Mihaela RUS, directorul Teatrului „Toma Caragiu“: „Am petrol în vene și vitriol în poșetă“

Mihaela RUS, directorul Teatrului « Toma Caragiu » din Ploiești: „ Sunt ploieșteancă. Sunt republicană. Am petrol în vene și vitriol în poșetă“.

 Jean Cocteau spunea că o piesă de teatru ar trebui scrisă, decorată, acompaniată de muzică, dansată și jucată de o singură persoană. Dar cum acest «atlet» complet nu există, important este să îl înlocuim cu ceva ce leagă emoțional toate aceste aspecte. Și cel mai potrivit ar fi un grup de prieteni.

Aceasta a demonstrat Mihaela Rus, directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti, în ultimii patru ani: că o punere în scenă nu este niciodată neutră, ea presupune o alegere. Alegerea Mihaelei a fost aceea de a readuce actul artistic în normalitatea ploieștenilor și de a face din Teatrul «Toma Caragiu» un jucător important în lumea artistică româneasca. Și cum să faci toate astea, altfel, decât cu o echipă condusă de o frumoasă nebunie?!

 „Cotidianul“: Aventura a început în urmă cu patru ani, când ați ajuns la conducerea teatrului ploieștean. Unii ar spune că a fost o „îndrăzneală“. Așa să fi fost, oare ?

 Mihaela RUS : Chiar, 4 ani…..Doamne, ce zboară anii ăștia! Par clipe. Nu ascund faptul că a fost un început puțin temător, puțin încrâncenat, puțin șovăielnic, dar un început care m-a călit și m-a instruit. Cel mai mult am avut de luptat cu prejudecățile. Cu neîncrederea, poate, sau mai degrabă cu orgoliile. Eram actrița teatrului de vreo 23 de ani, dar eram o actriță care juca în spectacole pentru copii. Eram absolventă UNATC, dar pe teatru de animație. Acest lucru era privit, nedrept, cu neîncredere, poate din orgoliu și ignoranță. Am fost, de fapt primul astfel de actor, de la ,,grupa mică” să spunem, care a avut îndrăzneala să vrea și să se creadă capabil să managerieze un teatru care are în componență trei teatre, de altfel: dramatic, revistă și teatru pentru copii. După mine….au mai îndrăznit.

Așadar, a fost, la început, o luptă. Am muncit, cred, mult mai mult decât ar fi muncit un nume …de renume. Numai că asta m-a ambiționat și m-a antrenat. Mi-a dat o energie nebună, care, și după 4 ani persistă.

Tocmai ce împlinisem 43 de ani și cunoșteam fiecare colțișor al teatrului, văzut și nevăzut. Eram de 3 ani șeful de secție (tehnică) al Teatrului pentru copii. La o scară mai mică, ce-i drept, știam că pot. Și asta au văzut mulți din jur care m-au încurajat, ambiționat, impulsionat…..

Sunt foarte activă și am încercat să transmit asta și echipei mele. Și  se vede, probabil, la nivelul instituției. Pot mult și duc mult și asta, știu, obosește, dar până la urmă și impune un anumit ritm. Sunt de multe ori întrebată: „mai poți?. Îmi place să răspund: ,,Nu pot alții cât pot eu.” Și chiar așa este.

Am făcut și greșeli. Din lipsă de experiență, teamă sau necunoaștere. Mulțumesc Cerului  că nu au fost nici prea mari și nici prea grave. Au fost momente când am șovăit, când m-am descurajat, când îmi doream să fug. Niciodată însă nu am regretat ,,îndrăzneala” mea. Am muncit ca să mă pot baza pe pricepere, nu pe notorietate. Am făcut un master în științe economice, management și am învățat legile. Am vrut să fiu, și îmi place să cred că sunt ,,manager” nu ,,director”.

Marele avantaj al începutului?!  Faptul că nu aveam aprecieri subiective, interese și parti pris-uri. Și ăsta îl păstrez, și acum, că pe un mare avantaj.

Nu am inventat roata. Doar am rostogolit-o și pe „strada“ noastră…

 „Cotidianul“ : Aveți aproape toate spectacolele sold-out, cu câteva zile înainte de reprezentație. Care este secretul?

