Ce anume dă forță sportivă a unei țări la Jocurile Olimpice? De ce unele state sunt mai puternice și domină autoritar această competiție? Cum se explică că SUA, China sau Rusia domină Olimpiadele? Răspunsul, spune Pierre Rondeau, profesor de economie la Sorbona, ține de economia politică. Un articol publicat de theconversation.com.
Economiștii încearcă de jumătate de secol să găsească variabilele ce explica performanțele sportive. În 1972, americanul D.W.Ball a pronosticat reușitele la Jocurile Olimpice de vară de la Munchen și de la Olimpiada de iarnă de la Sapporo pornind de la PIB-ul pe cap de locuitor. A identificat peste 20 de indicatori, printre care: cultura și experiența sportivă, condițiile de trai, gradul de intervenționism al statului sau demografia. Însă cel mai important indicator identificat era PIB-ul, care explica 40% din reușita sportivă la o Olimpiadă.
”O populație mai bogată are în general mai mult timp și resurse pentru activitățile din timpul liber, ceea ce favorizează practicarea sportului și astfel favorizeaza aparitia sportivilor de top. Pe de altă parte, un PIB pe cap de locuitor mai mare indică o populație mai bogată care poate investi în infrastructuri costisitoare necesare pentru practicarea sportului. Mai mult, populația va avea și mijloacele pentru a întreține aceasta infrastructură, pentru a încuraja practicarea sportului și pentru a aduce antrenori și a crea noi infrastructuri necesare pentru ca echipele naționale să fie competitive pe scena internațională”.
Însa la capitolul PIB pe cap de locuitor, primele cinci națiuni sunt Qatar, Luxemburg, Singapore, Brunei si Kuweit, care nu sunt nici pe departe puteri ale sportului.
În 1974, americanul Ned Levine a reluat studiile lui Ball dintr-o perspectivă critică. În articolul ”De ce câștigă țările medalii Olimpice?” el a sustinut că PIB-ul pe cap de locuitor este un indicator valabil, însă nu suficient. Economistul arăta că ar trebui să ne concentrăm pe procentul din PIB acordat sportului înainte, în timpul și după Jocurile Olimpice.
Importanța factorului politic
Alți autori au încercat să integreze elemente empirice în ecuația medaliilor, precum gradul de intervenție a statului și sistemul politic. În 2008, înainte de Jocurile Olimpice de la Beijing, economiștii Madelein si Wladimir Andreff și Sandrine Poupaux au construit un algoritm din 30 de variabile socio-economice care să permită estimarea numarului de medalii ce va fi obținut de țările participante. Modelul acesta a fost testat prin simulări pe precedentele Olimpiade, începând cu Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976. Eficiența algoritmului a ajuns la 90% – poate pronostica 9 medalii din 10 câștigate.
Algoritmul include variabile economice (PIB-ul pe cap de locuitor, bugetul Ministerului Sportului, atenția acordată investițiilor sportive), variabile demografice (dimensiunea populației, procentul tinerilor), variabile sociale (cultura sportivă, audiența de care s-au bucurat precedentele Jocuri Olimpice), variabile politice. Rezultatele la Olimpiade, arată acești economisti, pot depinde în mod covârșitor de sistemul politic. Între anii 1970 și 1990, sistemul comunist din Europa de Est și din URSS avea un avantaj competitiv substanțial și asta îmbunătățea rezultatele sportivilor. ”Sprijinul public acordat sportului garanta rezultate consecvente și de durată, care depășeau cu mult estimările pur economice”.
Pe de altă parte, țările bogate, democratice și care practicau au reditribuire echitabilă a veniturilor între populația sportivă și cea nesportivă înregistrau rezultate mai slabe. ”Esențialul era activitatea publica”, spun autorii citați.
Investițiile, secretul victoriei
Această analiză a fost validata de abordarea economiștilor canadieni Paul Blais-Morisset, Vincent Bouchet și Bernard Fortin. Pentru ei, acțiunea fundamentală aparține statului. ”O țară cu caracteristici medii ar fi trebuit să majoreze investiția publică cu 72 de milioane de dolari pentru a obține o medalie olimpică în plus la Jocurile Olimipice de la Londra”. Asta e regula: ”Cheltuiește mai mult pentru a câștiga mai mult”. O țară trebuie să-și susțină financiar sportivii pentru a avea garanția, indiferent de condițiile economice și sociale generale si indiferent de demografie, că va străluci la Olimpiadă.
