Mâna albă (60)

Mâna albă (60). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

AL PATRUZECI ȘI OPTULEA

– Infandus –

(707-768)

A unsprezecea poruncă:

de la necunoaștere spre recunoaștere

Cu câteva pagini mai înainte, scribul, într-un moment de mândrie necontrolată, s-a lăudat, uitând de orice modestie, că a fost în stare, în lipsa unor repere certe, să reconstituie patruzeci și șapte de generații și, mai mult decât atât, deși o dată cu Husein Geographul șirul Celor O Sută intră într-o penumbră deasă, el, scribul, îi știe de-acum pe cei care s-au ascuns după Al Patruzeci și optulea, Al Patruzeci și nouălea și Al Cincizecilea, ajungând, astfel, la jumătatea întregului lanț. Ba mai mult, cu aceeași ocazie, scribul a insinuat că nici chiar Al Cincizeci și unulea inel al lanțului nu-i este străin. în acea răbufnire de orgoliu, același a mai simțit nevoia să-și întărească isprava, adăugând că performanța sa este cu atât mai grozavă cu cât descendenții savantului de la Basra s-au afundat tot mai adânc în anonimat, încât nimic strălucitor nu mai atrage atenția spre a-i individualiza din nesfârșita masă amorfă de decedați întru Dumnezeu cu atât de multe secole în urmă.

Orgoliul face parte din om, se scuză scribul și acea răbufnire, interpretată altfel, poate că nici nu e atât de gravă. Al Patruzeci și optulea s-a născut în anul numerotat azi cu cifra 707. Printre omeazi domneau marmanizii, iar dintre aceștia, al-Ualid I ibn Abd al-Malik. în fruntea longobarzilor (cei mai periculoși atacatori ai Romei momentului) se afla Aripert II; pe scaunul pontifical se găsea Ioan al VH-lea; stăpânul Imperiului devenise Justinian II, cel cu nasul însemnat după prima sa depunere; regele vizigot se numea Witiza, iar Veneția era condusă de primul ei patricius, exarhul Ravennei, Paulicius. Ei toți au fost oameni mari, foarte importanți, pilotând corabia lumii. Despre Justinian Rhinotimetos și despre Paulicius ne-au rămas amănunte; numele lor nu este cunoscut doar erudiților cercetători ai trecutului. Toți cei amintiți fac parte din câte un șir a cărui continuitate o girează fiecare. însă dacă unul dintr-o mie de oameni (în cel mai bun caz) a mai auzit azi de câteva dintre aceste personaje, e puțin probabil ca mai mult de unul dintr-o mie de milioane de oameni să mai cunoască suficiente date despre ele pentru a putea deosebi amintirea unuia de a celorlalți. Desigur, „hăul istoriei” e de vină. Dar nu numai el. Nici măcar în anul de grație 707 după Christos, nu se aflau decât foarte puține persoane care măcar să știe toate aceste nume. Evident, din pricina lipsei mijloacelor de informare și de comunicare din acel început de ev mediu, se va spune. Evident!

Însă scribul este nu numai orgolios, ci și încăpățânat. El nu-și recunoaște greșeala trufiei, ci se afundă mai adânc în explicații. Cum mijloacele sale de exprimare sunt reduse, bietul scrib își dă seama că singura lui posibilitate de convingere rămâne misiunea sa: să-și continue povestirea și să-i lase pe cititori să tragă concluziile. Totuși, iată, un fel de ipoteză a fost expusă la începutul punerii pe hârtie a vieții Celui de Al Patruzeci și optulea. O insinuare de ipoteză. Un gând firav ca o scuză.

Al Patruzeci și optulea s-a născut la Roma, în ciuda faptului că străbunicul bunicului său, Daedalion, fusese catalogat drept „Ultimul dintre romani”. Să-i dăm o mică șansă și lui Daedalion, acel străbun uitat de mult: când scribul a afirmat că Al Patruzeci și optulea s-a născut la Roma, el a făcut o situare aproximativă, copilul venind’ pe lume în afara zidurilor tot mai prăvălite ale cetății, extramuros, în cimitir. Și, dacă e să fim foarte riguroși, fiul cel mai mare al Levantinului n-a străbătut vreodată cele câteva sute de metri pentru a pătrunde în interiorul Cetății Eterne.