 Mihaela RUS : Am creat o echipă dinamică. Am conștientizat că suntem toți (mai) tineri și asta trebuie să se simtă. Nu am inventat roata. Doar am rostogolit-o și pe ,,strada » noastră. Am pus mare, mare preț pe calitatea spectacolelor. Am avut și bugete, în fiecare an care să ne permită lucrul acesta. Am atras colaboratori valoroși care și-au pus amprenta asupra repertoriului. Am dus mai departe ceea ce am considerat că era și bine și bun, și nu erau puține.

Am creat o imagine nouă teatrului și am făcut cunoscut lumii asta. Și lumea a primit. Și a venit. Din ce în ce mai mulți, mai buni, mai selectivi…..Și asta ne-a obligat. Pe principiul bulgărelui de zăpadă.

Și uite așa am ajuns să avem aproape toate spectacolele sold out cu câteva zile înainte de reprezentație. Cred că acest drum l-a deschis o producție anume, «Zaraza». Un spectacol al lui Răzvan Mazilu, titlu care este al nostru și doar al nostru. Răzvan a creat oarecum «la comandă». A mea. Adică ideea, epoca, personajul……Și, cu măiestria lui Răzvan Mazilu, a ieșit un spectacol care, nu numai că se joacă de trei stagiuni cu casa închisă, dar este un spectacol pentru care au existat liste de așteptare în agenția teatrală. Sute de spectatori își lăsau acolo numele pentru atunci când le va veni rândul. Pentru teatrul ploieștean….un fenomen. Pentru publicul ploieștean….o minunăție. «Zaraza » a fost și este încă povestea de care orașul avea nevoie. Și așa a început nebunia asta frumoasă a sălilor pline, a biletelor epuizate, a recunoșterii valorii teatrului ploieștean.

 Sunt ploieșteancă. Sunt republicană. Am petrol în vene și vitriol în poșetă.

 „Cotidianul“ : Cum s-a născut dorința de teatru a Mihaelei Rus? Călătoria în lumea Thaliei se face cu « ușurință de a fi », atunci când este să fie ?

Mihaela RUS: Am origini sănătoase…..de muncitori, sau cam pe acolo. De oameni normali, familie model, cu patru copii. Eu, cea mai mare. „Șef de trib”. Așa-mi zicea mama și mi-a marcat copilăria. Partea frumoasă…că eram o familie numeroasă și asta era minunat. Ceva mai puțin plăcut… lipsa de spațiu,  de un loc al meu și doar al meu. Eram mulți într-un spațiu mic. Nu am avut o copilărie chiar ușoară, dar atât de frumoasă! Ai meu s-au dus de tineri. Și asta m-a călit. Am rămas patru copii. Patru frați…eu în continuare cea mai mare. Hm…„șef de trib”!!!

Mama avea o chemare către teatru. De la ea am moștenit. Era rătăcită într-o altă lume din care nu a putut evada cu adevărat cât a trăit. Știu sigur că de acolo de unde este, ea trăiește prin mine. A fost cea mai bună prietenă a mea. Avea o nebunie frumoasă pe care n-a putut s-o exploateze. Ea…..O simt. De multe ori.

Așadar, mama mi-a deschis gustul, întâi către carte, către lectură, apoi către teatru.

Tocmai ce terminasem liceul și dădusem la facultate la filosofie, la Iași. Am picat prima ,,sub linie”,  cum se spunea. Am jurat că nu mai vreau filosofie.

Am dat concurs la teatru ,,de păpuși” pe atunci. Și am intrat. Și am muncit pe rupte să învăț mai mult cum să fur meserie. M-am înscris la o facultate de teatru particulară. Am făcut trei ani de actorie. Nu mi-am dat atunci licența. După câțiva ani mi-am luat inima în dinți și am dat la UNATC. Direct la secția de animație. Artele spectacolului- actorie- păpuși- marionete. Pentru că ajunsese să îmi placă genul acesta de teatru. Facultatea m-a schimbat enorm. Mi-a dat încredere și m-a ajutat să mă descopăr cum nici nu bănuiam că sunt. Am făcut și specializare secundară. Regie. Doar să văd cum e de partea cealaltă. Nu am regizat și nu am de gând să o fac vreodată. Dar m-a ajutat o altă perspectivă.

Am făcut trei ani de navetă, pentru că nu am întrerupt activitatea din teatru. Jucăm și mă duceam la școală, cu trenul, zi de zi. Apoi liniște…..mă rog, liniștea unui teatru.

