Cunoașterea lumii presupune orizonturi deschise sau, măcar, deschiderea lor. Este, de altfel, veche constatarea că altfel se favorizează erori. Să ne amintim, de pildă, că dezastrul anilor treizeci a început, între altele, cu conflictul viziunilor eronate. Una era aceea că, în esență, lucrurile în societăți pot continua așa cum sunt. Alta, că totul ar fi demn să i se dea foc. Nu insist asupra radicalismului distrugerii, din Mein Kampful lui Hitler, care a fost culminația.
Din asemenea confruntare – între apărători fără scrupule ai situațiilor și atacatori lipsiți de răspundere – s-a ivit atunci vâlvătaia și, până la urmă, tragedia. Oricum, din asemenea confruntări ies pierderi.
Azi, în condiții de criză, se repetă, cu alte date, desigur, opoziția dintre conformiști rigizi și aventurieri care cred că lumea începe cu ei. Nu este de mirare. Schimbările din lume, cea din 1990 și apoi cea din 2010, sunt percepute adesea prin ochelari ce simplifică datele. Unii mai cred că odată cu cotitura anilor nouăzeci s-a petrecut „sfârșitul istoriei”. Alții nu înțeleg noua schimbare a lumii, pe care pandemia din 2020 o și amplifică. Pare că înțelegerea istoriei nu s-a dezvoltat destul. Dimpotrivă, s-a redus până și răbdarea de a stabili cu acuratețe faptele.
Sunt motive de nemulțumire față de societățile în care trăim. În definitiv, este egoism excesiv, iar generozitatea este rară, multă lăcomie și puține idealuri, profesionalismul a intrat în criză, consecințele deciziilor nu interesează. Se lățesc delațiunea, fraudele, nedreptățile. Se pune infim întrebarea: sunt oare peste nivelul pe care îl acuz? Am făcut ceva în plus, căci mersul istoriei nu anulează răspunderea personală?
Nemulțumirea nu dispensează, însă, de analiză. Pe de o parte, după ce dictaturile i-au oripilat pe oameni, astăzi democrația îi decepționează, după salutara ei victorie. Prea multe decizii sunt eronate, se rezolvă anevoie probleme de viață și apar noi „conducători”, inculți și cu prestații ridicole. Pe de altă parte, democrația este oricând superioară alternativelor, cel puțin pentru că permite restabilirea autorității agreate de cetățeni și de către ei. În democrație îți poți, cel puțin, spune opinia. Te poți trezi, desigur, cu neînțelegeri, cu măsluiri, cu falsificări, cu orice. Dar nu ai de unde începe conturarea viitorului decât de la ceea ce este.
Dacă rămânem în strictă actualitate, atunci alternativa nu este să iei partea apărătorilor necondiționați ai stării de lucruri date sau pe cea a criticilor ei cabotini. Mulțumirea plină de conformism cu situația sau respingerea ei sofistică nu formează o disjuncție exclusivă. La ora aceasta, imperativul, după părerea mea, este, în societățile democratice, deschiderea de orizonturi și decizii în consecință. În fapt, abia cu orizonturile deschise valorile ce conduc cultura lor – adevărul, libertatea, dreptatea, frumusețea – devin accesibile. Abia astfel s-au găsit și rezolvări.
Exemple sunt numeroase. Iată câteva dintre ele.
Ne amintim, chiar din viața generațiilor actuale, că la un moment dat nu s-a mai pus chestiunea alegerii între „capitalismul clasic” și „socialismul răsăritean”. Primul nu mai exista de fapt de la New Deal-ul american al anilor treizeci și de la „economia socială de piață” a Germaniei de după război. Al doilea era condamnat să dispară datorită ineficienței economice și dictaturii și nu mai exista, de fapt, de la trecerea Chinei la economia de piață în anii șaptezeci și de la cotitura din Europa Răsăriteană din jurul anilor nouăzeci. S-a îmbrățișat formula „societății drepturilor și libertăților fundamentale” – nu discutăm cât de realizată este aceasta.
Corelat, nici „statul invadant”, nici „statul debil” nu puteau fi soluții. A trebuit deschis noul orizont al statului de drept democratic și al națiunii civice ce se asumă pe sine.
