Probabil că nu o să mergi să vezi „Fără iubire“ și, de-asta zic, poate-i mai bine să știi de ce nu te duci. Nici personajele din filmul pentru care rusul Andrei Zviaghințev a luat anul trecut premiul juriului la Cannes nu cred că s-ar fi dat în vânt după povestea lentă și sfâșietoare.
În sfârșit, nu scriu asta ca să ne certăm, chiar dacă oamenii se mai ceartă, nu-i așa?! Și asta fac părinții micului Alioșa. Nu e vorba că ar fi prea mic. Are 12 ani și adolescentul care bântuie spre casă pe malul unui lac dintr-un parc din Moscova e singura persoană despre care nu aflăm foarte multe lucruri din „Fără iubire“.
Și asta, nu pentru că părinții lui nu ar ști de iubire. Fiecare încearcă să își refacă viața, și nu doar încearcă. Amândoi par să se descurce destul de bine. Sunt, cum se zice, oameni normali.
Când a venit în România, anul trecut, Zviaghințev povestea că unul dintre lucrurile pe care i le reproșează cei care îi strigă să plece din Rusia și să-și facă filmele în Europa, care îi tot dă premii, este faptul că nu își iubește personajele.
Nu știu ce știi despre filmele rusești, dar să ți se spună acolo că nu îți iubești personajele este ca și cum ți s-ar spune în România că ți le iubești. Adică, nu se face asta. Sau, oricum, există locuri speciale pentru chestiile astea indecente… noi le spunem Rusia, ei le spun Europa.
Tristețea normalității
Regizorul rezuma destul de simplu povestea filmului său: „este istoria divorțului dureros dintr-o familie obișnuită din Moscova. Faptul că sunt un cuplu obișnuit a fost unul dintre motivele pentru care am ales să filmez, pentru că nu era vorba despre o familie din mediile care se poartă de obicei urât cu propriii copii. Dintr-o dată, realizăm că pentru aceste persoane aparent de succes copilul devine o povară. Lucrurile se întâmplă într-un context istoric foarte clar. Începe în octombrie 2012, când oamenii sperau și așteptau să se schimbe climatul politic, când se gândeau că statul o să-i asculte. Dar 2015 este punctul maxim al dezamăgirii lor: sentimentul că nu mai există nicio speranță pentru schimbări în bine și că sunt înconjurați de dușmani“. Cândva, Tolstoi își începea unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, făcând distincția între modurile plictisitor de asemănătoare în care familiile pot fi fericite și felul în care fiecare familie e nefericită în felul ei. Că e vorba despre visurile de viață vestică pe care le are mama din film ori de spaima tatălui că divorțul i-ar putea afecta cariera, în condițiile în care șeful din compania de IT- în care lucrează este un descoperitor conștiincios al dreptei credințe (cum se spune), fiecare dintre părinți are problemele lui și copilul nu lipsește din preocupările lor. Nu e însă vorba chiar despre copilul lor, ci doar de tot ce știu părinții foarte bine că are nevoie un copil: specialiști, părinți etc.
Un film celebru de la sfârșitul anilor ’60 spunea povestea unui tânăr care apare brusc și dă peste cap viețile tuturor membrilor unei familii burgheze. Adolescentul lui Zviaghințev dispare brusc și lumea suferă cât trebuie, dar nefericirea rămâne, în principiu, cam aceeași dinainte să se fi întâmplat orice. Până și sentimentul că viața unuia e distrusă de celălalt rămâne intact pentru mamă și tată, chiar și la ani buni după despărțire și dispariție.
Dar filmul curge lent și fiecare secvență se dezvoltă în cadre care riscă să devină de neuitat. Și discuția din salonul de frumusețe și efuziunea dintre voluntarii conștiincioși porniți în căutarea copilului, și atitudinea înțelegătoare a polițistului care încearcă să explice părinților în fața unui cadavru de la morgă că, uneori, din cauza durerii nu recunoaștem rămășițele propriului copil, totul e așa cum trebuie. Și întâlnirile erotice ale părinților. Ar putea să ți se pară că nu știai că te poți uita astfel la un film. Ar mai fi muzica fraților Evgueni și Sacha Galperine, rușii crescuți în Franța care povesteau la Cannes că marea bucurie a lucrului la acest film a fost că nu au văzut imaginile, nu au citit scenariul și că au avut de scris în trei luni partituri pornind doar de la ideea principală pe care o știau. „Andrei era îngrozit să nu cumva să se aleagă cu niște melodii ilustrative“, spunea primul dintre cei doi.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.