Mâna albă (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Cesaire din Arles va fi, într-adevăr, primul său maestru. Etiopianul nu va uita niciodată că misiunea sa este aceea de a-și regăsi tatăl și va face numeroase și continue eforturi în acest scop. Dar viața, așa cum îi era cunoscut deja din Regatul Aksum, viața nu este decât o cale de realizare a unui (unor) țel(uri) rămas(e) de cele mai multe ori obscur(e). Cesaire din Arles va fi primul grădinar preocupat să facă ordine (și) în „vegetația sălbatică” a sufletului tânărului oriental. El va reuși să-l rețină pe Al Patruzecilea la Lerins, să-i devină învățător, să-l boteze și să-l instruiască.

Scribul a verificat și răsverificat cronologia evenimentelor, însă nu a fost în stare să descâlcească un anacronism. Cesaire a fost călugăr în numeroase locuri și a fondat el însuși mai multe mânăstiri. El s-a născut în jurul lui 470 după Christos și a devenit în anul 502 episcop de Arles. Rezultă că a trăit la Lerins înainte de 502, dar pe vremea aceea Etiopianul se mai afla la Adulis. Și, totuși, la Lerins se păstrează consemnarea trecerii celor două personaje și roadele întâlnirii lor.

Cesaire era preocupat de stabilirea regulilor practice și morale ale vieții monahilor și primul canon al acestei discipline ne-a rămas în caligrafia Etiopianului: o scriere colțoasă, nu lipsită de greșeli, dând naștere la cuvinte inexistente, ale căror sensuri zadarnic au încercat savanții să le afle: Al Patruzecilea abia învăța limba, după ce uitase și graiul său oriental, folosind o grecească împănată cu vocabule ale unor dialecte întâlnite pe drumul spre Occident. Scrisul era pentru Etiopian o îndeletnicire nouă și, mai mult ca sigur, exemplarul păstrat nu este decât o „temă de casă”, un exercițiu de copiere. Totuși, copierea a fost realizată în prezența lui Cesaire (viitorul episcop de Arles), întrucât acesta îl adnotează, face aprecieri asupra muncii învățăcelului și îi spune cum să lucreze mai departe. Avem, astfel, un fel de maculator mereu completat de un învățător conștiincios.

Așadar, Etiopianul rămâne o vreme la mănăstirea Lerins, timp suficient pentru a deprinde folosirea literelor și spre a învăța alfabetul credinței creștine. Acum, aflat atât de aproape de „raiul piraților”, cealaltă insulă Lerins, între meditația creștină și gândul niciodată abandonat de a-și găsi părintele, Etiopianul visează și la aventurile adolescentine ce nici ele nu l-au părăsit. Cesaire este cutremurat: cum poate un om să ajungă la liniștea revelației și, totodată, să fie bântuit de amăgirea unor comori provenite din jaf? Cesaire îi recomandă numeroase penitențe ucenicului său și acesta este dispus să le îndure, însă gândul că, atât de aproape, Celălalt Lerins își oferea ispitele nu putea fi stins în nici un fel.

Atunci, Cesaire a încercat să-l obosească pe învățăcelul bântuit de fantome. Etiopianul primea teme de casă tot mai pretențioase și tânărul le îndeplinea cu zel, rămânându-i însă și suficient timp spre a face planuri de a da măcar o raită și în ostrovul vecin.

Al Patruzecilea a sistematizat canoanele disciplinei ecleziastice, stabilind capitole, subcapitole și paragrafe. El a reușit să pună ordine în torentul de idei al maestrului său. Etiopianul este cel ce trasează imperativele și cel ce notează explicațiile, el desparte ierarhia de morală și de dogmă, fixează regulile și programele. Cesaire le enunță, el le scrie. Evoluția colaborării lor se poate vedea în ordinea manuscriselor. Ucenicul greșește tot mai puțin, iar, de la un timp, nu mai copiază, ci așterne pe hârtie gânduri. Stilul se modifică și el: la început, Al Patruzecilea notează ceea ce i se dictează, apoi concepe singur. Din aserțiunile complicate și pur teoretice din prima fază, se nasc propozițiile scurte, regulile de mai târziu. Cesaire a fost genial, Etiopianul s-a dovedit a fi fost unealta ideală. Cesaire a intrat în istorie datorită canoanelor sistematizate de Etiopian. Acesta și-a slujit maestrul, a pus în cuvinte potrivite gândurile inspirate și… mai găsea vreme să jinduiască Ia Celălalt Lerins. Aflată atât de aproape, „grota piraților” iradia seducție. Viața nu este formată decât din prilejuri, scopurile ne depășesc. Morala lui Cesaire, liniștea mănăstirii și viața simplă a călugărilor ofereau prilejuri. Ispita Celuilalt Lerins oferea și ea prilejuri. Scopurile ne depășesc.