În 2012, am ajuns șef de secție, Teatrul de păpuși ,,Ciufulici”. ( În 2017, am transformat secția în Teatrul pentru copii și tineret ,,Imaginario”)

De când a încolțit sămânță managementului am zis că e cazul să și știu cu ce se mănâncă. Și am făcut un master în Științe economice- managementul sectorului public. Trebuia să știu ce este un buget, cum se face, cum se desface, cum se aplică o lege. Și am făcut pe Studiu de caz  Teatrul ,,Toma Caragiu”. Deci l-am luat ,,de-a fir a par”. Și mi-a intrat managementul în sânge. Cel al unui teatru. Îmi place enorm ceea ce fac și asta cred că se vede.

Mă bucur că UNATC-ul are Doctorat în management cultural. Și mă mai bucură ceva. Faptul că sunt primul doctorand pe management cultural. Sigur, după mine vor fi mulți, unii poate mai buni, dar eu sunt primul.

Îmi place să fiu stăpână pe ceea ce fac. Să nu fiu nevoită să dau vreun pas înapoi ca să iau o gură de aer. Vreau să-mi iau suflul din mers. Vreau să știu să-mi dau răspunsuri singură și tot singură să îmi schimb întrebările. M-am depărtat de scenă ca actor și mă dedic teatrului ca manager. Sunt si voi ramane ploiesteanca. Sunt republicană. Am petrol în vene si vitriol în poșetă.

Am scos teatrul, nu neapărat în stradă, dar în spații neconvenționale

 „Cotidianul“ : Teatrul ,,Toma Caragiu” a revenit în FNT. Pe ce ați mizat în această acțiune ?

 Mihaela RUS : Da, lipsise de ceva vreme. După revenire, 3 ani consecutiv a fost acolo. Am pus accent pe calitatea actualului artistic. Pe spectacole de clasă, pe colaboratori de notorietate.

Acesta a fost singurul interes urmărit. Și așa ne-am făcut renume. Teatrul ploieștean a început să fie privit altfel. La Teatrul ploieștean a început să se vadă altceva. Asta a contat. Enorm.

Alte evenimente? În esență nimic nou sau neîntâlnit: concerte, expoziții, lansări de carte. Fondul era poate același, doar că i-am dat o altă formă, o altă energie. Am atras fețe noi, conferințe, workshop-uri, spectacole de dans, de teatru-circ. Și-am mai făcut ceva încă de când eram șef de secție. Am scos teatrul, nu neapărat în stradă, dar în spații neconvenționale. I-am forțat oarecum pe oameni să vadă teatru undeva, cândva și să-l determinăm să vină și în sală. Am dus spectacolul de teatru în mall, în biserică, în showroom, în stradă, în autobuz, la hipodrom, am făcut în așa fel încât să nu poată spune nimeni: ,,nu am știut”.

Recunosc, promovarea a fost poate ușor agresivă, dar nu cred că am dat greș. Mulți au venit prima dată de curiozitate în sala de spectacol, și nu la 15, 25 de ani. Poate la 40, 50, 60 de ani. Și cei mai mulți au și rămas.

Am ales și am mizat pe leadershipul participativ și carismatic.

Mi-am făcut un deziderat din a cunoaște publicul, din a fi foarte aproape de spectatori, de a crea o comunitate în jurul teatrului. Sunt în sala aproape la fiecare spectacol, rar lipsesc, iar la final stau în spatele sălii, într-un colț, până când iese ultimul spectator. Îmi place să-i privesc, să le simt starea cu care pleacă, ce le-a transmis spectacolul, ce gânduri îi încearcă, dincolo de ,,le-a plăcut sau nu”. Acela este spectacolul meu…de după spectacol.

O săptămână de evenimente artistice, 4000 de spectatori

 „Cotidianul“:  Ce a oferit, Ploieștiului, ediția a IX-a a Festivalului de Teatru ,,Toma Caragiu” ?

Mihaela RUS : Festivalul de Teatru ,,Toma Caragiu” ediția a IX-a: 7 zile, 23 de evenimente, 7 locuri de desfășurare a evenimentelor. A fost a doua ediție de festival internațional. Au fost spectacole de teatru clasic, spectacole de teatru-dans, de teatru-circ, lansări de carte, conferințe, workshop,  concerte ;  în cele 2 săli ale teatrului, într-o altă sala din oraș, într-un showroom auto partener și sponsor, în zona  pietonală,  într-un club-berărie și în autobuz. Au fost într-o săptămâna de evenimente în jur de 4000 de spectatori.