Al Patruzeci și optulea s-a născut în cimitir, a învățat să umble ținându-se de morminte, s-a jucat pe cele patru mari alei și printre pietrele funerare, a dormit în cripta unde își avea locuința întreaga sa familie. Primii ani de viață ai acestui individ nu s-au asemănat cu cei ai majorității oamenilor. Următorii ani au fost și ei diferiți. Ființa aceea bipedă trecuse de mult de adolescență fără a fi ieșit din cimitir, fără a fi văzut o casă adevărată, fără a fi pășit pe o stradă, fără a fi cunoscut un fluviu sau marea.

Să trăiești șaizeci și unu de ani într-un cimitir fără a vedea ce se află în afara lui, primindu-i zilnic pe cei mulți ca pe niște soli dintr-o altă lume, străină, să-ți restrângi orizontul la cripte și morminte, abia intrând în vorbă cu oamenii veniți cu sau la morții lor reprezintă o presiune suficientă pentru o alienare ireversibilă. Asta chiar dacă necropola „nu era ca toate necropolele” (ceea ce implica faptul că mai existau și lumi reale în afara ei, că se mai găseau, deci, și alte necropole), chiar dacă fiul Levantinului se născuse și trăise în „Orașul cinstei și al onoarei”, după cum își învățase Groparul numeroasa familie.

Scribul, lăsându-l pe bunul cititor să pătrundă doar parțial în cimitirul de lângă Roma, invitându-l ca într-un muzeu sau ca într-un lăcaș turistic, l-a prevenit că, după moartea lui Sisinnius, nimeni nu l-a mai auzit pe Al Patruzeci și șaptelea vorbind. Acum, când scribul se decide să intre mai adânc și să-l facă pe cititor părtaș la această experiență, lucrurile se nuanțează și primesc culoare și logică. Levantinul, obișnuit de mic copil să nu aibă încredere în nimeni și în nimic necunoscut, din clipa când, foarte tânăr, a fugit de dementul său tată de la Basra, și-a găsit, în sfârșit, o lume a sa, unde se simțea în siguranță, putându-și duce viața după bunu-i plac. Străinii și cunoștințele – mai mult sau mai puțin întâmplătoare – nu puteau decât să amenințe această liniște atât de greu câștigată. De aceea, toți cei veniți „de afară” trebuiau tratați ca atare: protejați, supravegheați, însă fără a intra în contact cu ei decât cel mult pentru a se convinge că n-au încălcat „cinstea și onoarea locului”, pentru a-i împiedica să facă acest lucru și pentru a se încredința că au părăsit nevătămați cimitirul, fără ca, la rândul lor, să fi adus vreun prejudiciu acelui loc. Iată motivul pentru care nu era bine, ba era chiar foarte dăunător să intri nejustificat în vorbă cu intrușii. Iată motivul pentru care Levantinul n-a mai fost surprins vorbind cu vizitatorii, motivul pentru care n-a mai fost surprins vorbind în general. Doar singur cu ai lui, poate, grăia, aducându-și femeia și copiii la același mod de viață.

Al Patruzeci și optulea avea numeroși frați și surori. Mama lui năștea constant aproape în fiecare an, însă se pare că în necropolă se mai afla cel puțin încă o femeie¹ ce-l ajuta pe Gropar la creșterea numărului mare de copii. Mulți dintre aceștia s-au prăpădit de mici. Totuși, au supraviețuit peste zece urmași ai Celui de Al Patruzeci și șaptelea. Pruncilor li se explica morala locului, li se implementau preceptele respective. Ei creșteau în „Orașul cinstei și al onoarei”, format din mii de morminte vechi și noi, străbătut de cele patru mari alei așezate în formă de cruce, alei ce împărțeau cimitirul în mai multe sectoare. în afara acestor drumuri de acces cunoscute, copiii învățau repede să se deplaseze pe cărări mai înguste, multe ascunse de vegetația sălbatică, înălțată la întâmplare printre parcelele mai bătrâne, unde nu mai venea nimeni și unde oaspeții nepoftiți erau împiedicați să intre.