Etiopianul a rămas mai multă vreme la mănăstirea Lerins: poate un an, poate doi sau trei, timp în care educația lui a făcut progrese uimitoare, iar biblioteca lăcașului s-a îmbogățit cu numeroase noi manuscrise, atribuite în mare parte lui Cesaire, viitorul episcop de Arles. După o vreme, se spune, cineva i-ar fi povestit Celui de Al Patruzecilea ceva ce l-ar fi lăsat pe acesta să bănuiască o pistă în legătură cu tatăl său și, drept urmare, Etiopianul ar fi plecat în Calabria, pe acele urme. Dar chiar dacă informația primită ar fi reușit să suprapună pentru o clipă imaginile diferite ale aceluiași personaj, momentul a fost trecător și fiul n-a putut să profite prea mult.

Înainte de a părăsi insula mică Lerins, Etiopianul a mai zăbovit îndelung la fereastra chiliei lui și, din locul prea strâmt, a încercat să deslușească tainele din Celălalt Lerins, Insula Comorilor. De la postul lui de observație, ispitele îi puteau apărea doar în imaginație, forfota piraților și traficul corăbiilor rămâ- nându-i interzise. însă tot privind într-acolo, Al Patruzecilea apucă să vadă mai aproape, la doar câteva sute de metri, mina unei construcții pe care până atunci o ignorase. Era într-un codru des ce pornea de la zidul mănăstirii, și călugării îl preveniră că terenul era plin de râpe adânci, că drumul acela aparent scurt până la misterioasa urmă de clădire nu putea fi străbătut pe uscat, că au mai fost și alți îndrăzneți tentați să viziteze locul, însă nimeni nu s-a mai întors, în afara unuia cu mințile de atunci rătăcite și în afara lui Cesaire. Dar Cesaire tăgăduia cu indignare că ar fi fost vreodată ispitit să străbată distanța aceea de codru numai pentru a se apropia de o tentație atât de profană. în afară de asta, presupusa ruină exista mai mult în legendă decât în imagine: inițial, Etiopianul privise luni de zile într-acolo fără să vadă nimic. (Poate fiindcă ochii săi priviseră pe deasupra pădurii, căutând doar Celălalt Lerins, își spuse el mai târziu.) Cu vremea, auzind de la frații călugări diferite istorii, i se păru că vede și el ceva printre coroanele dese ale copacilor. Apoi acel ceva prinsese contururi tot mai concrete și ispita de a pătrunde în locul ascuns creștea zi de zi. Ruina – sau ce-o fi fost – era atât de aproape și se comporta atât de straniu: greu de deslușit printre copaci, ea putea trece neobservată luni de zile, pentru a se releva brusc, fără putință de tăgadă, moment când devenea vizibilă de la ferestrele mai multor chilii ce dădeau în direcții diferite, direcții ce în mod obișnuit nu se interferau. Se găsea, de pildă, la mănăstirea Lerins încă un novice, fratele Ioan, cu care Etiopianul se împrietenise. Al Patruzecilea avea fereastra spre apus, iar Ioan spre răsărit, însă, câteodată în același timp, amândoi trăiau cu impresia că văd la o aruncătură de băț aceeași construcție ascunsă în vegetație. Maestrul lor, Cesaire, le-a interzis categoric să se lase pradă ispitei și să se încumete să facă acel drum. însă, într-o zi, cei doi au dispărut. De la zidul mănăstirii pornea o cărare: ei au urmat-o, dar, după o vreme, au trebuit să constate că merg de prea mult timp pentru o distanță de doar câteva sute de pași. De jos, dintre copaci, nu mai aveau nici un control asupra drumului străbătut și nu mai știau unde se află ținta căutată. Apoi, cărarea deveni un fir ce se topi într-o râpă. Tinerii au încercat să țină direcția înspre locul din amintire și se pomeniră pe un teren extrem de accidentat, plin de fisuri tot mai adânci și mai greu de trecut. Etiopianul, după ce a străbătut o mare parte a lumii civilizate pentru a ajunge din Regatul Aksum, pe tot felul de căi ocolite, până la Lerins, nu putea pricepe cum de nu e capabil să parcurgă o distanță atât de scurtă, până la un loc atât de apropiat. Când, în sfârșit, trebui să-și recunoască înfrângerea și se strădui să identifice cu tovarășul lui o cale de întoarcere, se pomeni, pe neașteptate, în fața clădirii căutate. Era un templu păgân perfect conservat, însă, în mod foarte ciudat, mai târziu, Etiopianul păstră cu totul alte amintiri despre el decât Ioan. Al Patruzecilea știa că a pătruns într-o sală cu coloane de marmură roșie cu nervuri albăstrui, că pardoseala era din același material, iar pereții acoperiți de fresce cu figuri și animale mitologice. Din impozantul vestibul dădeau mai multe intrări. Etiopianul rătăci prin încăperi mai mari sau mai mici, superbe toate și foarte bine păstrate, în ciuda faptului că întreg ansamblul se afla în mijlocul unui codru ce părea că n-a mai fost călcat de veacuri de om. în centrul unor încăperi se găseau altare de jertfă, în altele se aflau statui, unele camere erau doar de trecere și erau goale. Clădirea s-a dovedit a fi mai mare decât au bănuit cei doi, trepte către încăperi subterane invitau la alte cercetări, cercetări pe care, însă, nici Etiopianul și nici Ioan nu au îndrăznit să le întreprindă: în spațiile de sub pământ părea să fie întuneric beznă, la fel cum și unele galerii de deasupra solului dădeau spre odăi lipsite de orice iluminare. O vreme, Al Patruzecilea mai păstră convingerea că se află într-un loc ideal pentru tezaurizarea unor comori și că, până la urmă, dacă nu vor fi surprinși de pirați, chiar vor da de o asemenea avere. Gândul acesta implica, deci, și riscul de a nimeri oricând peste gazde neospitaliere, foarte probabil agresive. Dar nu întâlniră nici comori și nici pirați. Totuși, o frică inexplicabilă îi făcu să nu mai poată savura frumusețea decorațiilor. Stăteau într-o curte interioară, flancată de coloane, împodobită cu o vegetație bine întreținută. Era confirmarea bănuielii lor că se aflau într-un spațiu încă locuit. Până atunci n-au găsit nici o dovadă concretă, tot ce au întâlnit putea să fie acolo de sute de ani, nici o trecere secretă nu li s-a trădat prin ceva. Totul era îngrijit, dar, până acolo, totul putea să fie părăsit de veacuri. Vegetația din curtea interioară era, însă, un semn sigur. Dintr-o gură monstruoasă de om-pește își făcea apariția un izvor ce se vărsa într-un bazin din mijlocul curții. Plante ornamentale erau sădite în mari vase din piatră. Dacă nu pirați cumpliți, cel puțin servitori misterioși trebuiau să se ocupe de toate astea. Cei doi simțeau teama sugrumându-i, frumusețea ce-i copleșise la început le devenise indiferentă. Prezența umană li se părea acum certă și nu se mai mirară când dădură peste o bătrână ce îi privi câteva clipe, dispărând apoi într-o altă încăpere. Liniștea se dovedi insuportabilă și le ațâță imaginația excitată.