Unele țări aplică cu asupra de măsură această teorie. Spre exemplu, Marea Britanie a cheltuit 340 de milioane de euro pentru Jocurile Olimpice de la Londra si a investit și mai mult în 2016, în speranța că va câștiga multe medalii de aur. Contribuabilii britanici au plătit acum de patru ori mai mult pentru olimpicii lor decât pentru educația fizică în școli. Iar Australia, cu o treime din populația Marii Britanii, a cheltuit 240 de milioane de euro pentru sportivii săi în 2012. Iar Franța a cheltuit în 2012 248 de milioane de euro pentru olimpicii săi.
Chiar și Germania cheltuiește sume mari pentru sportul de performanță, după ce s-a opus timp de decenii acestor subvenționări din cauza practicii excesive din Germania de Est. Guvernul și-a schimbat politica după rezultatele slabe de la Jocurile Olimpice de la Londra și a înființat multe institute sportive în stilul celor din fosta RDG, iar cel mai important este Școala Werner-seelenbinder din Berlin.
Această finanțare din parrtea statului provoacă polemici. În fiecare țară, Comitetul național Olimpic spune că medaliile olimpice aduc avantaje și este crucial să obțină aceste avantaje. Însă unii susțin că avantajele acestea sunt iluzorii, că subvențiile acordate sportului nu sunt etice într-o perioadă de austeritate bugetară. Ele absorb fonduri publice limitate care ar fi direcționate mai bine spre medicină sau educația fizică în școli.
Un model care se aplică mai puțin fotbalului
La Jocurile Olimpice, spre deosebire de un mare campionat de fotbal, sunt 35 de discipline. Deci mult mai multe șanse pentru a recupera în altă parte ceea ce ai pierdut. Niciun algoritm nu a putut să prevadă victoria Portugaliei la Campionatul European de Fotbal. Însă la Jocurile Olimpice indicatorii socio-politico-economici au o eficiență cu 90% mai mare. ”E simplu, dacă pierdeți la un sport, atunci recuperați la un alt sport. Fiecare favorit eliminat permite victoria unui outsider, lucrurile se chilibrează natural. Spre deosebie de fotbal, unde estimările sunt mai complicate și dificil de realizat”.
În fotbal, intervenția statului este o variabila slabă, puțin semnificativă. China, de exemplu, are o politică intervenționistă de ani de zile și foarte puternică în favoarea fotbalului, însă deocamdată nu a obținut rezultate importante.
Dopajul, depistat fără control antidoping
Însă într-o competiție pluridisciplinară ca Jocurile Olimpice, intervenționismul statului este factorul numărul unu. Wladimir Andreff a aplicat algoritmul său la Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci și a pronosticat 24 de medalii de aur pentru Rusia, ținând cont și că era țara organizatoare. Rezultatul a fost insa 33 de medalii, dintre care 13 de aur.
”Diferența este de 37,5%, mult peste marja de eroare. Scorul rușilor nu corespunde realității. O variabilă neobservată, nedeterminată a viciat rezultatul. Gândiți-vă care este aceasta…”, a spus Andreff.
Cheltuielile publice pot fi consacrate investițiilor în infrastructura sportivă, însă pot merge și către o politică generalizată și controlată a dopajului. Rușii au supraperformat și aceasta nu este firesc din punct de vedere econometric. Modelele predictive despre care am vorbit pot permite demonstrarea cazurilor în care s-a trișat, fără a mai fi nevoie de control antidoping. Aici avem o supra-implicare a apartului politic asociată unei supra-performanțe sportive.
Competiția nu se rezumă doar la sport și război
Importanța și avantajele unei medalii olimpice au fost poate cel mai bine explicate de vechii greci. Beneficiul cel mai important al unei victorii la Olimpiadele antice era publicitatea, tot ce se întâmpla la această competiție era raportat de ambasadori, iar apoi, la întoarcere, de atleți și de spectatori. Aceste victorii permiteau unor orașe-state mai mici să devină renumite, iar pentru cele puternice era vorba o probă incontestabilă a puterii lor în comparație cu rivalii. Și acum îi vedem pe campionii olimpici ca pe niște reprezentanți ai noștri și ca făcând parte dintr-o competiție internațională între state, de unde și pledoaria în favoarea subvenționării echipelor olimpice.
Însă nu putem merge prea departe cu această comparație cu antichitatea. Nu suntem vechii greci și competiția internațională nu se reduce numai la sport și la război. Acum OCDE, ONU sau G20 au clasamente în care statele își ocupa locul după nivelul educației, al sănătății și statele nu-și pot păstra poziția dacă nu investesc în mod egal în medicină și în educație.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.