Mâna albă (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

AL TREIZECI ȘI NOUĂLEA

Chlorus –

(471-507)

Despre flagel sau blestemul lui Ef: Fondatorul

Cu depunerea lui Augustulus de către Odoacru, istoria intră într-o gaură neagră. Câte nume celebre de la căderea Romei și până la Carol cel Mare este capabil un intelectual, peste medie, să enumere dintr-o suflare? Unul? Două? Nici unul?

ba școală învățăm mereu despre originile omului, despre milioanele de ani de dezvoltare a speciei. Unde sunt toți acei ani? Șirul se reia cu doar două milenii și jumătate înainte ca scribul să aștearnă aceste obsesii pe hârtie. Regele David se ascunde în poveste. Piramidele se afundă și mai adânc. Civilizațiile se restrâng. Ce a fost cu trei-patru mii de ani înaintea erei noastre este un mister. Unde se află milioanele de ani? Unde sunt măcar sutele de mii de ani? Nu avem la dispoziție nici zeci de mii de ani de istorie certă. Se poate considera că lipsurile acestea la inventar sunt mult prea mari. Nu-i vorba de un rest care s-a pierdut: noi nu mai avem decât un rest care s-a păstrat. Câteva mii de ani dintr-o sumă atât de mare nu pot reprezenta decât un fragment. Alte civilizații s-au înghesuit, între timp, au crescut și s-au prăbușit. Urmele pe care ni le-au lăsat sunt greu de explicat și, îndeobște, se recurge la civilizații extraterestre, la forțe ezoterice și la câte alte explicații miraculoase. Peste Atlantida neregăsită s-au prăbușit alte Atlantide la fel de enigmatice.

Pe vremea Celui de Al Treizeci și nouălea, însă, s-a petrecut cu adevărat o minune: civilizației din care s-a născut el i-a sunat ceasul. Acesta nu era un secret pentru nimeni: generații întregi au știut că se află în fața unui iminent sfârșit al lumii. Religiile pregăteau oamenii pentru Judecata de Apoi, pentru sosirea unui izbăvitor, Izbăvitorul ce-i va elibera de lumea aceasta. Nenumăratelor speranțe neîmplinite le răspundeau noi superstiții și noi religii. Hărțile se prăbușiseră deja, Roma însăși făcea parte din istorie. Sfântul Severin1, preocupat să asigure o ordine acestui sfârșit, nu mai are nici o speranță: sfaturile lui vin să le facă oamenilor ultimii ani cât mai suportabili. Când moare și moaștele îi sunt duse într-o mănăstire de lângă Neapole, Odoacru îi retrage pe discipolii sfântului în Italia. Lumea se făcea mică, tot mai mică, inevitabil va dispărea cu totul, prăbușindu-se în sine: se prefigura Marea Implozie a istoriei omenirii. Sfântul Alauf stabilea și anul: 500 după nașterea Domnului. Ce rost mai avea să stochezi averi, să clădești pentru eternitate, când eternitatea mai număra douăzeci de ani, zece ani, doi ani? Sfântul Alauf moare în 491, mulțumindu-i lui Dumnezeu că a fost scutit să îndure Apocalipsa pe pământ. Apoi, când în 500 nu s-a întâmplat nimic în afara unui incendiu cumplit în Lombardia, învățații descoperiră un semn tainic în prevestirile Sfântului Alauf: în legătură cu data proorocită se preciza mereu „cinci sute ani de zile și cinci sute ani de nopți”. E clar că era vorba de zile diferite și de nopți diferite. Adunându-le, obțineai o mie de ani. Deci sfârșitul lumii se amâna pentru anul o mie.

Ceea ce a urmat n-a fost într-adevăr o distrugere totală, ci doar o eclipsă. O agonie din care muribundul și-a revenit. Un miracol. 0 moarte fiziologică. O hibernare. O pierdere a memoriei. O afazie. (Apoi, când totul va fi trecut, când va veni trezirea, va urma o reînvățare a limbajului, o căutare disperată a cuvintelor. Memoria ciuntită va juca feste. Multe dintre acestea vor deveni adevărurile de mai târziu.)