Căutând drumul spre ieșire, Etiopianul își amintea, mai târziu, că ar fi trecut printr-o mică necropolă, ținând minte chiar și câteva inscripții de pe morminte. Se găseau deja aproape afară din clădire, când mai întâlniră pe cineva, un bărbat îmbrăcat ca un franc, un țăran sau meșteșugar. N-au schimbat nici o vorbă și omul, cărând o legătură de lemne, nu părea a avea intenții dușmănoase. în sala iîiare a vestibulului mai dădură de doi indivizi, iar înainte de a se putea îndepărta se simțiră împresurați. Acum amenințarea era evidentă și, deși nimeni nu vorbea, cei doi intruși vedeau cum cercul se strânge în jurul lor. începură să fugă și toată nădejdea lor era desimea codrului, cu toate că, mai mult ca sigur, urmăritorii cunoșteau mult mai bine locurile și îi vor mâna încotro vor dori ei. Mai trebuie adăugat că teama celor doi față de acei oameni era cu atât mai mare cu cât aceia nu aveau nimic cumplit în înfățișare, predominând frica față de ceea ce nu era vizibil. Etiopianul, poate mai obișnuit cu situațiile primejdioase, reuși să câștige un avans și, julindu-se și zgâriindu-se, izbuti să scape. Mai apucă să vadă cum, parcă fără să se grăbească, acei bărbațLși acele femei (?) îl prind pe Ioan, îl trântesc la pământ și-l omoară (?) cu ciomegele.

La mănăstire, nimeni nu-l întrebă pe Etiopian nimic, dar era limpede că toți știau unde a fost. Peste câteva zile își făcu apariția și Ioan. Al Patruzecilea ar fi putut să jure că a văzut când oamenii aceia l-au prins și l-au omorât. Dar Ioan tăgăduia totul. Și ceea ce a văzut Etiopianul, Ioan pretindea că ar fi fost cu totul altfel. Ceilalți călugări evitau să mai stea de vorbă cu ei.

După câteva săptămâni, Al Patruzecilea reuși să aibă o explicație cu Cesaire. Etiopianul trăia cu convingerea că Ioan nu mai este Ioan, că în trupul aceluia s-ar fi insinuat altcineva. Acel nou Ioan avea amintiri false, se comporta ciudat, mirosea urât. Cesaire îi recunoscu Etiopianului că despre toți cei ce au reușit să se întoarcă din ciudatul templu se credea că nu mai sunt cei ce au plecat, că tuturor colegilor le era frică de ei, fiind încredințați că în trupurile celor reveniți s-ar fi încarnat diavoli. Cesaire îi arătă Etiopianului un manuscris al acestuia de dinainte de a fi plecat și unul copiat după întoarcere: îngrozit, Al Patruzecilea trebui să recunoască și față de el însuși că scrisurile erau total diferite.

