Modernitate? Sau înnoire?

Ne place să numim modernitate politică ceea ce a început cu Revoluţia Franceză tocmai pentru că simţim că prima modernitate nu a fost politică.

„Dă nume lucrurilor, Adame, şi ţine mintea ta trează în iadul felului în care numele au să manipuleze propria ta trezvie!”

„Iată, eu înnoiesc totul” – spune Cel Întrupat în textul Apocalipsei. Nu spune, aşadar, „Modernizez totul”.

Dacă am gândi în termenii înnoirii, iar nu în cei ai modernizării (care sunt doar cei mai recenţi termeni ai noului), am afla în ce a constat prima înnoire, anume în separarea puterilor cosmo-spirituale de puterile temporale: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Am afla, apoi, că separarea treburilor Bisericii de treburile Statului, care s-a făcut prin Revoluția Franceză, nu a fost decât o copie necesară a primei înnoiri. Devenise necesară pentru că fiinţa libertăţii din noi devenise adultă şi era deja aptă să se distingă (fără a se deosebi ca în gândirea de la Niceea) de fiinţa egalităţii şi de fiinţa fraternităţii.

Am afla, în cele din urmă, că liberté, égalité şi fraternité sunt doar nume noi pentru treimicul ce a stat în centrul dezbaterilor de la primul conciliu ecumenic (Niceea). Aşa am înţelege că istoria înnoirii nu se arată minţilor care stau fără trezvie în iadul istoriei. Am înţelege că trezvia (puterea noastră de conştientizare) poate veni supraindividual, cum a şi venit în logoul Revoluţiei Franceze.

Restul are a fi raţionalitate. Adică o trezvie de care suntem demni în chip individual. Era de imaginat prin raţionalitate că a-l pune pe égalité să fie dominant în raport cu liberté (cum au vrut primii progresişti, socialiştii) avea să conducă la punerea libertăţii în lagăre de concentrare. După cum, acum, e de imaginat că a-l pune pe fraternité să fie dominant în relaţia cu égalité şi liberté are să conducă la altfel de lagăre de concentrare, şi anume la concentrările de capital.

Simpla înlocuire nominală a ideii de înnoire cu ideea de modernizare, iată, a condus la o autonomizare nelegitimă: ceea ce e nou e considerat a fi prin sine însuşi bun. Ce s-a pierdut aici? Faptul că nu prin sine însuşi noul (modernul) este bun, ci doar prin fiinţa Celui ce a adus prima înnoire şi prin paradigma pe care a pus-o în această înnoire: separarea puterilor cosmo-spirituale de cele temporale.

Evul Mediu (adică istoria ce a urmat Conciliului de la Niceea) a dezbătut sute de ani despre raportul spiritual-temporal, dar nu a ajuns să facă inteligibilă ideea de separare. I-a lipsit criteriul esenţial: fiinţa libertăţii ce îşi are sediul creşterii sale în noi.

A fost să fie abia în 1894 când Adam-numind-lucrurile a dat un nume non-manipulatoriu fiinţei libertăţii din noi. În „Filosofia libertăţii”, Rudolf Steiner identifică fiinţa libertăţii cu fiinţa iubirii. Când nu poţi hristifica obiectul cunoaşterii ori al acţiunii tale, te afli doar în iadul istoriei, fără trezvie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.