A patra zi n-a fost decât o amânare. Dar o amânare fără anestezie, o amânare simțită pe viu.

Al Treizeci și nouălea s-a născut într-un sat nenorocit, izolat de atâtea alte așezări mizere. Tatăl eroului nostru, fiind păstor, lipsise cu lunile de acasă. Când se întorcea cu animalele, aducea cu el niște obiecte ciudate din lemn, în nădejdea că mama copilului le va schimba pe hrană. Părintele se mai întorcea și cu mâncare și cu bani. Apoi pleca iarăși. După o vreme, înainte ca Al Treizeci și nouălea să apuce să-l cunoască, a dispărut cu totul. Băiatul n-a mai auzit niciodată de el. „L-a omorât Odoacru la Roma”…

Nemairevenind tatăl, fiul a preluat, de la vârsta de șapte ani, meseria moștenită: păcurăritul. Al Treizeci și nouălea nu era un copil obișnuit, spuneau oamenii: el era înzestrat cu o încăpățânare de catâr și nici o pedeapsă și nici o piedică nu-i puteau sta în cale. Când voia să-și impună punctul de vedere, era în stare de o cruzime necunoscută de un prunc de vârsta lui. Dacă un animal nu-l asculta, îl mutila sălbatic. Când împlinise nouă ani, au dispărut, pe rând, doi băieți ceva mai mari ca el. Fusese acuzat că i-ar fi omorât, dar nu s-a găsit vreodată o dovadă împotriva lui. Mama unuia dintre copiii dispăruți, care nu contenea să-l învinovățească, fu găsită înjunghiată. Făptașul nu fu descoperit, însă lumea începu să-l evite pe fiul lui Terțius, mai ales că nici despre Al Treizeci și optulea nu circulaseră zvonuri mai încurajatoare. Și tatăl fusese bănuit de mai multe crime, iar faptul că se purtase atât de închis în sine și că își făcuse apariția atât de rar în sat nu a avut în nici un caz darul de a-l disculpa. Băiatul nu părea decât să calce pe urmele părintelui său.

Pe deasupra, Al Treizeci și nouălea era și însemnat de la natură. Era foarte blond, de-a dreptul spălăcit, iar pielea îi era deosebit de albă. Dar nu într-atât ca mâna dreaptă să nu-i iasă și așa în evidență: mâna dreaptă era total lipsită de pigmenți până mai sus de cot. Parcă nici nu era o mână de om viu, nici o venă nu părea s-o străbată, până și unghiile de la mâna dreaptă îi erau transparente. Era mâna unui om mort, era mâna unui demon.

Oricine era încredințat că nu era bine să ai de-a face cu o astfel de creatură. întrucât era atât de palid, i s-a spus Chlorus. Dacă tatăl s-a ferit – cu mari eforturi – toată viața de oameni, fiul n-a trebuit să facă nici o sforțare în această privință – când apărea, lumea se dădea la o parte, speriată. Nici animalele nu păreau să-l agreeze. Nu împlinise nici zece ani și oamenii stăpânului – un barbar! – refuzară să-i mai dea o turmă în grijă. Nici un păstor adult nu voia să-l mai ia drept ajutor. Nimeni nu putea explica de ce, dar copilul inspira groază.

Într-o trecere istorică – oricât de amplă – niciodată cititorul nu va avea plăcerea de a afla amănunte apte să-l transforme pe personajul din manual într-unul de roman. Dintr-o asemenea relatare nu reiese dacă eroului i-a mirosit gura, dacă îl atrăgeau blondele sau brunetele, ce mâncare îi plăcea mai mult. Fără falsă modestie, scribul consideră că, pe alocuri, reușește o performanță notabilă: deși despre Al Treizeci și nouălea nu se mai știe azi mare lucru, în surse contemporane este notat că, pe de o parte, Chlorus vorbea foarte rău, că era bâlbâit și că prefera să se înțeleagă prin semne, iar pe de altă parte, că mirosea a sălbăticiune. în legătură cu dicția proastă, se poate crede că tovărășia mai mult a animalelor, în copilărie, precum și viitoarele sale peregrinări prin lume, printre vorbitori de diferite graiuri, l-au făcut să nu învețe nici o limbă bine.