Stătu în noaptea aceea și privi spre locul unde avea impresia că a fost, trăind senzația că poate desluși în întuneric tot ce a văzut aievea și încă multe altele. Se îngrozi atât de tare, încât încă în aceeași noapte părăsi Lertns. Două zile mai târziu, Ioan fu găsit mort.

În Calabria, Etiopianul a ajuns în jurul lui 512. în etapa aceasta biografia sa se leagă de trei personaje, două atestate în istorie, amândouă făcând trimiteri la Etiopian. De aici rezultă că Al Patruzecilea s-a bucurat deja de o oarecare faimă la acea dată și că devenise un punct de laudă să-l fi cunoscut. Unul dintre aceste personaje se numea Țipor și era un hekhalotian. El făcea parte dintre acei evrei mistici ce se ocupau de peste un sfert de mileniu de descrierea carului (merkaba) cu care credinciosul va ajunge până la Tronul lui Dumnezeu și a palatelor (hekhalot) pe care le vor întâlni în acea călătorie. Odată, Etiopianul îi povesti despre ciudatul templu pe care-l vizitase în insula mică Lerins și despre aventurile ce se legau de acel edificiu misterios. Țipor îl ascultă cu mult interes și îi explică, pe larg, că asemenea peripeții sunt niște inițieri atât de subtile, încât există mai multe grade de cunoaștere: unii, cei mai mulți, nu rezistă șocului, înnebunesc sau mor; alții se apără prin amnezii sau amintiri false și, în fine, câțiva, puțini, păstrează o apropiere cât de cât fidelă față de cele întâmplate. Cu cât inițiatul este mai avansat, cu atât imaginile sunt mai clare și mai adevărate și permit noi revelații – multe asemenea clădiri se ridică la rangul unor vestibule, formând așa-numitele „castele de trecere”: ele permit pătrunderea în alte etape, mai avansate, însă toate astea nu sunt decât niște faze pregătitoare, o repetiție terestră, îngăduită doar celor aleși.

– Dacă erai mai pregătit, îi spuse Țipor, ai fi pătruns și în acele încăperi întunecate, în galeriile subterane din primul și din următoarele nivele de sub pământ.

– Și aș fi ajuns la Tronul lui Dumnezeu?

– Da’ de unde?! Pe pământ nu sunt decât copiile. Tu nu ai ajuns, după ani de învățătură în acea mănăstire păgână, decât să poți deosebi cu simțurile ceea ce alții – și, inițial, și tu – n-au putut concepe nici cu gândul. Dar nici cunoștințele, nici credința nu ți-au ajuns pentru mai mult. Frica și ignoranța te-au făcut să nu poți accede mai departe.

Țipor era un inițiat. El nu vorbea despre călătoriile reușite de el însuși, nici despre stațiile itinerarului pe care-l studia. „Ar fi ca și cum aș grăi în pustiu, ca și cum m-aș adresa unui surdomut”, explica el. Ceea ce află Etiopianul era că toate acele hekhalot (palate) existau în mod obiectiv, că ele puteau fi descrise prin inițiere și că locul lor putea fi stabilit la fel de exact, precum astronomii din vechime erau capabili să localizeze stele ce nu sunt vizibile cu ochiul liber.

– Castelele tale fac parte dintr-o știință, acceptă într-un târziu Al Patruzecilea.

– Nu: știința este amnezie. Orice poate fi știință: putem să studiem acul de cusut și putem să studiem curgerea râurilor. Enoch a fost un inventator pentru că a fost primul care a venit cu pana de scris și cu acul de cusut? Sau a fost el un om de știință? Enoch a inventat scrisul și cusutul, sau Dumnezeu ni le-a transmis, mă rog, să zicem, prin el? Mistica este revelație, știința este amăgire.

De la Țipor, Etiopianul a învățat că totul este sau nu este, în funcție de pregătirea noastră de a accepta sau nu un lucru. Misterioasa construcție de lângă mănăstirea Lerins e o dovadă: luni de zile, Al Patruzecilea nici măcar n-a fost capabil s-o deosebească de verdele coroanelor copacilor zăriți zilnic de la fereastra chiliei sale.

– Revelația te ajută să sesizezi obiectul de fond, îl învăță evreul. Cei mai mulți nu ajung să vadă decât fondul. Ceea ce nu înseamnă că obiectul nu există. Obiectul este peste tot. Pentru că Dumnezeu a făcut lumea și El a făcut-o toată: și cer și păsări, și apă și pești, și pământ și animale, și fond și obiecte.

