Mâna albă (69)

Mâna albă (69). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Sosise vremea ca tânărul să-și desăvârșească educația. Sosise vremea călătoriei de inițiere. Dar bunicul nu suporta gândul să se despartă de el. Pamati nu va pleca nici măcar în singurătatea imensei necropole până la moartea Levantinului. Bătrânul pretindea, se pare, că însăși intimitatea lor reprezenta un drum miraculos, suficient și irepetabil. Drum rămas necunoscut pentru ceilalți oameni. Pentru ceilalți muritori. Inclusiv pentru scrib. Tot ce a transpirat s-a redus la câteva simple aluzii, de obicei ironice și răuvoitoare. Prima călătorie de inițiere a lui Pamati a rămas taina unui itinerar secret într-un univers atât de complex, încât crâmpeiele care ne-au parvenit nu-l pot decât sugera.

Al Patruzeci și nouălea va fi notat în șirul Celor O Sută drept Pamati. Cognomenul și-l va datora primelor silabe din numele celor trei dascăli: Pafnutie, ibn al’Malek și Țipor. [într-o ediție franceză, cuvântul va fi substantivat, iar fiul lui Infandus va fi trecut drept Le Pamati. în fapt, aceasta pare să fie o variantă veche a unui nume nu foarte deosebit de adevăr, Lepamati, unde „Le” va veni nu de la articolul hotărât francez, ci de la prima silabă a Levantinului, întâiul și cel mai important mentor al Celui de Al Patruzeci și nouălea. Mai există și varianta mai veche Pamați (Pamaci, Pamazi sau Pamatzi), însă ea a dispărut repede, probabil fiind mai greu de pronunțat. Dar și așa, toate astea nu constituie decât capricii ale jocului: scribul a mai precizat de câteva ori că denumirile pe care le folosește nu sunt decât aproximative¹.]

Levantinul și-a învățat nepotul că fragmentul nu este decât o copie micșorată a întregului. Sigur, prin micșorare, copia n-a rămas întotdeauna fidelă, însă nici atât de coruptă încât întregul să nu mai poată fi recunoscut. Pamati a început să caute inscripții pe monumentele funerare cele mai vechi, să descifreze și să deslușească semne uitate. El a învățat să deseneze arbori genealogici și să tragă concluzii asupra formei coroanelor acestora. (Scribul este convins că Al Patruzeci și nouălea s-a preocupat și de propriul său trecut, însă n-a găsit nici o schiță în cimitirul de lângă Roma a copacului Celor O Sută. Ar fi fost o extraordinară șansă de verificare a întregii întreprinderi. Dar ceea ce n-a găsit scribul nu este exclus să fi existat. Fiul lui Infandus va începe să se ocupe de decorarea pietrelor funerare cu semne ciudate, pe unele dintre ele fiind găsibile și astăzi urmele arborilor genealogici. Scribul nu cunoaște mormântul Levantinului, unde n-ar fi fost exclus să se fi aflat o asemenea decorație.)

În tinerețea Celui de Al Patruzeci și nouălea, necropola rămâne – ca și pentru tatăl său – singurul lui univers. Faptul că atunci când împlinește șaisprezece ani, în 741, mor în același an Carol Martel, împăratul Leon al III-lea și papa Grigore al III-lea, adică cei mai puternici trei bărbați ai Europei, nu are nici un ecou deosebit în lumea sa. Cel mult prin consecințe, însă pe acelea adolescentul nu are încă posibilitatea să le prevadă. Deși premisele există: învățătura mentorilor Pafnutie, al’Malek și Țipor se referă la un trecut ca o oglindă a viitorului: ce a mai fost va mai fi. Evoluția are loc în cunoaștere, nu și în morală.

În cele patru sectoare ale necropolei era pace și o ordine supravegheată de Levantin și de Infandus. Bătrânul Gropar avea grijă ca toate sufletele să ajungă cu bine la destinație. Fiul său nu îngăduia ca trupurile să se amestece în devălmășie în lăcașurile ce le-au fost atribuite. Nepotul studia științele și făcea corelații între trecerea indivizilor, poziția astrelor, muzica bolții cerești și valoarea numerică a numelor implicate. Coincidențele le nota conștiincios și, împreună cu dascălii săi, încerca să le deslușească. Era bine și îndeajuns. Tânărul nu trebuia să facă nimic în plus și, în special, nu trebuia să aibă relații cu alți oameni. în vorbirea-i fără de cuvinte, Levantinul avertiza limpede de gelozia sa cumplită pe oricine se apropia prea mult de nepotul său.

În Orient, sub noul bazileu, furia împotriva icoanelor se intensifica zi de zi. Papa nu se putea opune, confruntat și așa cu prea multe probleme în Peninsulă. Iconodulii, persecutați acolo unde brațul lui Constantin Copronimul îi putea ajunge, se grăbeau să se refugieze în Apus. Roma se repopulă, zeci de mii de monahi, însă nu numai, se mutau în numeroasele cartiere abandonate. Așa că, pe măsură ce furia iconoclastă bântuia mai crâncen în Răsărit, cultul imaginilor venerate era mai viu în locurile unde și-au găsit adăpost cei ce au pătimit pentru ele. Și chiar dacă anatema aruncată de răposatul papă asupra tatălui actualului împărat n-a reușit încă să realizeze schisma, conduita ierarhilor era de acum diferită în cele două părți.

