Mâna albă (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Așadar, pe lângă asemenea repere concrete ale celor mai ferme localizări în timp și în spațiu depistabile în documente, pe lângă alte neînțelegeri născute din nestatornicia toponimelor, nu putem trece cu vederea nici confuziile provenite din texte corupte intenționat sau din cauza repetatelor copieri. Și, nu în ultimul rând, viața fantastică a lui Apollonissimus este împănată cu miracole săvârșite nu numai de el, dar și de numeroși Apollonios și Apollonius, precum și de purtătorii altor nume, unele de mult dispărute. Așa cum a mai remarcat scribul, viața Celui de Al Patruzeci și patrulea reprezintă nu o sumă, ci un rezumat. Și, peste toate astea, nu trebuie uitat că avem de-a face cu cel ce va fi numit Messia Purgatoriului, iar Purgatoriul își confecționa în vremea aceea propriile hărți. Grigore cel Mare tocmai scria Moralia in Job, unde face o schiță a lumii celeilalte, un alt Grigore ne arată chiar și traseele cele mai scurte și mai puțin periculoase făcând legătura între cele două tărâmuri, indicând și locurile unde sufletele se pot odihni în drumul lor și pericolele ce pasc acele locuri din partea unor diavoli ori din partea altor îngeri decăzuți. Asemenea hărți apar în diferitele zone ale Imperiului și unele dintre ele nu sunt decât adaptarea vechilor scheme ale planurilor comunicante

Între atât de incertele straturi suprapuse ale Constantinopolului. Astfel, nume de localități reale se succed cu altele provenind din itinerarele spirituale și cu denumiri corupte de scribi. însă, până la urmă, călătoria lui Apollonissimus, o călătorie de aproximativ cinci ani, devine o adevărată peregrinare de inițiere (chiar dacă tradiția pretinde că inițierea lui ar fi avut loc la vârsta de 11 ani, când a dispărut, într-o noapte, de pe patul de suferință, ajungând foarte departe și revenind istovit și cunoscător). La părăsirea Romei, pleacă din fosta reședință imperială un băiat de 13 ani, pe care-l vom regăsi la capătul acestui drum sub chipul unui bărbat de 18.

Deși ne-au rămas chiar două variante detaliate ale drumului parcurs, scribul renunță să le reproducă: ele, amândouă, sunt neinteligibile, putând fi socotite cel mult anacronice de către contemporanii secolului XX. Și nu le reproduce scribul și fiindcă, studiind cele două izvoare, a avut tot timpul impresia că ele nu au fost rodul imaginației unor oameni și nici opera vreunui poet, ci că, dimpotrivă, ele au urmat prea fidel mărturisiri nemijlocite ale unor martori cu trudă găsiți și cu grijă aleși: drumurile acestea au dus prin vest și prin nord până la sveari (cei care stăpâneau, mai nou, întreaga peninsulă scandinavă și toată Marea de Est – cea pe care o numim astăzi Marea Nordului?), ele au trecut prin Alemannia, întâlnindu-l pe Gallus, elevul lui Columban, dar vor ajunge și în Orientul cel mai îndepărtat și în Africa, nu numai cea a sihaștrilor, ci și mult mai în sud, depășind Deșertul Nesfârșit. Mai sunt și ținuturi imposibil de localizat azi, și ținuturi ce au ieșit din lumea materială, precum și tărâmuri ciudate, cu oameni, animale și plante fabuloase, în locuri unde ne-am fi așteptat cel mai puțin la asemenea minuni.

Drumul de cinci ani, cuprins într-un Pentalogos apărut la mijlocul secolului al VII-lea și contemporan cu celebrul „Liber de ordine creaturarum” al unui anonim, se pare irlandez, este azi un drum imposibil de refăcut, întrucât meandrele sale sunt surprinzătoare, după o logică greu de înțeles și cu treceri numeroase dintr-un tărâm în celălalt. însă tocmai această logică este

cea învățată prin Pentalogos și accesibilă doar după parcurgerea întregului traseu. (Cine încearcă o asemenea performanță necesită o inițiere prealabilă, suntem preveniți într-un Preambul sau Avertisment, fiind nevoie de un suflet curat și de o voință purificată de ambițiile umane deșarte. Altfel, tentativa devine riscantă și cel ce se încumetă s-o înceapă nepregătit temeinic se va rătăci atât de cumplit, încât se va putea considera norocos dacă va mai găsi o cale de întoarcere și va reapărea schilod și bătrân printre cei pe care i-a părăsit tânăr și sănătos cu doar puține săptămâni sau luni în urmă.)