Al doilea personaj atestat și pomenindu-l pe Etiopian este Cassiodor. Acesta, la prima vedere, pare că nu are nici o legătură cu Țipor. De exact aceeași vârstă cu Al Patruzecilea, Cassiodor provenea dintr-o familie bogată din sudul Italiei. Prin 512 d.H., tânărul patrician, cult și rafinat, devenise deja deosebit de căutat în regiune și nu numai: Cassiodor dovedise un talent neprețuit în a-i pune de acord pe noii stăpâni ai Peninsulei cu lumea romană bizantină. El era în stare să-i facă pe barbari să accepte precepte tradiționale locale și să convingă vechi familii latine să privească în mod firesc obiceiurile noilor veniți. De regulă, Cassiodor folosea pentru mediere un catalizator tot mai verificat: creștinismul. De aceea se spunea despre tânărul și atât de utilul fruntaș politic că are nu numai o solidă cultură laică, dar și o mare erudiție religios-creștină.

– El este un om de știință, continua discuția Țipor, arătându-l în zeflemea pe Cassiodor.

– De ce el? Numai fiindcă știe atât de multe?

– Nu știe nimic! Face doar raționamente.

Nu era adevărat. Cassiodor era de asemenea foarte credincios, doar că el părea dispus să medieze nu numai între vechii și noii stăpâni ai Italiei, dar și între Dumnezeu și oameni. Cassiodor era în stare să sistematizeze, să organizeze, să creeze contacte. El credea, dar iubea oamenii. Țipor era preocupat de castelele lui. Lumea din jur îl amuza, fiindcă avea un deosebit simț al umorului. Această trăsătură îl predispunea la tot felul de șotii și este de crezut că învățații mistici erau cu totul altfel imaginați de mulțime decât el: rupți de realitatea vulgară. însă relația lui Țipor cu toți cei din jurul său se supunea și se rezuma la amuzament: pe cât era de serios în inițierea sa mistică, pe atât era de malițios cu semenii, de multe ori neascunzând și o superioritate enervantă. Țipor nu părea omul apt de a-l ajuta pe Etiopian să-și găsească tatăl. Pentru aceasta mult mai potrivit putea fi Cassiodor. Tânărul roman cunoștea extraordinar de multă lume și, la rândul Iui, era știut de și mai mulți oameni.

– Ajunge să întrebi ceva pe un singur ins. Acesta va vorbi cu alți doi. Fiecare dintre cei doi cu alții… O să-ți găsesc tatăl.

Țipor avea îndoielile lui. într-o zi veni cu un moșneag ce-și căuta fiul. Nimic din poveștile mamei nu se potrivea cu acel moșneag. Dar Țipor îi făcu, după mai multe ore, să se îndoiască amândoi dacă nu cumva… Sigur, până la urmă se dovedi că între Etiopian și bătrânul marinar nu exista nici o legătură.

– Evident, evident… Dar dacă tatăl era mai tânăr și fiul mai frumos, dacă tatăl era mai bogat și fiul mai isteț, dacă tatăl avea ochii albaștri și fiul era mai vânjos, n-ar fi fost exclus ca măcar unul dintre voi doi să creadă ceea ce vi se pare acum atât de imposibil. Fugiți după himere și vă loviți mereu de concret. Lucrurile astea se simt și nu se numără în ani și în obiecte.

Cassiodor rămânea optimist. Pentru el totul se putea rezolva, fiindcă, între oameni, problemele nu se pun decât la nivel de bunăvoință. Teoria asta l-a călăuzit întreaga viață: trebuie să ai parte de un moment de inspirație în care Dumnezeu să te călăuzească arătându-ți drumul, apoi vei merge singur pe acel drum. Pentru Cassiodor, drumul însemna bunăvoință: poteca spre alți oameni, acceptare, toleranță. Din păcate, pentru mulți muritori trec anii fără a avea parte de clipa de inspirație divină, iar furia, răzbunarea (care atrage răzbunare), ura îi stăpânesc atât de mult, încât nici nu mai sunt în stare să sesizeze momentul. Dacă s-ar putea reculege pentru acea scurtă, dar decisivă revelație, demonii răului s-ar retrage din ei și atunci ar fi apți să conviețuiască în liniște și bucurie. Teoria aceasta l-a făcut pe Cassiodor credincios și misionar. înclinația spre exactitate, memoria și inteligența l-au păstrat în preajma științei.

Felul lui de a fi, dar și prietenia sinceră cu Etiopianul îl îndemnau să-l ajute. Numeroasele-i relații în toată lumea se interesau de persoana căutată. însă nu este posibil să alergi în lumea mare după cineva despre care tot ce știi este nesemnificativ, de multe ori contradictoriu, oricum lipsit de relevanță. în cazul acesta, dacă exista într-adevăr o cale, atunci aceasta era calea mistică. Doar că Țipor își vedea de ale lui, iar Cassiodor făcea ceea ce putea.

Cel de-al treilea personaj cu care a venit în contact Al Patru- zecilea în Calabria era o femeie. Aceasta vorbea puțin, se arăta rar, avea mereu asupra ei o lădiță, pe care abia o căra. Nimeni n-a aflat vreodată ce ducea cu ea în cutia aceea din lemn, de care nu se despărțea niciodată. O chema Dagoberta și provenea din neamul francilor gallezi. Mulți susțineau că nu e în toate mințile. Alții, dimpotrivă, o respectau adânc, pretinzând că ar fi o merovingiană și că era înrudită cu regii franci. Alte numeroase legende s-au răspândit în legătură cu cufărul ei de lemn.