Aceasta a dus și la o radicalizare a expresiei monumentelor votive din cimitir. Rudele refugiaților iconoduli n-au uitat motivul pentru care au fost siliți să aleagă exilul, iar morții lor erau înmormântați cu atât mai evident în cultul imaginilor venerate. Levantinul nu s-a opus și necropola a devenit, în scurtă vreme, un muzeu multicolor de imagini și mici arbori genealogici. Schimbarea făcea parte din evoluție, iar evoluția nu reprezenta decât o nouă spirală a unui punct aflat mereu la aceeași distanță față de centru. Centrul era taina.

Pentru că timpul trecea și Pamati devenea adult, Infandus insista ca fiul să i se retragă pentru o vreme, chiar dacă nu pentru un an încheiat. Sosise vremea ca Al Patruzeci și nouălea să dovedească și singur că este capabil să trăiască și să acționeze în spiritul celei mai înalte moralități, pe care „invizibilii” tocmai se străduiau s-o prindă într-un cod etic obligatoriu pentru toți aparținătorii Mâinii Albe. Dar Levantinul nu putea suporta gândul despărțirii de băiat. Al Patruzeci și nouălea împlinise douăzeci de ani, își constituise propria familie, devenind, la rându-i, tată. Se părea că bătrânul dădea semne că se va atașa de strănepot, așa cum o făcuse cu două decenii în urmă față de Pamati. însă n-a fost decât o simplă iluzie. Levantinul pretindea să-l însoțească în călătoria de inițiere pe nepotul său. Ceea ce nu putea fi admis nici măcar pentru adevăratul rang al Groparului: spre deosebire de orice altă învățătură, drumul de maturitate trebuie să-l parcurgi singur – aceasta îți dă dreptul de a te considera autonom, aceasta dovedește că te-ai știut descurca și independent, așa s-a procedat în vremurile vechi, așa se va proceda întotdeauna.

Pafnutie l-a învățat pe Pamati știința relevată de Sfinții Părinți ai Bisericii. Arabul și evreul nu se amestecau în acest domeniu. Nici măcar polemic. însă preferau să nu fie de față la respectivele prelegeri. De altfel, prin convenție, cei trei mentori aveau parte în exclusivitate de câte o zecime din vremea elevului lor. O a patra zecime o petreceau toți patru împreună, punând aceeași problemă din punctul de vedere al fiecăruia dintre ei. Alte două zecimi din timp, Pamati le petrecea cu bunicul, iar cea de a șaptea zecime era îngăduită pentru el însuși. Rămâneau trei zecimi pentru familie și pentru odihnă. (în legendă se precizează că atât Levantinul, cât și primii săi urmași foloseau tehnici speciale de relaxare, ceea ce îi făcea să nu aibă nevoie de mai mult de câteva minute de somn pe zi. Un mit ce se potrivește de minune cu preocupările Mâinii Albe. Să nu uităm de via activitate ce avea loc în fiecare noapte în cimitir. Dar să nu uităm nici de arhaica năzuință a individului – năzuință nerezolvată satisfăcător nici până astăzi – după care omul, dorind să-și prelungească viața cât mai mult, încearcă s-o facă pe seama somnului. Când devine conștient de eșec, omul se străduiește să-și înglobeze visele în viața activă.)

Pafnutie, deci, l-a învățat pe elevul său despre cele trei teologii descrise de Sfântul Augustin: teologia mitică, teologia civilă și teologia naturală. Prima era destinată poeților, a doua popoarelor, iar cea de-a treia era pentru filosofi. Este interesant de urmărit de care dintre aceste teologii era în primul rând preocupat Al Patruzeci și nouălea. în nici un caz de cea mitică, aceasta interesându-l doar ca material brut, de mentalitate a popoarelor și a timpului istoriei. Iată, deci, că teologia civilă era cea ridicată pe primul plan al atenției sale. Dar și Sfântul Augustin concede, în Cetatea Zeilor, că toate cele trei laturi se realcătuiesc într-un tot. Totuși, privind lucrurile astfel, imaginile sfinților, care au început să împânzească necropola chiar pe vremea tinereții lui Pamati, nu erau percepute de învățăcel decât drept niște obiecte demne de a fi cercetate asemenea inscripțiilor vechi, semnelor scrijelite ori reliefurilor desfigurate (și) de vremuri.

În cimitir, discuția despre icoane ocupa, de aceea, un spațiu însemnat și Pamati întâlnea patru atitudini distincte. Inițial, datorită atenției sale atât de instabile și a intereselor sale capricioase, tânărul lua ba partea unuia, ba a altuia. Și o făcea de fiecare dată cu o convingere extremă.