De o importanță covârșitoare pentru devenirea lui Apollonissimus, drumul cuprins în Pentalogos rămâne un mister (poate pierdut în întregime), scribul nemaiavând altceva de făcut decât să deschidă cu mare grijă ferestrele spre acel tărâm, atunci când Al Patruzeci și patrulea însuși îi va da posibilitatea.

Dintre cărțile celor trei mari călătorii ale vieții lui Apollonissimus, numite Pentalogos, Decalogos și Septalogos, prima pare autentică, pe când celelalte două – și în special ultima – sunt aproape sigur apocrife. Singura constantă ar fi, poate, trei aluzii ce se regăsesc în fiecare, aluzii pe lângă fapte concrete, dar atât de încifrate, încât pentru ieșirea din simbol este nevoie într-adevăr de o pregătire prealabilă ale cărei elemente sunt tot mai dificil de intuit. Cele trei aluzii ar fi:

1. Examenul zilnic sau Purgatoriul vieții sau Pregătirea lumească drept scop al traiului uman;

2. Frații roșii sau frații de sub pământ, în care scribul crede că-i recunoaște pe membrii congregației Mâinii Albe;

3. Trimiteri repetate la Imperiul lui Sailendra, imperiu hindus din Sumatra, tărâm ce pare a fi fost idealizat în epocă. Doar că Sailendra și-a exercitat puterea cu câteva decenii mai târziu. în cel mai bun caz, putem admite că acel mirific rai pe pământ ar fi alunecat din Septalogos sau, poate, dintr-o variantă postumă în conținutul primei călătorii a lui Apollonissimus.

Și, în afară de aceasta, în toate trei cărțile străbătute de firul roșu al încercării vieții, ideea curbei descendente revine cu obstinație: „Omul nu clădește nimic, el este supus la încercări tot mai grele. Și este firesc să fie așa, în orice examen probele devin tot mai dificile.”

Cartea se poate citi în fel și chip…

Ceea ce știm relativ sigur este că bărbatul de optsprezece ani ajunge la Constantinopol în toamna anului 618 și că este imediat primit de împărat. Ceea ce ne face să fim convinși că tânărul n-a venit cu mâna goală în capitală, ci cu recomandări atât de serioase și cu mesaje atât de presante încât nici măcar cumplita birocrație bizantină n-a reușit să-l întârzie în anticamere. Lucru cel puțin ieșit din comun, întrucât se întâmpla ca persoane oficiale să piardă ani întregi până să poată obține o audiență, ani de umilințe și interminabile mituiri ale funcționarilor interpuși.

Bineînțeles că dispunem și de surse care descriu întâlnirea dintre cei doi nu printr-o audiență ordinară, ci prin puterile extraordinare ale lui Apollonissimus. Avem chiar de ales între două variante principale:

În prima versiune, Heraclius se afla în „camera secretă” din Palatul Sacru (cea pomenită încă de Teofilact din Simocata, atunci când povestește că împăratul Mauricius, în vreme ce Focas se apropia de Constantinopol, căuta acolo sfatul divin). Și Heraclius avea motive să-l implore pe Dumnezeu să-i ofere o soluție, deoarece situația lui devenise tot mai dificilă: după primele succese repurtate cu ani în urmă, el pierduse consecutiv Antiohia, Caesareea, Damascul, Tarsul, Ierusalimul, Alexandria, Chalkedonul, toate la perși, iar degringolada era în plină desfășurare, Egiptul, grânarul tradițional al Imperiului, fiind și el grav amenințat. Pe de altă parte, slavii îi luaseră Salona, Singidunum, Viminacium, Naîsus și Sardica. Treptat, în numai câțiva ani, uriașul Imperiu s-a redus la capitală, la Thesalonik și la câteva localități de pe coasta adriatică. Poporul era agitat de foame, de boli și de lipsa speranței. Totuși, și după opt ani de domnie, tentațiile de complot erau rare: cine să jinduiască la un imperiu ce se micșora aproape lună de lună? Stând în „încăperea secretă” și implorându-L pe Christos să-i arate calea, se pomeni față în față cu Apollonissimus. Discuția dintre cei doi ar fi rămas desigur tainică, dar cum împăratul se găsea cu privirea spre răsărit în rugăciunea sa, strădaniile lui viitoare se vor îndrepta aproape exclusiv spre Orient, acolo urmând să câștige marile sale victorii, Occidentul interesându-l, treptat, tot mai puțin. Aproape deloc!