Vechii romani credeau în spirite păzitoare ale tainelor comorilor ascunse în pământ. Aceste ființe se numeau incubo și puteau fi recunoscute după pălărioarele caraghioase pe care le purtau. Dacă reușeai să le pui acele pălărioare, se credea, acei incubo îți deveneau sclavi docili și puteau fi convinși să-ți arate locurile comorilor. într-o lume tot mai populată de gnomi și spiriduși, alături de atâtea alte ființe paranaturale, incubo nu puteau să dispară. Nici Cassiodor, nici Țipor nu credeau în ei, însă erau destui alții convinși de existența acelor spirite. Un got, preluând legenda, se ocupa cu fervoare de vânătoarea unor asemenea incubo, drept surse pentru descoperirea de comori. El îi povesti lui Cassiodor, în prezența Etiopianului, despre nenumăratele tezaure îngropate de Chlorus peste tot pe unde a umblat. „Și, apoi, dacă a fost cineva care să se poată lăuda că a umblat mult prin lume, atunci acel cineva a fost Mâna Albă.”

Al Patruzecilea nu auzea pentru prima oară de Mâna Albă, de „Sabia cu două tăișuri” și de confreria secretă legendară. Numai că el nu făcuse niciodată legătura între cumplitul personaj și tatăl său. Era și imposibil să imagineze o asemenea ipoteză fantastică, după cele aflate de la răposata-i mamă. (Și, dacă e să mergem mai departe, nici biata femeie n-a știut niciodată cine a fost cu adevărat tatăl fiului ei.)

Într-o zi, gotul l-a luat pe Etiopian cu el într-o încercare de a vâna un incubo. Acel got, pe numele său Heiderich, îi inspira Celui de Al Patruzecilea un sentiment cu totul ciudat: Etiopianul, el însuși un venit de aiurea, un barbar, simțea cu putere, de când se afla în Calabria, „patria tatălui său”, că el este, de fapt, continuatorul unei vechi seminții romane. Neajungând la înțelegerea lui Cassiodor, el se purta la fel de semeț-prostește ca mulți alți descendenți ai unor vechi familii patriciene, săraci, însă mândri până la trufie, stârnind veșnice conflicte. Pe de altă parte, Heiderich îl incita fiindcă părea omul cel mai bine informat în legătură cu tot ce a mișcat în ultimii cincizeci de ani în regiune. Pierde-vară desăvârșit, dispus să cheltuiască oricând o oră sau o zi în fața unei ulcele de vin, la fel de acasă Ia Taranto ca și în ultimul cătun ascuns după dealuri, cunoscând pe toată lumea și fiind la rându-i cunoscut ca un cal breaz, Heiderich era în stare să povestească istoria fiecărui om și a fiecărei pietre a locului.

„Heiderich pare să trăiască numai în trecut, le spuse Etiopianul prietenilor săi. Mereu povestește întâmplări petrecute cine știe când, dar vine ziua când te pomenești că îl auzi relatând și un moment ce a avut loc în timp ce el vorbea despre o altă faptă mai veche. Fără să-Ji dai seama, el percepe și prezentul și-l înglobează în istorioarele sale.”

Gotul era omul ideal: el știa totul despre Calabria ultimelor decenii și, colindând împreună ținutul în căutarea unui incubo, Etiopianul îl descosea în legătură cu tatăl său – la urma urmei, de aici ar fi plecat mama și copilul când onorabilul patrician ar fi murit (sau n-ar fi murit) ca un erou. De aici trebuia descâlcit firul. Heiderich era încântat că poate să-și deșerte sacul fără fund și, deși poveștile sale descriau nenumărate meandre – alte și alte paranteze la paranteze –, până la urmă tot povestea și ceea ce se aștepta de la el. Și, într-adevăr, gotul îi furniză toate informațiile cerute. Doar că Al Patruzecilea nu fu în stare să le descifreze. întrebările sale, bazate pe reperele falsificate ale mamei, îl îndepărtau de fiecare dată pe Heiderich de Mâna Albă, dar un instinct sigur îl întorcea iar la personajul căutat. Necazul era că mama Etiopianului, lipsită de o imaginație deosebită, îi făurise fiului său un tată cât se poate de convențional, un om cu o biografie cu totul și cu totul probabilă, o biografie cum o aveau atâția bărbați ai locului. Gotul îi povesti tovarășului său de vânătoare despre mulți oameni care, fiecare în parte, ar fi putut fi cel căutat. Dar fiindcă știa totul despre fiecare, apăreau întotdeauna noi amănunte ce excludeau speranțele fiului rătăcitor. Și, iarăși, de parcă ar fi fost în temă, Heiderich se întorcea la Mâna Albă și-i furniza noi dovezi nesesizate de

Etiopian. Dacă ar fi fost de față un martor aflat la curent cu biografia lui Chlorus și a urmașului său, acela s-ar fi simțit sigur înciudat cum de rămâne fiul orb în fața unor mărturii atât de evidente, neînțelegând de ce nu pune Heiderich punctul pe i, precizând ceea ce doar insinua.