Este greu de precizat astăzi ce a făcut Chlorus între vârsta de zece și cea de treisprezece ani. Legendele vorbesc despre un tânăr cu o mână albă care conducea la treisprezece ani o

ceată de briganzi adulți. Din biografia lui Chlorus ne lipsesc trei ani, din cea a omenirii câteva sute de mii… O singură informație a găsit scribul: în 482, o solie cu daruri trimise de Odoacru împăratului Zenon este atacată chiar la câteva mile de Ravenna. Paza este ucisă, cadourile furate, iar mesagerului stăpânului Italiei îi sunt tăiate urechile. Solul reușește să revină în cetate și îi povestește lui Odoacru că a fost surprins de o ceată de bagauzi într-unul dintre locurile cele mai sigure ale regatului, că surpriza a fost atât de mare încât oștenii nici măcar n-au apucat să se apere și că necazul cel mai mare a venit de la un copil ce părea să-i conducă pe tâlhari. De altfel, acel copil a ucis cu mâna lui mai mulți soldați și el a fost și acela care l-a mutilat pe supraviețuitor.

– Un copil?! s-a supărat și mai tare Odoacru. Un copil să fie mai puternic decât trimisul învingătorului ultimului împărat al Apusului?

– Da, i-ar fi răspuns solul, dar copilul acela n-a fost altcineva decât diavolul în persoană. Era palid și avea o mână de mort.

Explicația nu l-a mulțumit pe „patricianul” Odoacru și, după ce a fost mutilat, nefericitul trimis a plătit și cu viața eșecul misiunii sale.

Întâmplarea este reluată într-o copie din secolul al VI-lea al „Physiologus”-ului și citată din cauza copilului, dat drept exemplu de întruchipare a diavolului pe pământ. Printre nenumăratele animale fantastice descrise, trebuiau să existe și ființe malefice, materializări ale forțelor răului cu înfățișări antropomorfe tradițional nevinovate. Pericolul putea veni de oriunde. Cartea trăgea semnale de alarmă.

Dar acest episod ne duce cu gândul mai departe: pe de o parte, Al Treizeci și nouălea trebuia să devină, după toate astea, un personaj de o oarecare notorietate. în al doilea rând, el trebuia să dispună de o ceată capabilă să-și asume lupta cu o gardă de soldați profesioniști. în al treilea rând, este de înțeles că un asemenea afront nu se putea închide cu una, cu două. Totuși, lucrurile astea nu trebuie preluate prea rigid; n-au trecut decât câțiva ani și Chlorus va colabora „cu trup și suflet” cu Odoacru, pe când „patricianul” va fi împresurat în Ravenna de către Theodoric2. Dar nici această alianță nu va ține până la sfârșitul conflictului. Conflict între „forțele locale” și ostrogoți. Interesele se schimbau rapid, prietenii de o viață nu existau decât în cântecele poeților.

La vârsta de treisprezece ani a copilului, avem o a doua mărturisire despre palidul bagaud. La treisprezece ani, dacă luăm de bun anul 471 drept anul nașterii lui Chlorus. în 484, noul rege franc Clodowig (sau Clovis?) începe să preseze tot mai mult posesiunile încă supuse lui Odoacru. Clodowig nu era nici el mult mai bătrân decât Al Treizeci și nouălea, devenise la doar șaisprezece ani rege și doi ani mai târziu își consolidase deja stăpânirea. Primele lui incursiuni semănau încă mai mult cu niște tatonări. Cete de franci pătrundeau în regiuni tot mai adânci ale fostului Imperiu Roman de Apus, jefuiau și se întorceau la baze. în asemenea ocazii, căpetenii france îl întâlnesc pe Chlorus, cu care preferă să nu se înfrunte. Copilul Ie cerea un fel de tribut pentru a-i lăsa să jefuiască după plac. în caz contrar, Al Treizeci și nouălea se erija în apărătorul Imperiului.

