La munca de jos

La sfârşitul verii m-am mutat în casa amiralului Potomac spre invidia noilor mei vecini. S-au întrecut unii pe alţii în a-mi arăta cât de tare mă pizmuiesc. Pe vremea aceea lucram la o maşinărie a timpului şi chiar reuşisem să mă defazez cu o miime de secundă. Dar cercetările mele nu i-au impresionat. Încă din prima zi şi-au făcut de lucru în preajma casei mele. Au schimbat semnele de circulaţie. Au vopsit cutiile poştale şi au umplut arţarii cu mici cuiburi pentru paserole. Şi-au plimbat câinii, pisicile şi crocodilii ore în şir în susul şi în josul străzii.

Eu am pus de cafea şi m-am pregătit să le explic cum funcţionează maşinăria timpului despre care apăruse un articol în Time şi o adnotare într-un site îngrijit de o grupare care lupta pentru nemurire. M-am aşteptat să port discuţii cu noii mei vecini despre intenţia guvernului de a pune monopol pe nemurire şi despre noile tunuri temporale care aveau să ne ajute să ne păstrăm supremaţia într-o lume plină de pericole şi instabilă.

Mă pricepeam destul de bine la politică şi aş fi putut să le ţin un discurs de câteva ceasuri pe tema jocului de putere în Euroasia. Fireşte, câmpurile petroliere şi marile conducte erau tema centrală a noilor războaie ale viitorului. Maşinăria mea putea oferi armatei o şansă nesperată. Să luăm de exemplu tancurile. Nici un echipaj nu trebuia să se mai teamă de proiectilele perforante fabricate de curând de duşmanii noştri tradiţionali.

Era suficient accesarea unei parole şi maşinăria mea temporală reducea orice tanc lovit la starea iniţială. Pe câmpul de luptă o asemenea invenţie ar fi dat peste cap întreaga tactică adversă cu mult succes. Chiar şi aviaţia şi marina puteau folosi invenţia mea. În acest scop scrisesem statului major o lungă scrisoare şi vorbisem la telefon mai mult de o jumătate de oră cu un secretar de stat de la ministerul apărării. Unii s-au arătat sceptici.

Tocmai din pricina asta m-am gândit că noii mei vecini mi-ar putea da o mână de ajutor iniţiind o colectă sau o mişcare nonguvernamentală care să atragă atenţia asupra maşinăriei mele temporale. Mai mult, am fost convins încă de când am hoinărit prin cartier că voi găsi sprijin chiar şi pentru proiectata mea candidatură în consiliul general al republicii. Citisem în ziare că vecinii mei erau experţi în campanii electorale şi că se dovediseră de nenumărate ori a fi susţinători frecvenţi ai fotbaliştilor, ai camionagiilor, ai marţienilor şi ai feministelor din legiunea a cincea Primidor. Aşa că nu mi-am făcut probleme văzându-i cum patrulează şi cum mă spionează cu lunetele şi cu binoclul. Se arătau a nu fi ageamii când era vorba de o treabă serioasă.

M-am făcut că nu iau în seamă toată tevatura şi mi-am revizuit notiţele şi am revăzut caseta video pe care înregistrasem întreg experimentul meu. Eram convins că aveam de-a face cu nişte cetăţeni adevăraţi, pricepuţi la politică externă. Cu nişte patrioţi adevăraţi. M-am gândit să nu fac eu primul pas aşteptând ca prăjiturile vecinelor mele să se rumenească bine în cuptor iar bărbaţii să-şi ia inima în dinţi şi să-mi telefoneze sau să mă strige de pe peluza verde. După câteva ceasuri mi-am pierdut răbdarea şi am ieşit din casă.

I-am zărit venind cu toţii în pas alert, sfâşiaţi de invidie şi pizmă. Mi-am spus că e ceva trecător şi că vom depăşi momentul. Mi-au spus însă plini de năduf că reuşisem să cumpăr casa cu cele mai groaznice fantome din zonă. Și atunci le-am făcut pe plac. Altfel cum, când m-au somat sus și tare să-l transform pe primarul nostru într-un pitic. De ce?

Pentru că primarului nu-i păsa de oraș, pentru că fura de stingea și pentru că era un mare mincinos. Așa că l-am transformat într-un pitic foarte mic și l-am pus cu toții să curețe toate coșurile de gunoi din oraș.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.