În acest univers închis, „cinstea și onoarea” erau într-adevăr vitale. Levantinul visa la o economie autarhică, dar relațiile sale cu morții făceau fără sens acest vis. încă la mulți ani după ce a devenit groparul și administratorul marii necropole romane, memoria colectivă păstra (și amplifica) legenda despre straniul personaj. Inclusiv amănuntul că el ar fi singurul om din lume posedând nu una, ci chiar două monede levantine, adică bani care, oricât i-ai cheltui, ți se întorc de fiecare dată în buzunar. (Monedele levantine își urmau stăpânii și în morminte, loc de unde Omul Cimitirelor și-ar fi procurat exemplarele sale.²) în primii ani, cât Al Patruzeci și șaptelea a venit la (lângă) Roma și legenda era nouă, mai multe tentative de a-l jefui s-au terminat îngrozitor pentru nesăbuiți: ei nu numai că au fost împiedicați să-și atingă scopul, dar au fost crâncen pedepsiți, fiind ucis mereu întregul grup și lăsat întotdeauna doar un nesăbuit să supraviețuiască, mutilat cumplit, spre a-i descuraja pe alții să-i urmeze pilda. Pentru ca un singur bărbat, o femeie (sau două femei) și o mulțime de copii mici să poată să ucidă astfel grupuri de bandiți profesioniști era nevoie – pentru orice minte normală – de un ajutor uman, de sprijin divin sau de o complicitate blestemată. Iar oamenii – păstrând un tabu tot mai sever de a nu discuta despre Levantin – își explicau întâmplările fioroase din cimitir păstrând toate cele trei variante: în cripta unde și-a găsit lăcașul familia Groparului se vedea din când în când lumină – atunci, probabil, se întâlneau acolo complicii. Complici veniți de unde? Desigur, din apropierea lui Dumnezeu sau, dimpotrivă, din vecinătatea diavolului. Pentru mulți păcătoși, o variantă n-o excludea pe cealaltă.

Așadar, Levantinul beneficia de cele două monede miraculoase, însă nimeni nu putea preciza ce cumpăra cu ele. Unde le folosea? Pe de altă parte, pentru munca lui, Groparul își primea cu minuțiozitate răsplata, sub forma unor bani lăsați de rudele defunctului pe un mormânt din apropiere. în „Orașul cinstei și al onoarei”, acești bani – banii Levantinului – se întâmpla să rămână uneori și luni întregi în locul cu pricina, fără să se găsească o ființă care (după toate cele întâmplate) să aibă îndrăzneala să se atingă de ei. După o vreme, totuși, dispăreau și acele monede. Ce făcea Al Patruzeci și șaptelea cu ele? Oamenii își puneau întrebări în gând, dar nu întrebau niciodată cu voce tare.

Timp de câțiva ani, Levantinul a încercat să cultive un petec de pământ pentru nevoile lui și ale familiei sale. Pe urmă, însă, grădina aceea a rămas mai mult nelucrată. Scribul trage concluzia că Al Patruzeci și șaptelea a fost aprovizionat de afară. în schimbul banilor. Sau de către oamenii Mâinii Albe.

Copilul a crescut alături de frații și de surorile sale într-o deplină libertate, trebuind să respecte întocmai doar Cele Zece Porunci. Plus Cea de-a unsprezecea: să nu primească nimic de la străini, să nu vorbească niciodată nejustificat cu ei, să nu-i atingă și să nu se lase atins de vizitatori, să se ferească de orice contact ușuratic cu ei.

