde a obţinut trofeul „Vaporul de Aur”, un succes deosebit în spaţiul slav care musteşte de muzică! Din 1990, a ocupat funcţia de director al Clubului Copiilor din Orăştie, care îşi avea pe atunci sediul în clădirea actualei Judecătorii. Au urmat acei dificili ani de început ai perioadei post-comuniste, cu degringolada politică, administrativă, economică şi socială, marcată de severa cădere economică, în paralel cu o inflaţie care luase proporţii astronomice. Totuşi, chiar şi în acele condiţii, a reuşit încă un succes peste hotare, da data asta la Villefranche, Franţa, unde fanfara copiilor din Orăştie a obţinut Medalia de Argint a Armatei Franceze. A fost ultima acţiune a acestui ansamblu! La întoarcere, în Belgia, autocarul a fost mistuit într-un incendiu, noaptea, când toţi erau la somn, găzduiţi într-un frumos castel al unei ducese. În maşină se aflau aproape toate bagajele şi, mai ales, instrumentele. Rămăseseră toţi doar cu hainele de pe ei şi documentele aflate în geanta profesorului. Întoarcerea a fost foarte dificilă, fiind ajutaţi mai mult de belgieni decât de autorităţile consulare române…
Revenit acasă, a reuşit să refacă inventarul de instrumente, cu ajutorul aceloraşi belgieni, dar a şi renunţat, dezamăgit, revenind la catedră ca profesor de Muzică la Şcoala Gimnazială „Dr. Aurel Vlad”, unde se pare că va rămâne până la pensionare.
În aceeaşi toamnă, a anului 1995, preotul Ioan Gaşpar de la Parohia Ortodoxă II „Adormirea Maicii Domnului” îşi exprima, în consiliul parohial, dorinţa de a auzi răspunsurile liturgice şi din glasuri de copii, nu doar ale corului mixt „Armonia”, condus pe atunci de mai vechiul şi însemnatul muzician şi dirijor Ioan Popa, cel care scrisese câteva pagini memorabile ale interpretării corale şi de operetă la Orăştie. Însă, cine s-ar fi încumetat să înfiinţeze şi să conducă un cor bisericesc de copii, capabil să susţină liturghia ortodoxă, adică o sumedenie de piese muzicale, mai scurte sau mai lungi, după o rânduială precisă, timp de două ore? Iar în Orăştie, la acea vreme, era cam penurie de profesori de muzică. Însă, uneori, lucrurile par a fi rânduite după un scenariu. Aşa a început frumoasa poveste a „Vlăstarelor Orăştiei”…
Nu poate fi relatată în acest material fiindcă ar însemna a povesti un film făcut după un roman-fluviu. Pe scurt, extrem de scurt, aflăm că profesorul Eli a fost contactat la şcoală, propunându-i-se crearea acelui cor de copii. Nu ştia ce să spună fiindcă trista poveste a fanfarei sale era încă proaspătă, apoi nici nu mai dirijase până atunci o formaţie corală şi nici rânduiala cântărilor liturgice nu o prea ştia, chiar dacă era creştin ortodox. A cerut, mai întâi, un timp de gândire, dar şi de cunoaştere a ceea ce însemna acest demers muzical cu totul nou, pe care nu îl mai abordase până atunci integral nicio formaţie corală de copii. A început prin a participa el însuşi, în calitate de corist, la liturghiile susţinute cu corul „Armonia”, pentru a se familiariza cu cântările şi succesiunea lor. În paralel, a început căutările pentru a găsi partituri scrise pentru voci egale, deci pentru trei voci, nu patru cel puţin, cum sunt corurile mixte. O muncă anevoioasă, unde a fost sprijinit şi de maestrul Ioan Popa. În cele din urmă, în februarie 1996, la finalul unei liturghii de duminică, preotul paroh Ioan Gaşpar i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi aducă copiii sau nepoţii, în vederea alcătuirii unei formaţii corale liturgice. S-au strâns astfel câteva zeci de copii, de la clasele a II-a până la a VI-a, după cum ceruse profesorul, au început pregătirile, iar în octombrie, după o „avanpremieră” desfăşurată, de probă, la biserica din Orăştioara de Jos, în următoarea duminică avea să evolueze pentru prima dată în biserica unde a luat fiinţă. Mulţi dintre copiii de atunci au, în prezent, şi ei copii…
Însă, nici profesorul şi nici copiii nu se puteau limita doar la a susţine liturghia, o dată pe lună (în rest, cânta „Armonia”), în propria biserică. Harul de muzician, dar şi de pedagog l-au îndemnat pe dirijor să dezvolte repertoriul, atât sacru (în desfăşurarea liturghiei sunt cântate şi pricesne, adică piese corale pe teme religioase, create nu doar pentru serviciul liturgic, ci potrivite chiar şi la recitalul concertistic), cât şi laic, dar şi să performeze în alte biserici, mai apropiate sau mai depărtate, ori în acţiuni culturale laice. Astfel, între 1996 şi 2006, „Vlăstarele Orăştiei” au participat la liturghii în peste 50 de biserici, de la Timişoara la Constanţa, dar şi în Biserica românească din Paris. În paralel, a luat parte şi la evenimente culturale diverse ori recitaluri proprii, inclusiv de binefacere, impunându-se ca o valoare incontestabilă.