Pafnutie era un creștin erudit. El se formase în Mănăstirea Studion, celebră pentru soliditatea contribuțiilor dogmatice și pentru argumentele disputei. Pafnutie fusese bibliotecarul și, apoi, secretarul personal al starețului, fiind pregătit să preia el însuși funcția de conducător al așezământului. Și, dacă n-ar fi intervenit dihonia iconoclastă, viața și activitatea i s-ar fi desfășurat, fără să mire pe nimeni, după itinerarul stabilit. Pentru Pafnutie, icoana era Logosul întrupat, după cum spunea și Evanghelistul Ioan: „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan, 1, 14). Iconoclaștii nu erau pentru Pafnutie decât arianiști, nestorieni sau monoteliți, deși chiar hristologia „săracă” se potrivea parcă mai bine cu imaginile. Dar aceia erau niște greșiți „primitivi”, la fel cum „primitiv” numea el și impulsul de a distruge icoanele. în frazele călugărului se oglindeau citate din învățătura lui Atanasie din Alexandria. Unde își termina monahul rostirea, continua elevul. Metoda era asemănătoare cu cea folosită de al’Malek. Când urmarea i se părea dascălului corectă, pe față i se citea mulțumirea. Când continuarea nu era cea așteptată, se simțea nevoia ca Pamati să fie lămurit. Pafnutie credea că nu era îndeajuns să-l facă pe discipolul său să-și mărturisească dreapta credință, ci trebuia să-l și învețe să fie capabil să și-o exprime. înțelegând-o. Explicându-și-o. în cimitirul de lângă Roma a avut loc una dintre cele mai aprige dispute teoretice despre Sfânta Treime. Pornind de la Logosul întrupat, se elucida și problema icoanelor. în timpul cât îl avea în grijă exclusivă pe elevul său, Pafnutie sintetiza subiectul nesfârșit pe care-i susținea în restul zilei în fața unui mare număr de credincioși: prin 740, între mormintele din „Cimitirul onorabil”, călugărul provenit de la Mănăstirea Studion înființase un fel de Universitate a icoanelor, unde, în mod firesc, principalul obiect de studiu era consubstanțialitatea cuvântului întrupat și combaterea ereziilor, față de care iconoclasmul era doar o consecință firească. Concluzie ciudată, însă nimeni nu l-a împiedicat pe Pafnutie să-și țină acele prelegeri publice în fața unui auditoriu imens și eterogen, format, mai ales, din refugiații din Bizanț, oameni ce găseau în cuvintele lui Pafnutie o confirmare vital necesară în momentele lor de îndoială și de deznădejde, momente caracteristice oricărui fugar. Oamenii papei îl încurajau pe monah, iar Infandus nu se manifesta.

Cel ce-și zicea ibn al’Malek se sprijinea pe Coran și pe edictul din 724 al califului omaiad Yazid al II-lea.² Acesta interzisese toate imaginile faunei, indiferent dacă erau creștine sau arabe. (Mai târziu, iconodulii îi vor acuza pe cei ce au asuprit icoanele că îndemnul nici măcar n-ar fi venit din rațiuni de dogmă creștină, ci și-ar fi avut obârșia în acel proaspăt precedent arab: primul împărat iconoclast a dat jos chipul Iui Christos de pe poarta de bronz a palatului său la un an după edictul califului. Și, bineînțeles, amândoi, și Leon și Yazid, ar fi fost instigați de*evrei – care se știe că nu acceptă chipul cioplit.) Al’Malek nu era de acord cu nici un fel de reprezentare a unui om sau a unui animal. Prohibiția sa era mult mai severă decât cea a iconoclaștilor creștini. Aceștia nu acceptau, conform celei de-a doua dintre Cele Zece Porunci, venerarea unei imagini, considerând că reprezentarea plastică ar fi doar forma și nu conținutul, chipul cioplit interzis de Biblie. în același timp, însă, iconoclaștii acceptau figurile (chipurile) decorative și – ceea ce era cel mai grav în ochii arabului – portretele împăraților, portrete cărora trebuia să li se dea întreg onorul. Ca o reacție la toate astea, al’Malek a pus să fie pictate cu imagini superbe mormintele unor demnitari arabi ce s-au nimerit să moară prin preajmă. Scribul nu cunoaște circumstanțele în care ar fi putut ajunge aceștia în Italia și nu are cunoștință de atestarea documentară a unor exemple concrete. Cu atât mai ieșit din comun este demersul lui al’Malek, cu cât nu se poate vorbi nicicum despre o comunitate arabă prin preajmă, și cazurile aflate în necropola Levantinului nu pot veni decât în sprijinul vocației universaliste a Mâinii Albe. Mormintele respective aveau zugrăvite grădini luxuriante și, uneori, în zare, umbrele unor orașe strălucitoare. Orașe total depopulate. în mod involuntar, acele reprezentări păreau într-adevăr ale unor așezări de după ce Profetul cel Verde, El Chidr, va muri, în ziua când se va fi sunat din trâmbiță: nici un om, nici o ființă nu le va mai insufla veselia vieții.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.