Subiectul discuției reprezintă un secret în sine: Apollonissimus, pătruns în încăpere fără a fi introdus de cineva, mai nimeni neștiind de existența acelui loc și, mai ales, cum se ajungea acolo, l-ar fi sfătuit pe Heraclius să se concentreze la restructurarea stăpânirii sale lumești, astfel încât ea să devină o încercare pentru oameni în perspectiva Marii Judecăți. Al Patruzeci și patrulea i-ar fi demonstrat împăratului că nu mijloacele le lipsesc oamenilor, ci educația și scopurile, doar prima făcând posibile țelurile vieții. în acest sens, Al Patruzeci și patrulea i-ar fi oferit augustei sale gazde nenumărate comori, convingându-l că tot pământul – oricât ar părea el de arid într-un anumit loc – conține averi materiale, însă toate se prefac în praf sau în unelte ale diavolilor dacă nu sunt folosite corespunzător. Povestea continuă, narându-ne cum cei doi, prin puterea tânărului, ar fi părăsit în taină locul acela secret, cum Apollonissimus i-ar fi arătat lui Heraclius modul lipsit de sens în care exarhii, guvernatorii și simplii supuși se luptă pentru lucruri lipsite de importanță, fleacuri ce, odată obținute, se întorceau împotriva noilor lor stăpâni. Cazurile descrise seamănă leit cu cele din Dialogi, povestite, drept pilde, de către Papa Grigore cel Mare. Și acolo și aici, morții se află în situații ce stârnesc mila, întrucât, în ipoteza de falși oameni în viață, sunt supuși la experiențe dintre cele mai umilitoare pentru a-și ispăși greșelile săvârșite în adevărata lor viață. Doar că în istorisirile despre Apollonissimus, eroii au la dispoziție bunuri materiale ce vin ca niște avalanșe nesfârșite asupra lor, împiedicându-le sufletele să se îndrepte spre Cer. Abia dacă sunt eliberați de acele ghiulele legate de picioarele lor, morții dispar din câmpul vizual al muritorilor. Apollonissimus îi arată lui Heraclius că, până la urmă, valorile pământești, atât de neînsemnate și de lesne de procurat, sunt cele ce stau la baza strădaniilor păcătoase, în miezul izbânzilor false și al pierzaniei cumplite.¹ Și lista păcatelor ușoare, din lemn, stuf și paie, care-i domină pe cei întâlniți în cale, nu este decât o înșiruire de fapte ce se regăsesc la marii autori ai epocii.

A doua variantă a întâlnirii dintre Heraclius și Apollonissimus ar fi fost la fel de spectaculoasă. împăratul, trecând prin cetate, ar fi dat de o mulțime adunată în fața unei anumite case. Acolo ar fi murit soția stăpânului gospodăriei și doi taumaturgi s-ar fi declarat neputincioși în fața tragediei. Doar un tânăr îmbrăcat în alb și cu ochi sclipitori ar fi susținut că el ar putea readuce femeia la viață, dar că fapta aceea n-ar avea nici un sens decât dacă înviata s-ar dedica în continuare unui trai ascetic, pentru a îmblânzi pedeapsa pentru greșelile ei ușoare de până atunci, îndurerata familie ar fi acceptat toate condițiile lui Apollonissimus și acesta, privind îndelung moarta, ar fi promis că minunea ar fi îndeplinită. Și, într-adevăr, fără ca Al Patruzeci și patrulea să mai stea de vorbă cu ea, femeia s-ar fi sculat în capul oaselor și ar fi început să-i îngrozească pe toți cei din jur cu prevestirile în legătură cu ce-i va aștepta dacă vor continua să ducă viața lor nesăbuită. După care, reîntoarsa la viață ar fi plecat să se roage într-o mănăstire, de unde ar fi dispărut fără urmă, câteva luni mai târziu. împăratul, profund impresionat de performanța tânărului, ar fi pus să-i fie adus acesta la dânsul și Apollonissimus i-ar fi devenit sfătuitor pentru mai multă vreme.