Am încercat ca în fiecare an să aducem ceva nou, ceva inedit pentru oraș. Anul acesta a fost spectacolul de teatru în autobuz, al Teatrului ,,Radu Stanca” din Sibiu.  De fapt în autocarul teatrului, cel care ne poartă pe drumuri, ducându- ne producțiile oriunde în țară sau peste hotare.

Ne-am asumat (noi, o echipa) din interior, selecția spectacolelor, considerând că știm și putem respecta cel mai bine criteriile care ar face din festivalul  de la Ploiești unul care să nu facă rabat de la calitatea și rigoarea culturală, dar care să fie și pe gustul publicului, să-i stârnească interesul. Nu neapărat că publicul ploieștean este atipic, dar profilul lui noi îl cunoșteam cel mai bine. Asta poate și pentru faptul că suntem responsabili de formarea acestui profil în ultimii ani. Am încercat să obișnuim publicul ploieștean cu faptul că teatrul are un limbaj universal, că nu e neapărat să fii cunoscător al limbii țării din care vine un spectacol ca să-l înțelegi.

Ne uităm la cei mai buni. Ne uităm înainte. Nu am ezitat niciodată să cer un sfat sau o părere.

Constantin Chiriac a fost un om care de la început mi-a fost alături și căruia i-am cerut sfatul. Și nu numai el. Tuturor le mulțumesc. Și am ajuns după 4 ani să mi se ceară, nu neapărat sfatul, dar o părere. Avem spectacole pe care selecționerii le vor în festivaluri, pe care organizatori le vor pe anumite scene, în anumite comunități. Am venit acasă cu premii: pentru interpretare, pentru scenografie, pentru regie. Trupa de teatru pentru Copii și tineret ,,Imaginario” este una ,,abonată” la premii. Poate că în zona această sunt și mai multe festivaluri competitive.

Din 2018, am inițiat și un Festival Internațional de teatru pentru copii și tineret. În 2019, odată cu a doua ediție, festivalul a devenit competitiv. Așadar Teatrul ,,Toma Caragiu” organizează două festivaluri internaționale, ambele foarte bine și riguros formate și organizate.

Publicul ploieștean și nu numai s-a dovedit a fi receptiv și satisfăcut de alegerile pe care le-am făcut. Cu excepția spectacolelor invitate din străinătate, locurile s-au epuizat până aproape de ultimul. E datoria noastră să propunem. Tocmai de aceea nu vom renunța la aducerea spectacolelor de afară. Este o provocare care treptat se va transforma, cu siguranță, în normalitate. Repet…..în fiecare an riscăm să aducem ceva inedit, ceva cu care publicul nostru, și nici noi dealtfel, nu suntem obișnuiți.

În ceea ce privește spectacolul din țară, publicul este foarte selectiv, este un public rafinat, cunoscător de teatru, cu gusturi selecte în materie de trupe,  titluri, regizori, actori. De aceea ne străduim ca acesta să fie cel mai important argument în alegerea spectacolelor. Publicul își alege oarecum, prin noi, singur, spectacolele.

Poți să faci puțin cu mulți bani, sau mult cu mai puțini…

„Cotidianul“ :  Teatrul „Toma Caragiu” însumeaza trei teatre, sub o singură umbrelă. Bugetul ar trebui să fie pe măsură. Va descurcați ?

 Mihaela RUS : Bugetul a fost unul satisfăcător, aș putea spune. Bine, depinde și încotro te uiți, către cine priveșți, cu cine te compari, la ce sau cine te raportezi. Dacă ne uităm la aceeași ,,noi” de acum 5-6-7 ani, atunci bugetul este, sau a fost în acești ultimi 4 ani, unul care ne-a permis producții mari, colaboratori de marcă, organizarea a două festivaluri și multe alte evenimente conexe. Acum trebuie să recunoaștem faptul că poți să faci puțin cu mulți bani, sau mult cu mai puțini. Asta ține de viziune și management. Comparativ cu alte teatre, altele decât cele din București, stăm bine și ca buget, ca tehnică și dotări, ca logistică. A vrea mai mult  este totuși o condiție a progresului. Deci vrem mai mult.