Atunci, în 484, o căpetenie francă, un oarecare Glonderich (sau Glonis?) nu concepe să se plece în fața unui copil. în lupta care urmează, Chlorus ia la început înfățișări zoomorfe, dar francii îl rănesc ia fiecare ciocnire. Până la urmă, copilul se transformă într-un arbust și doar o mână rămâne „ca de om”, deși nu părea decât mâna unui cadavru. Francii au înconjurat arbustul, însă au fost de fiecare dată respinși cu pierderi. La sfârșit, tufișul îi înghite pe toți oamenii lui Glonis și acesta rămâne să se lupte față în față cu Al Treizeci și nouălea, revenit la starea lui antropomorfă. Căpetenia francă este rănită, dar viața îi este cruțată și de atunci încolo Glonis va cutreiera ținuturile, povestind lumii teribila putere a copilului cu mâna albă. (Un desen al luptei dintre tufișul cu un braț înarmat și franci ne stă la îndemână în cronica păstrată la mănăstirea Ferme zu Chiuso.)

Asemenea întâmplări se vor succeda fără răgaz și scribul dispune de destule surse în care personajul mai poate fi lesne deslușit. Celebra „Mână neagră”, descoperire a secolului XV (sau XIV?), va fi doar un superlativ al – în realitate – nu mai puțin înspăimântătoarei „Mâini albe” din evul mediu cel mai timpuriu.

Dar Al Treizeci și nouălea, lipsit de orice educație, va ajunge pe la vârsta de cincisprezece ani să atace o vilă din provincia romană Puglia, vilă care a aparținut unui patrician și care mai păstra o mulțime de obiecte de lux, printre’care și o bibliotecă. Chlorus va locui o vreme în acel loc și va rămâne impresionat pentru întreaga viață de rafinamentul și de facilitățile oferite de noua sa reședință. El, care nu știa să citească și care a mirosit toată viața a animal sălbatic, era profund cucerit de scrierile găsite și va lua două lucrări cu el, lucrări ce-l vor însoți, apoi, peste tot. Una dintre acestea era „Minunile Orientului” a lui lulianus Solanus, o „geografie” plină de ciudățenii și de monștri, însă bogat ilustrată, precum și „Cetatea lumii” a lui Roderius (Rode- richus), un atlas cu multe poze și scheme ce puteau fi urmărite și de un analfabet. Al Treizeci și nouălea va zăbovi îndelung și asupra paginilor cu text, admirând scrierea, majusculele bogat ornamentate, imaginând sensuri mirabile în caligrafiile ce primeau pentru el rosturi secrete. De aceste două cărți Chlorus nu se va mai despărți niciodată și, până la urmă, va inventa un alfabet personal, fiindcă manuscrisele vor fi „adnotate” copios cu un „scris” ce nu va putea fi niciodată descifrat și care va fi atât de singular, încât nici măcar nu sunt cunoscute ipoteze de încadrare în diferite alfabete – azi pierdute. După atâta privit, Al Treizeci și nouălea va simți dorința de a-și nota gândurile, dar o va face sălbatic, necerând sfaturi nimănui, așa cum a procedat întotdeauna: el nu „scria” cu cerneală, ci înțepa hârtia cu un ac și trasa linii în sus și în jos, sfâșiind manuscrisul. Ce înțelegea mai târziu din acele semne este imposibil de reconstituit.

Cineva i-a vorbit, pornind de la alte manuscrise aflate în bibliotecă, despre un împărat al Imperiului Roman care a purtat și el apelativul Chlorus. Al Treizeci și nouălea a cerut să-i fie căutate cât mai multe amănunte despre acel monarh și a ajuns la concluzia că el însuși se trage din spița augustă. Această revelație n-a făcut decât să-i sporească pentru totdeauna respectul față de cuvântul scris, față de care nutrea o teamă mistică.

