Muzeul Unirii privit de un deţinut

Am fost bucuros să aflu că vineri, 24 ianuarie, cu ocazia sărbătoririi a 155 de ani de la Unirea Principatelor, urma să particip alături de alţi 11 deţinuţi la o activitate de vizitare a Muzeului de Istorie din localitate. Au existat momente când, înflăcărat de hormonii adolescentini şi sub imperiul pasiunii pentru istorie şi literatură, consideram naţionalismul, patriotismul şi evocarea trecutului glorios cele mai importante atribute ale unui român. Timpul, ca să nu zic maturitatea, are darul de a sedimenta acele zbuciumuri şi căutări nobile, de a transforma idealurile şi utopiile în raţiune şi realism. Vindecat de rănile tinereţii, privesc detaşat spectacolul oferit de manualele de istorie, câteodată sunt ironic şi maliţios cu cei care din naivitate, indolenţă sau necunoaştere hiperbolizează trecutul şi figurile sale legendare. Aşadar, încărcat cu un bagaj de cunoştinţe adunate din surse variate şi cât mai obiective, m-am îmbarcat în duba friguroasă ce ne-a dus într-un timp scurt în centrul municipiului. Un centru făurit în anii de glorie ai epocii de aur, lipsit de orice amprentă istorică, pentru a învăţa despre cea mai mare realizarea secolului XIX.

Muzeul de Istorie este unul minuscul, în fapt se întinde pe un singur etaj sub formă ciclică, pornind de la reprezentările zoomorfe şi antropomorfe pe suporturi ceramice, vestigii ale prezenţei străvechi pe acele meleaguri a civilizaţiei si terminând cu obiecte aparţinând unor personalitaţi din zonă precum C. Tănase, A. Bagdasar, E. Racoviţă etc. Nu vreau să vă descriu amănunţit spaţiul şi exponatele, deşi cu lipsă de modestie mă laud cu o memorie aproape fotografică, probabil un defect profesional, ci mai degrabă vreau să vă introduc în atmosfera intimă a unui muzeu provincial. Momentul care m-a emoţionat şi m-a copleşit asemenea unei tornade de sensibilitate a fost reprezentaţia unor copii de grădiniţă care au pus în scenă fragmente din „Moş Ion Roată şi Unirea”. Nişte mogâldeţe frumoase cu ochi scânteietori, îmbrăcaţi în straie populare, cu opincuţe scofâlcite şi cuşme tuflite, decupaţi parcă din pânzele lui Grigorescu, Toniza sau Ciucurencu şi poveştile lui Creangă mi-au redat bucuria de a fi părinte. De aproape un an şi două luni nu am participat la niciun spectacol, la nicio serbare sau eveniment al fiicei mele… dar ce zic eu… nici nu am văzut-o, darămite mofturi legate de implicarea în viaţa ei şcolară şi socială. Cumplite pedepse aceste complementare privări de libertate, judecătorii nu pomenesc de ele, dar în realitate sunt cele mai aspre, nimic nu doare mai tare şi mai mult decât imposibilitatea de a-ţi îndeplini dreptul şi privilegiul de a fi tată şi soţ… absolut nimic. În fine, am să închei subiectul pentru că melancolia ce tinde să mă cuprindă nu face casă bună cu restul povestirii.

După spectacolul absolut fabulos al copiilor, un domn, probabil angajat al muzeului, ne-a vorbit despre însemnătatea zilei de 24 ianuarie, despre Cuza şi despre contextul internaţional al epocii. Rar am ascultat o expunere mai haotică, dezarticulată şi incoerentă, nici micii actori de grădiniţă n-au avut tracul şi scăpările acestui domn, inexplicabile având în vedere că vorbea în faţa unei duzini de puşcăriaşi. În mod cert prejudecata cu privire la specia socială pe care o reprezentăm a făcut ca discursul să îmbrace o formă comunistoidă specifică socialism-naţionalismului propovăduit de Ceauşescu şi singurul lucru cu care am rămas în urma peroraţiei de 30 de minute despre Napoleon al II-lea prietenul României, despre Convenţia de la Paris, Războiul Crimeei, divanele ad-hoc şi nobleţea lui Cuza a fost o dilemă: actul Unirii a fost o concesie a Puterilor Garante, a stăpânilor noştri, sau a fost un act de voinţă şi determinare a stramoşilor nostri? Eu am un răspuns, dar voiam să vă sintetizez într-o frază ce am reţinut din vasta prezentare a acelui domn.

Stimabilul orator al muzeului s-a retras şi am fost preluaţi de o doamnă cu vederi liberale sau mai bine zis monarhiste care nu şi-a ascuns admiraţia faţă de momentul încoronării unui principe străin, deplângând totuşi alegerea reprezentantului Casei de Hohenzolern în detrimentul Casei de Orania. Deşi îmi reprimasem până atunci toate pornirile de a interveni în discuţie, de data aceasta vocea mea uşor stridentă a întrerupt dizertaţia doamnei istoric: ”Dumneavoastră credeţi că este nevoie să fim conduşi de străini?”. Răspunsul a fost unul echivoc şi cu o paranteză despre tragedia din Apuseni, a cărei legătură cu subiectul era în Gară la Adjud. A urmat turul muzeului cu o prezentare sumară a etapelor istorice şi a personalităţilor ce şi-au legat numele de Moldova. Dacă despre Ştefan cel Mare am auzit tot ce se putea, mai puţin că “era repede vărsătoriu de sânge”, ghidul a trecut ca o cometă prin dreptul standului cu Dimitrie Cantemir. Am zâmbit amar, admirând portretul celui ce-a fost un filozof între regi şi un rege între filozofi, “singurul iluminat român” studiat la Oxford şi pentru a nu ştiu câta oară mi-a fost evidentă superficialitatea noastră… Despre paloş da, despre peniţă ba. N-am mai spus nimic, m-am temut că voi fi considerat un element recalcitrant lipsit de patriotism şi mi-a venit în minte coperta cărţii pe care o citesc, “Arme şi utopii”, ce înfăţişează un AK47 metamorfozându-se într-un stilou şi prigoana la care a fost supus Llosa de concetăţenii săi care l-au acuzat de ofensă adusă demnităţii naţionale pentru că a îndrăznit să scrie într-un articol “despre copiii din Lima care se luptă cu câinii pentru resturile de la gunoi”.

Am iubit istoria, iubesc Republica, dar, blazat cum sunt, Unirea Principatelor îmi aminteşte cu plăcere de un vinars ieftin pe care îl consumam în studenţie, ce poartă numele celebrului râuleţ sorbit dintr-o sorbire.

Valentin Boantă

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.