Cei doi n-au reușit, de data asta, să prindă nici un incubo, deși Heiderich era convins că a văzut într-un țăran un spirit al pădurii, dar și acela l-a simțit, și-a scos singur pălărioara și s-a făcut nevăzut. „Țăran cu asemenea acoperământ cu există!” se încăpățâna gotul, înciudat că i-a scăpat prada, însă mulțumit că i-a putut măcar dovedi tovarășului său că n-au umblat după cai verzi pe pereți.

– Și tatăl tău este un incubo, îi spuse câteva zile mai târziu Heiderich Etiopianului. El stăpânește taina nenumăratelor comori ascunse în mai toată lumea civilizată.

Al Patruzecilea, de-acum tot mai țâfnos, se simți profund vexat.

– Tatăl tău a avut curajul să se avânte și în încăperile întunecoase și să coboare și scările în fața cărora tu ai ezitat, îi spuse și Țipor Etiopianului.

Al Patruzecilea, neputând pricepe de unde știu ceilalți atâtea despre părintele său, reacționa cu furie.

– Tatăl tău a pășit pe alt drum decât mine, îi spuse și Cassio- dor Etiopianului. Eu ar trebui să afirm că a pornit pe un drum greșit, fiindcă altfel ar trebui să recunosc că eu merg pe un drum greșit. însă nimeni, în afara lui Dumnezeu, nu poate ști care drum este cel greșit și care cel adevărat. Eu cred că în felul meu îl slujesc mai bine pe Dumnezeu, dar și Ef a fost numit de unii învățați ai Bisericii drept Furia lui Dumnezeu, iar tatăl tău l-a slujit pe Ef, ba a fost chiar unul dintre principalii locotenenți ai flagelului.

Al Patruzecilea încerca să se scuture: de unde cunosc aceștia atâtea despre tatăl său și de ce nu-i spun și lui tot ceea ce știu? De ce vorbesc despre tatăl lui la trecut și de ce pomenesc despre fapte în legătură cu care mama nu a suflat nicicând o vorbă? Peste tot în lume, umbra lui Chlorus părea să se

fi dizolvat, doar în Calabria – într-adevăr în Calabria! – ea prindea din nou consistență. însă nimeni nu voia să spună până la capăt ceea ce știa. Era un sentiment acesta sau era chiar realitatea? Ce sens avea o conspirație a tăcerii, și se crease cu adevărat o conjurație în jurul său? Etiopianul îl întrebă pe got de unde știa că tatăl său putea fi comparat cu un incubo și Heiderich se avântă în veșnicele-i povești, fără a-i răspunde la întrebare. Nici hekhalotianul nu-i spunea de ce pretinde că Al Treizeci și nouălea ar fi avansat mai mult în lumea ezoterică a trecerii și nici de unde știa toate acelea despre el. La rândul său, Cassiodor, pomenind despre Ef în legătură cu Chlorus, refuza să deconspire sursa legăturilor. Cu cât insista Etiopianul mai mult, cu atât se retrăgeau ceilalți în tăcere. Știau ei ceva sau făceau simple supoziții? Sau i se părea lui, Etiopianului, ceva ce în realitate nu exista?

Al Patruzecilea trebuia să-și recunoască, înciudat, că fiecare dintre prietenii săi vorbea și despre alte persoane în strânsă legătură cu ideile lor. Provocându-l pe Cassiodor în privința patricianului de viță veche din povestirile mamei, tânărul erudit îi nară nenumărate amănunte din viața unor personaje care chiar au existat și care nici unul n-a fost tatăl Etiopianului. Cassiodor era tânăr și celebru, atât curtea de la Constantinopol, cât și noii stăpâni din Ravenna îl prețuiau. Orice conflict din sudul Italiei se aplana grație lui, datorită unui arbitraj corect, acceptat de toate părțile. Aceasta a dus la o relativă stare de pace în regiunile până unde s-a întins influența lui și, câteodată, era solicitat să găsească soluții și în alte ținuturi. Atât Theodoric, cât și Anastasius I îi erau recunoscători pentru serviciile aduse. De undeva, de foarte departe, Kawadh I, împăratul sasanid, îi trimisese și el binecuvântarea, deși liantul activității lui Cassiodor era un creștinism luminat. Până și Marea Schismă era mai puțin simțită în Calabria. Frăția Mâinii Albe, tot mai activă în nord, din Balcani până în Bizanț, renunțase să opereze la sud de Roma, deși numeroși localnici, în special negustori și păstori, erau bănuiți că fac parte din confreria secretă, mai ales că îndeletnicirile lor îi făceau, oricum, să lipsească în mod