Scribul îl va numi pe primul născut al Levantinului Infandus și apelativul i se pare cel mai potrivit. Ne-fandus sau in-fandus înseamnă în limba latină ceva de nespus și se pretează bine Ia numeroasele tabuuri ce-l înconjurau deja pe tatăl personajului, însă foarte apropiat de „infandus” este și infans, care se poate traduce prin „mut”, „încă nevorbind”, chiar „lălăind”, „copil” sau „foarte tânăr”. Chiar și în această succesiune de termeni luați din dicționar, sensurile îl reprezintă pe fiul Groparului, cel ce abia de vorbea cu străinii – care, pe bună dreptate, îl credeau „aproape mut” sau „încă nevorbind” sau „abia lălăind”. Cum copilul creștea sub ochii lor, el era „copilul” și apoi „foarte tânăra” arătare de care puteai să te miri atunci când o întâlneai pe aleile cimitirului. De altfel, un alt termen foarte apropiat, infantia, are și sensul de „copilărie” și cel de „lipsă de vorbire”. La toate astea putem să mai adăugăm o variantă a rădăcinii cuvântului: fanum, traductibil prin „loc sfânt” sau chiar prin „templu”, sensuri la care va ajunge și acel teritoriu straniu, necropola bântuită de atâtea mistere și de atâtea interdicții pătrunse în mentalitatea vremii. Infandus, acumulând toată această încărcătură de sensuri, va bântui încă vreme de generații prin imaginația reprimată a romanilor.

Cele unsprezece porunci au fost inoculate în Cel de Al Patruzeci și optulea și în frații și surorile lui încă din prima copilărie a Fiecăruia dintre ei, devenind imperative atât de puternice încât cea mai mică deviere de la ele era prompt observată de către un alt copil, adusă la cunoștința Levantinului și pedepsită exemplar în cadrul unei ceremonii complexe și îndurerate. Când unul dintre frații mai mici ai lui Infandus a încălcat repetat aceste opreliști, fiind sancționat tot mai sever, fără a putea fi convins să se încadreze în disciplina impusă de Gropar, acel frate, deși doar de vreo opt ani, fu alungat din necropolă. (Din alte surse, scribul a aflat că acel nefericit ar Fi ajuns la vârsta adolescenței și că n-ar fi fost izgonit, ci ar fi fugit el, nemaiputând răbda corecțiile succesive. Mai există și o variantă intermediară: în conexiune cu Cea de-a unsprezecea poruncă se afla și interdicția categorică de a părăsi cimitirul. Acel frate al lui Infandus n-ar Fi rezistat o dată ispitei, ar Fi fost pârât de ceilalți copii și n-ar mai Fi fost reprimit în „Orașul cinstei și al onoarei”.) Ceilalți frați, însă, n-au avut sentimentul alternativei și s-au conformat de mici și întocmai. Viața lor păru de la început să se desfășoare în parametrii previzibili.

Cimitirul acela – devenit mult prea mare pentru o Romă devenită mult prea mică – își primise organizarea complicată pe vremea Levantinului și desăvârșirea în timpul lui Infandus. încă Al Patruzeci și șaptelea a împărțit zecile de hectare de morminte, așezate mai mult sau mai puțin arbitrar, în patru sectoare delimitate de aleile principale, care, orientate perpendicular, înfățișau – privite din cer – o uriașă cruce. Cele patru alei, ca niște drumuri romane, au fost pavate cu dale de piatră și erau suficient de largi pentru a putea permite trecerea oricărei ceremonii, oricât de pretențioase. (Scribul nu a reușit să afle când, din ce fonduri și de către cine s-au realizat lucrările de amenajare a drumurilor și, în mod ciudat, deși evenimentul este atestat pentru prima jumătate a secolului al VIII-lea, nici o sursă, nici o legendă și nici o aluzie nu există în acest sens. Sau, cel puțin, scribul nu are cunoștință de așa ceva.)

Deși limitat doar de zidurile orașului, fără a avea pe celelalte trei laturi îngrădiri proprii, cimitirul a fost desenat de Levantin și apoi de Infandus astfel încât să formeze un dreptunghi perfect, împărțit de crucea aleilor în patru zone egale ca mărime. Aceste zone au fost repede ierarhizate: pentru creștinii bogați, pentru creștinii obișnuiți, pentru creștinii săraci sau nelocalnici și pentru necreștini. Stabilirea locului celor patru categorii distincte s-a făcut după calitatea pământului, a frumuseții peisajului și a altitudinii solului.