Postura de „consilier imperial” Apollonissimus a îndeplinit-o unsprezece ani, timp cât a păstrat o extraordinară putere asupra augustului și cât faima i-a atins asemenea proporții încât personajul a rămas în istorie. Dar și „perioada bizantină” pune cel puțin două semne de întrebare: în primul rând, cum de o ființă atât de ezoterică, atât de indiferentă la cele lumești și atât de exclusiv preocupată de problema eschatologică se interesa totuși și de situațiile concrete ale domniei lui Heraclius, de luptele dintre muritori și de noua așezare administrativă a țării? Apollonissimus, asemenea Sfântului Augustin și a lui Grigore cel Mare, mai credea în purgatoriul lumesc. Dacă, mai târziu, traseul oficial va fi constituit din: viața (cu virtuțile și greșelile)  moartea trupului  purgatoriul (Purgatoriul)  Judecata de Apoi și, în funcție de aceasta,  repartizarea sufletelor, la Al Patruzeci și patrulea, Purgatoriul începea în timpul vieții vremelnice. Deoarece „sufletul și trupul au o asemănare” („Similitudo corporis”, cum îl preia Julian de Toledo pe Augustin), trupul ia parte la Purgatoriu înainte de moarte, în timp ce sufletul este supus focului și în timpul vieții și după, ceea ce înseamnă că, suportând acele chinuri sufletul izbăvit de trup, doar pomenita asemănare dintre ele poate face spiritul sensibil la un supliciu fizic. De unde ar rezulta că Purgatoriul nu ține cont de moarte, el acționând și înainte și după, asemenea caznelor ce premergeau sentința pământeană. în asemenea condiții, era firesc ca decorul torturilor fizice să fie interesant pentru Apollonissimus, iar el să ia parte la conceperea unei scenografii cât mai adecvate.

Pe de altă parte, însă, Al Patruzeci și patrulea îl consilia pe împărat în probleme strict laice, influențând numirea comandanților militari ai diferitelor theme, interesându-l ceremonialul de la curte, implicându-se în stabilirea valorii dărilor și în lupta împotriva corupției la granițe, dar neamestecându-se câtuși de puțin în luptele teologice, în disputele dintre episcopi, în stabilirea a din nou tot mai controversatelor linii de forță ale creștinismului, de la a căror abatere erai catalogat drept eretic și riscai să fii pedepsit mult mai sever decât ultimul necredincios. Faptul apare cu atât mai straniu cu cât apollonismul se constituise el însuși ca o apartenență la o sectă, iar apariția tânărului favorit al împăratului era interpretată în fel și chip: de la o dragoste vinovată, până la reapariția lui Apollonios din Tyana, cel dispărut la Ephes cu peste o jumătate de mileniu în urmă și revenit în chip de Messia printre oamenii ce-l așteptau. Doar că nu toți erau bucuroși de revenirea lui, mulți îl opuneau lui Iisus, arătând spre el ca spre o erezie vie, în carne și oase, un trimis al diavolului, o arătare mincinoasă. în prima sa ipostază, când mai fusese contemporan cu Christos cel ce s-a arătat oamenilor, Apollonios s-a dizolvat în conspirativitatea congregației sale, congregație bănuită a mai fi existat vreme de câteva generații după ce eroul tutelar ar fi murit la Ephes. După ce Apollonios s-ar fi contopit cu neantul. După ce maestrul n-a mai putut fi văzut de către ucenicii lui. De aceea, nici semnul straniu al metalului înflorit, purtat de Al Patruzeci și patrulea, nu se împăca deloc cu crucea, pentru cei mulți el nefiind decât un simbol distinctiv al ereziei explicite. Doar că Apollonissimus nu-și arăta decât cu prilejuri speciale ciudatul talisman. El însuși, în cei unsprezece ani cât a stat în preajma împăratului Bizanțului și și-a exercitat influența asupra lui, a fost arareori întâlnit în carne și oase de către masa populației, dar chiar și de obișnuiții Palatului Sacru… Apollonissimus nu-l prea însoțea pe Heraclius și, în general, își făcea veacul în labirintul atât de greu de străbătut al reședinței imperiale, unde trebuia să fii temeinic inițiat pentru a te putea descurca. Cu timpul, multă lume se îndoia că Al Patruzeci și patrulea ar mai fi la Constantinopol și chiar de faptul că ar fi fost vreodată acolo.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.