Cât a rămas Chlorus în vila din Puglia nu știm. Oricum, o dată cu năvălirea ostrogoților, Al Treizeci-și nouălea este din nou foarte activ în nord. La sosirea ostrogoților, briganzii lui Chlorus încearcă vechea stratagemă, care – se spune – le-ar fi reușit atât cu francii, cât și cu ceilalți năvălitori: să arendeze locurile de jaf! Adică, vrei să-ți faci de cap într-o anumită regiune? De acord, însă plătești o cotă-parte lui Chlorus, „descendentul legitim” al auguștilor.

– Asta a fost întotdeauna așa, explica Al Treizeci și nouălea, întotdeauna există un șef, întotdeauna există puternici și slabi. Puternicii îi vor supune de fiecare dată pe cei slabi, însă pentru ca să fie o ordine în toate, ei vor trebui să-și plătească privilegiul șefului. Așa a fost și pe vremea „Primilor auguști”, așa este și acum, așa va fi întotdeauna.

Doar că ostrogoții, conduși de Theodoric, nu s-au arătat dispuși să plătească și Al Treizeci și nouălea a trebuit să suporte mai multe înfrângeri sângeroase până să înțeleagă cu cine avea de-a face… Ca să nu-și piardă prestigiul de invincibil, hărțuia în permanență marginile armatei nesfârșite, prăbușite peste Italia. Probabil că dacă ar fi știut cu ce monstru încearcă să se confrunte, ar fi rămas în Puglia, unde devenise într-adevăr un mic suveran și unde obținuse ca oficialitățile recunoscute de Odoacru să fie obligate să-i plătească un „impozit imperial”

pentru a-și putea exercita puterea. „Impozit imperial”, întrucât Chlorus nu înceta să-și revendice obârșia augustă și visa, în adâncul sufletului, să ajungă într-o bună zi și de jure împărat. (O solie trimisă în acest sens lui Zenon, suveranul Orientului, nu s-a întors niciodată: fie că ambasadorii augustului „Chlorus II” au fost uciși de cel ce se considera acum „stăpânul Imperiului Roman Reîntregit”, fie că au fugit cu darurile prețioase ce le-au fost date în grijă, fie că au fost interceptați de oamenii „patricianului” Odoacru, primul stăpân al Italiei după ce aceasta a rămas fără un împărat. Așa că, să nu uităm, Al Treizeci și nouălea trebuia să apară ca un trădător în fața lui Odoacru.)

1 Ce contemporan de-al său ar fi reușit să mai descopere o hartă corectă a momentului său politic? Azi, în ultimul deceniu al mileniului al doilea de după Christos, având la dispoziție alte mijloace de informare – „cât se poate de perfecționate” – scribul se găsește din nou la un sfârșit (și început?) de lume. Un celebru editor de hărți a declarat că nu știe dacă „Europa” pe care o dă el la tipar în 199… va mai fi valabilă și atunci când va apărea produsul pe piață.

2 Câteodată, numele unor personaje iau mai multe variante. Totul devine posibil și istoria se joacă așa cum vrea. Săracul elev, dar și săracul scrib! Câtă lipsă de imaginație în numele personajelor! Iată iar un Theodoric! Şi încă unul care va deveni „cel Mare”. Au fost atâția Theodorici, încât istoria îi confundă de multe ori. Ca să nu mai vorbim de scrib. Măcar dacă toți acești Theodorici s-ar Fi succedat, însă mulți au fost și contemporani între ei, chiar rivali unii. De pildă, acest Theodoric de care vorbim s-a bătut – și împăcat – cu un alt Theodoric, Theodoric Strabon. Alunecând în istorie, și personajele seamănă, și numele seamănă. Până la a fi identice. Cu atât mai ușoară este misiunea istoriei de a produce confuziile dorite.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.