Deloc de neglijat este ajutorul pe care ni-l acordă sponsorii, veniți din cele mai diverse domenii ale economiei. Îmbucurător este faptul că au început, de o vreme încoace, să vină ei spre teatru, nu neapărat să-i căutăm și să-i cucerim noi. Vin ei, ne curtează și ne pețesc. E minunat faptul că aceștia, potențialii sponsori, au început să conștientizeze faptul că a-și asocia brandul, imaginea și activitatea cu o instituție de cultură cum e Teatrul ,,Toma Caragiu” este onorant și pentru domniile lor.  Așadar, pe lângă bugetul, oricât de generos, aportul sponsorilor este foarte important.

Pentru 2020, pregătim un proiect de buget…. care să ne permită să realizăm toate proiectele noastre culturale. Glumesc…și nu prea, pentru că de aici trebuie să începem. Cu o trecere prin furcile caudine ale împărțirii banilor la început de an, toți managerii suntem datori. Abia după, te poți dezlănțui, poți să începi să faci ceea ce ți-ai propus obiectiv.

Să nu uităm faptul că Teatrul „Toma Caragiu” înseamnă, de fapt, 3 teatre și încă puțin, sub o singură umbrela. De ce ,,….și un puțin”? Pentru că, de 2 ani, secția Teatrul de păpuși a devenit ,,Teatrul de animație pentru copii și tineret”. Așadar spectacole și pentru cei mai mici dintre spectatori, dar și pentru segmentul de vârstă 10-16 ani. Acesta a fost de fapt și motivul pentru care am înființat sau mai bine spus am transformat această secție. Și se pare că nu a fost deloc rău. Teatrului îi lipseau din repertoriu spectacolele pentru tineret. Anul 2020 va îmbogăți acest repertoriu cu spectacole pentru publicul adolescent.

Începutul de an înseamnă trei titluri la cele trei secții: ,,A 12-a noapte” -secția Teatru dramatic, un spectacol în regia lui Cristi Juncu; ,, Suflet pereche” – secția Teatru de Revista – concert Nico și invitații săi; ,,Pecetea fermecată” – Teatrul de animație, spectacol în regia lui Cristian Pepino.

Acesta ar fi începutul de an. Ce va urma? O nouă colaborare cu regizorul Radu Afirm, pentru ca și trupa, dar și publicul așteaptă acest lucru. Nu s-a mai întâmplat de 3 ani, de la ,,Blind spot”. Deci…e timpul. Apoi, o nouă piesă bulevardieră, pentru publicul Teatrului de Revistă. Un spectacol non verbal pentru publicul Teatrului de animație pentru copii și tineret. Deloc de neglijat cela 2 festivaluri, unul în luna mai, iar celălat în luna noiembrie. Acestea sunt doar câteva.  Pentru toate celelalte…..stați cu ochii pe noi! Cred în ideea de echipă. Dar echipa însemnând nu doar un grup de oameni care, întâmplător sau nu, lucrează împreună. Echipa înseamnă un grup de profesioniști, asumați și responsabili. Un grup în care fiecare știe foarte bine la ce se pricepe, ce are de făcut și o face bine. Mai mult de atât, echipa înseamnă că fiecare din noi să aibe încredere că tot ceea ce face celălalt este atât de bine făcut, încât se poate baza pe asta dacă trebuie să își facă el treaba. Adică să nu te temi sau să priveșți cu neîncredere că celălalt nu a făcut ce trebuia și asta îți poate afecta propria acțiune.

Suntem, deci, o echipă: managerul fiecărei secții, un fel de director artistic, consultantul artistic și actori. Consiliul artistic, așa cum scrie la carte, chiar există, funcționează și este eficient. Așa că în ceea ce privește spectacolele ne sfătuim, analizăm, socotim, nesocotim (dacă e cazul) și luăm o hotărâre. Suntem în fericita situație de a fi căutați de creatori (regizori, scenografi, dramaturgi). Deci ne putem permite luxul unor alegeri și ne străduim să fie cea mai bună din cât mai multe puncte de vedere. E greu să le iei în calcul chiar pe toate și să ieși pe plus….pour les  « connaisseurs ».