Relaţiile de înfrăţire ale Orăştiei cu alte oraşe de peste hotare au creat şi premisa descoperirii acestor Vlăstare de către diverşi participanţi în delegaţiile ce veneau aici şi aveau ocazia de a participa la diverse evenimente culturale sau festive, unde corul de copii era deja nelipsit. Astfel, înfrăţirea municipiului Orăştie cu oraşul Fenouillet din Franţa a prilejuit şi prima invitaţie la un turneu peste hotare („Oh, là -là! Cette chorale est européenne!” a exclamat, lăcrimând emoţionat, viceprimarul din Fenouillet, în mai 2000, când corul a prezentat un scurt recital în Catedrală), ce a avut loc în anul 2001, în zona Toulouse, unde au fost susţinute mai multe concerte, turneul încheindu-se cu liturghia de la Biserica românească din Paris. Un an mai târziu, a avut loc şi primul turneu în Germania, datorat înfrăţirii cu oraşul Helmstedt. Până în 2004, au mai desfăşurat încă patru astfel de turnee în Germania. Corul îşi lărgise mult repertoriul, depăşind o sută de piese sacre şi laice, româneşti şi universale, din toate epocile componistice, în peste 20 de limbi, de la scoţiană la japoneză…
Anul 2004 a marcat şi propulsarea „Vlăstarelor Orăştiei” în aria competițională şi a festivalurilor, în România şi peste hotare (până atunci, nu participase decât la Festivalul de muzică sacră „Cu noi este Dumnezeu”, lansat la Orăştie încă din 1990, la iniţiativa aceluiaşi maestru Ioan Popa), obţinând o Menţiune la Concursul Naţional Coral organizat la Bacău de Ministerul Educaţiei (se desfăşoară din doi în doi ani), dar şi consacrarea internaţională, cu Diploma de Argint cucerită la Olimpiada Mondială Corală de la Bremen, Germania. Au urmat de atunci încă cinci trofee naţionale, dintre care de trei ori premiul I la Concursul Naţional Coral (în România, competiţiile corale sunt foarte rare) şi cu nu mai puţin de 43 de distincţii internaţionale, obţinute în 23 de festivaluri desfăşurate în 14 ţări (în Austria, Bulgaria, Cehia, China, Germania, Italia, Letonia, Liechtenstein, Macedonia, Olanda, Polonia, Serbia, Ungaria şi Vatican). De menţionat frumoasa participare cu patru dintre corişti în Corul Mondial al Păcii, desfăşurat la Beijing, în 2012 – anul cu cele mai multe ieşiri peste hotare, afară de China fiind Austria (Viena), Olanda (Sliedrecht) şi Cehia (Praga). Cea mai importantă distincţie până în prezent este Medalia de Argint obţinută la Grand Prix of Nations, Magdeburg, Germania, 2015.
Însă maestrul Petru-Androne Eli a fost remarcat şi individual, devenind, din 2007, Cetăţean de Onoare al Municipiului Orăştie şi fiind distins cu Premiul „Gh. Lazăr” (2007), Diploma de Excelenţă pentru Educaţie „Olimpicii Şcolii Româneşti” (2008), ambele conferite de Guvernul României, Premiul „Mentor” pentru Excelenţă în Educaţie al Fundaţiei pentru Comunitate Cluj-Napoca (2011), iar din partea Preşedinţiei României Medalia „Meritul pentru Învăţământ” Clasa a II-a (2004, preşedinte Ion Iliescu) şi Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2017, preşedinte Klaus Iohannis).
Primind din partea Preşedinţiei României Medalia „Meritul pentru Învăţământ” Clasa a II-a
Ce se va întâmpla când profesorul Eli va ieşi la pensie? Greu de zis. A tot spus, încă din primii ani ai corului că va renunţa, datorită efortului depus, dar şi piedicilor ori invidiei unora („Nimeni nu dă cu pietre în pomul care nu dă roade” – Nicolae Iorga). Cunoscându-l, deşi trece acum printr-o perioadă dificilă şi în plan personal, s-ar putea aprecia că minunata poveste a „Vlăstarelor Orăştiei” va continua…
Închei cu un alt fragment din același interviu: „Ce anume v-a făcut să rămâneţi şi să fiţi motivat în munca pe care o faceţi?”
– În primul rând, copiii. Corul are în permanenţă 80 de copii, cu care lucrez pe grupe separate la şcoală şi în afara orelor de curs. Aceşti copii vin din medii diferite, mulţi din familii foarte sărace. Pentru ei, corul înseamnă o dublă deschidere: pe de o parte, către muzică şi cultură, pe de altă parte aceste ieşiri în lume înseamnă foarte mult pentru ei. Au şansa să vadă şi altceva, să se îmbogăţească spiritual şi cultural, să deschidă ochii dincolo de orizontul limitat al unui mic orăşel de provincie. Acest cor le-a dat şansa de a vedea o bună parte din Europa, Vaticanul, Graz, etc. Concursul de muzică sacră unde am fost primiţi chiar de Papa, sau China, unde câţiva au mers şi au cântat de sărbători. Acest cor este pentru ei o poartă către normalitate şi valori fireşti, iar asta mă motivează. Apoi, am vrut să fiu aici, pentru că iubesc România. Când văd pe podium că se ridică steagul României, nu pot să îmi opresc lacrimile de fericire şi simt că în acele momente trăiesc bucurie cât pentru zece vieţi. Nu se poate să lăsăm imaginea ţării să rămână reprezentată doar de hoţi şi cerşetori, trebuie să ne arătăm nouă, dar şi altora, că putem face şi altceva şi încă la cel mai înalt nivel.”
Fabulos! Epopeea „Vlăstarelor Orăștiei” Fericit acela care ca și Ulise…