frecvent de acasă. Autoritatea lui Cassiodor era uriașă – în ciuda tinereții sale iar Etiopianul nu avea cum să-l facă să-i spună ceva ce acela ținea doar pentru sine. Atunci, Al Patruze- cilea hotărî să-i silească pe ceilalți doi – la nevoie cu forța – să-i vorbească până la capăt. Dar Țipor dispăru pe neașteptate, iar de la Heiderich nu reuși să scoată nimic. Heiderich era atât de vorbăreț, încât abia de izbuteai să-l oprești, dar nici să-i îndrepți sporovăială într-o anumită direcție nu se putea. Nici de la got Etiopianul nu obținu nimic concret.

A fost cunoscută de cei trei – și poate și de alții – taina Celui de Al Treizeci și nouălea, sau toate informațiile primite de Etiopian nu au făcut decât să se muleze pe obsesia sa? Enigma aceasta a rămas un semn de întrebare ce-l va chinui toată viața, mai târziu, de multe ori, imaginându-și „întrebările încuietoare” pe care ar fi trebuit să le pună la timpul respectiv, timp ce n-a mai revenit. Și nici sentimentul că se afla atât de aproape de adevăr nu l-a avut niciodată atât de intens ca în Calabria.

În jurul anului 515, Cassiodor a fost chemat – ca și de multe alte ori înainte – de către Theodoric cel Mare la Ravenna. Etiopianul l-a însoțit și a ajuns la curtea marelui rege ostrogot, unde Cassiodor se mișca în voie, având statutul unui demnitar.

În atmosfera cosmopolită a capitalei, Al Patruzecilea se simțea năucit. La Ravenna se vorbeau toate limbile pământului, erau acceptate toate credințele, se simțeau admiși toți cei ce veneau și nu contraziceau legile. Theodoric, arian, tolera schimburile de opinii și prețuia tovărășia erudiților. Savanții și artiștii o duceau bine la Ravenna, iar fanaticii unor idei își puteau propaga netulburați obsesiile. Etiopianul se simțea stângaci, cultura lui era urmarea experienței dobândite în hoinăreala anilor petrecuți pe drumuri. De o instrucție ordonată n-avusese parte decât în răstimpul cât a stat la Lerins, cât s-a ocupat de el Cesaire din Arles. Lacunele erau evidente la tot pasul. Adevărul este că un Cassiodor, un Boetius, un Filon puteau umili pe oricine. Și ei nu erau decât vârful vizibil al ghețarului. Cei mulți se adăpau încântați de la aceste izvoare de cunoștințe. Al Patruzecilea se simțea un handicapat. Ce-a făcut el până la vârsta de douăzeci și cinci de ani? Și-a căutat tatăl. (Și nu l-a găsit!) Iar Cassiodor, de aceeași vârstă cu el… Mai bine să nu comparăm! Etiopianul constată cu uimire că era un ambițios. Că era și el stăpânit de orgolii. Dar de ce să se apuce?

Pentru Etiopian totul era nou: prietenia cu dregătorul Cassiodor îl scutea de grija mâncării de fiecare zi, problema lui de când se știa. Nenumăratele construcții inițiate de Theodoric în preajma bisericii Sfântului Apollinaire cel Nou ofereau o slujbă oricui voia să câștige un ban. Și fastuosul palat al regelui era un șantier. Iar când voiai să ieși în natură și traversai periferiile, alte nenumărate bazilici și vile se găseau în curs de a fi terminate. Orașul vechi, „centrul” clădit încă în perioada prohibiției creștinismului, obliga arhitecții să folosească marginile urbei. Cartierele sărace erau împestrițate de roadele avuției noilor veniți. Doar că Al Patruzecilea nu mai putea să lucreze ca un simplu zilier. Relațiile sale îi cereau alte îndeletniciri, îndeletniciri pentru care îi trebuiau aptitudini ce nu și le descoperise. Se pare, totuși, că Etiopianul nu era lipsit de talent la pictură. Conform ideilor mai vechilor sfinți părinți că desenul poate fi Biblia pentru mulțimea neștiutoare de carte (idee pe care o va prelua și Grigore cel Mare), Al Patruzecilea ar fi lăsat prin mănăstirile pe unde a fost lucrări proprii¹. Dar nu de asemenea talente, găsea el, era nevoie la Ravenna.

Cassiodor, la fel de cald și de firesc ca în Calabria, era ocupat până peste cap cu îndatoririle asumate. Câteodată trebuia să plece pentru perioade mai scurte sau mai lungi din capitala Iui Theodoric și, după ce Etiopianul îl acompaniase la început, cu timpul, Al Patruzecilea a început să prefere Ravenna. Locuia în casa prietenului său, avea ce mânca și unde se culca, dar nu poseda nici un lucru al lui, nici bani, nici obiecte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.