Sectorul pentru mormintele celor bogați era supranumit „Raiul”. Numele acesta s-a dovedit ușor acceptat de către populație, atât timp cât se știe de la autorii cei mai venerabili și cei mai evlavioși că Paradisul își are originea pe Pământ, el fiind atât localizat, cât și descris de mai mulți învățați. Cum Levantinul se trăgea din Alexandria (sic!), cunoștințele sale trebuiau să fi venit din „Topografia creștină” a lui Cosmas Indicopleustas, călugărul savant din metropola din nordul Egiptului, care a călătorit cu generații în urmă prin toată lumea, care a văzut pentru el și pentru urmași nenumărate locuri și ființe nemaipomenite și care a ajuns până pe tărâmurile Raiului. Descrierea lui Cosmas Indicopleustas ar fi încercat s-o imite Al Patruzeci și șaptelea și minunea i-a reușit prin niște întâmplări miraculoase și ele. Astfel, dacă din Paradisul terestru ar izvorî într-adevăr cele patru fluvii originare, în mod cu totul remarcabil³, și din sectorul „Raiului” Levantinului porneau patru guri de apă ce prindeau putere și străbăteau sub formă de pâraie întreaga zonă. Deoarece în toate descrierile Edenul era așezat undeva la răsărit, și „Raiul” ocupa partea cea mai estică a necropolei, dreptunghiul cimitirului fiind orientat oblic. Apoi, acel loc era și situat cel mai sus: terenul fiind accidentat, „Raiul” era așezat pe o colină impunătoare, care, în scurt timp, fusese numită Noul Ararat, conform credinței că și Paradisul descris de erudiți s-ar fi născut după ce Noe ar fi acostat cu ființele iertate pe locul izbăvirii. Și, oricum, acel tărâm privilegiat trebuia să fie la o altitudine aptă de a-l feri de inundații, de atacatori și de intruși. Dacă adăugăm că suprafața respectivă era acoperită din plin cu verdeață, cu arbuști, cu pomi fructiferi și cu viță-de-vie ce se sprijinea pe ramurile smochinilor și pe ramurile curmalilor, locul părea într-adevăr binecuvântat din belșug. „Tantum locum hune fuisse et esse terrenum”, a spus Beda Venerabilul, referindu-se la Paradis. „Un astfel de loc este și a fost pe Pământ”, a notat el în Hexaemeron. Creștinii bogați sau foarte merituoși erau îngropați în acest perimetru de vis, printre mormintele lor clipoceau pâraiele, deasupra criptelor se plecau ramurile arborilor, iar vizitatorii puteau culege poame de pretutindeni fără nici un efort. Și chiar dacă nici cei bogați nu mai aveau bani pentru monumente funerare pompoase, natura suplinea din plin trecătoarea relativă sărăcie a celor mai celebri și a celor mai virtuoși decedați, care așteptau aici, în desfătarea naturii, învierea. Uneori, se spunea în popor, din „Rai” se puteau auzi chiar și cântările dansurilor drepților, așa cum a prezis cu peste trei sute de ani în urmă Teodorei din Cyr, referindu-se la Paradisul terestru. Tot în „Rai”, mormintele erau decorate cu desene și cu inscripții. Alături de acestea, ca o ierarhie a ierarhiilor, pe fiecare piatră de căpătâi era însemnat simbolul câte unei planete. Dar nu știm după ce hartă cerească erau considerate corpurile cerești: geocentric, ca la Heraclit, sau heliocentric, după Aristarh. în funcție de aceasta, oricare dintre cele opt corpuri: Soarele, Luna, Pământul, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn putea avea un alt rang. Azi nu mai știm care era ordinea semnelor pe vremea lui Infandus, însă încă multă vreme se puteau găsi asemenea decorații pe mormintele din „Rai”, numeroase dintre ele cu mult mai recente decât epoca în care a trăit Al Patruzeci și optulea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.