Asta nu înseamnă că așteptăm doar să ni se bată la ușă, să fim curtați. O facem și noi: căutăm, invităm, insistăm, oferim, așteptăm (să ne vină rândul). Encore une fois …pour les connaisseurs.

70 de ani de teatru la Ploiești

„Cotidianul”: Aveți o echipa eterogenă: actori mai tineri, mai în vârsta, departamente multiple, scenografi, coregrafi, cântăreți, dansatori etc. Cum vă completați ?

 Mihaela RUS : Ca o echipă. Cu riscul de a folosi un clișeu, dar chiar suntem o echipă. Nu risc să spun ,,o familie” să nu exagerez, dar dincolo de orice ambiții, orgolii, temeri sau chiar frustrări ( inevitabile de altfel în lumea asta), chiar suntem și funcționăm ca o echipa. Suntem destul de mulți, 3 trupe, multe departamante, suntem o mașinărie care funcționează bine. Mai scârțăim din când în când, mai ungem o rotiță, mai resetăm pe ici pe colo, dar funcționăm la standarde ridicate.

Dacă ar fi să mă refer doar la actori, sau mai bine zis la partea artistică (pentru că teatrul are și regizor, scenografi, coregrafi, dansatori, instrumentiști, compozitor sculptori- butafori), suntem o lume mică, pe cât de pestriță, pe atât de omogenă. Ca tipologii le găsim cam pe toate. Am împrospătat toate trupele în ultimii 3 ani, iar când spun că ,,am împrospătat” înseamnă nu numai proaspăt absolvenți, ci și actori mai trecuți de prima… a două…tinerețe. Și cred că tocmai un astfel de actor a definit cel mai bine atmosfera din teatru în urmă cu puțin timp, într-o întâlnire mai ,,altfel” pe care am organizat-o cu prilejul împlinirii a 70 de ani de teatru la Ploiești: ,, acum, aici în acest teatru este o atmosferă foarte bună pentru creație”. Asta, zic, sună bine. Cum de altfel sună cam tot ceea ce fac acești minunați actori. Mulți dintre ei sunt în vârf de carieră, sunt pe creastă valului. Regizorii și-i doresc să lucreze împreună. Ei își doresc să lucreze, să joace. Publicul îi iubește și le așteaptă creațiile. Din acest punct de vedere managerial e o joacă. Restul…..plăcere, pricepere, ambiție și încă ceva ce îmi scapă acum. A, da…. nebunie! Doză dublă!

  Din ce în ce mai mulți bucureșteni vin la spectacole la Teatrul ,,Toma Caragiu”

„Cotidianul“: Știu că este o întrebare foarte prezentă în interviurile despre viața din orasul lui Caragiale : Distrage sau nu Bucureștiul, atenția ploieștenilor când este vorba despre a fi spectator al unui act artistic ?

 Mihaela RUS: Apropierea de București poate fi un avantaj. Mulți dintre actori sunt bucureșteni. Faptul că sunt parte din teatrul ploieștean le permite și să păstreze o apropiere și un contact cu viață culturală a capitalei. Pe vremuri scenă ploieșteană era o rampă de lansare. Absolvenții veneau aici, dar stăteau cu urechea lipită de ușa Bucureștiului, pregătiți să facă saltul. Acum lucrurile stau altfel. Absolvenții își doresc să fie parte din trupa teatrului ploieștean.

E drept, faptul că suntem aproape de București permite publicului să meargă la spectacole în capitală. Foarte bine! Asta nu face decât să ne bucure. Oferta culturală este mult mai bogată. Așa publicul devine selectiv. Iar un lucru care nu poate decât să ne bucure. În ultimul timp însă, cam de vreo 2 ani, asistăm la o situație ușor schimbată. Din ce în ce mai mulți spectatori bucureșteni vin la spectacole la Teatrul ,,Toma Caragiu”. Ploieștenii, prahovenii însă, s-au obișnuit să rămână acasă, să caute aproape de ei spectacole de calitate și diversitate culturală. Vor să râdă, vor să plângă, caută răspunsuri, sau dimpotrivă, caută întrebări, vor emoție, reflexie, adevăr, libertate, pe toate le găsesc sub o formă sau alta, în spatele unui spectacol sau al altuia la Teatrul ,,Toma Caragiu”- un teatru….matur…de 70 de ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.