Ca alt exemplu, în jurul anilor optzeci devenise clar ca lumina zilei că nici doar economia și nici doar politica nu asigură, singure luate, dezvoltarea unei țări. Era limpede că trebuie ieșit spre un nou orizont, prin recunoașterea „cotiturii culturale” a societății moderne (detaliat în A. Marga, Die kulturelle Wende, 2005) și înțelegând că dezvoltarea o hotărăște, peste orice, cultura înțeleasă cuprinzător a cetățenilor.
S-au deschis orizonturi în multe alte direcții. Bunăoară, de la iluminism încoace s-au cheltuit mari energii să se acrediteze ideea că interpretările lumii se împart în „idealism” și „materialism”. Fapt este că niciuna nu a rezistat timpului. A devenit clar că mai adânci decât „ideea” și „materia” sunt, foarte probabil, „energia”, poate „informația”, și, încă mai profund, „acțiunile” care duc la chestionarea fiecăreia (A. Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2017). Acțiunile necesare și suficiente pentru o reproducere a vieții oamenilor care să fie culturală și umană au devenit în fapt noua cheie a interpretării.
S-a perimat și alternativa „determinism sau liber arbitru”. Astăzi este evident că individul nu poate să nu fie luat ca punct de plecare al reflecției. De fapt, odată cu individul conștient, începe construcția în societate (A.Marga, Reclădirea eticii, în curs de apariție). Istoria atestă condiționări, unele genetice, dar individul, prin pregătirea, cultura și inițiativele sale, civismul său și gesturile sale morale, poate schimba ceea ce este. Nu poate schimba orice situație, dar nici situațiile de viață nu mai sunt variabile independente. Nu este vorba de a ceda astfel unui idealism prăfuit, ci de a ieși din pozitivismul și funcționalismul zilelor noastre spre a recunoaște construcția lumii din interiorul persoanelor.
Se mai perorează pe tema conflictului dintre „scientism”, înțeles ca exaltare a științei fără a-i lua în seamă contextele de geneză și de aplicare, și „umanism”, înțeles ca promovare de valori etice, estetice, civice. Or, orizontul este deja altul. Chiar oamenii de știință aduc în discuție emergența cunoașterii științifice din situații istorice și dependența ei de capacități umane, cu toate implicațiile. Iar exponenții umanismului își asumă că științele sunt indispensabile unei vieți demne de om. Mai ales că, între timp, tabloul științelor a înregistrat o diversificare ce repune în discuție ceea ce se știa despre cunoaștere și valori. Și știința și umanismul sunt, de fapt, în reconstrucție, iar orizontul fecund este cooperarea lor.
Nu mai este actual nici conflictul dintre „religie” – înțeleasă, la propriu, ca revelație, legământ între Dumnezeu și oameni, mântuire și liturghie, luate împreună – și „știință”, înțeleasă adecvat ca investigație factuală și explicare a fenomenelor prin ele însele, recurgând la ipoteze, experimente, abordare matematică. Exponenții calificați ai religiei nu se opun științelor, iar oamenii de știință veritabili nu se opun religiei. Orizontul care s-a deschis, pe fondul recunoașterii specificului ireductibil al științelor și al religiei și al opririi tendințelor de a o cotropi una pe cealaltă, este cel al interacțiunii lor. Suntem și aici în epoca conlucrării (J.Habermas, J.Ratzinger, Dialectica secularizării, 2005), pe care o reclamă înseși crizele zilelor noastre.
Moștenim distincția lui Aristotel a formelor de guvernare după criteriul efectivului celor care decid: „monarhia”(„tirania”), „aristocrația”(„oligarhia”), „timocrația”, la care Polybius a adăugat „ochlocrația”. Montesquieu i-a adăugat criteriul felului de a decide și a consemnat „despoția”, „monarhia” și „republica”, ce are printre forme „democrația”. Azi, însă, democrația este trădată sau măcar erodată și compromisă de inși fără valoare și merite, care ajung să o conducă, încât mai este nevoie de o distincție: cea după criteriul valorii profesionale, civice, morale a decidenților. Astfel, distincția „meritocrație”, „mediocrație”, „stupidocrație (prostocrație)” (A.Marga, Statul actual, 2021) se justifică, dacă vrem să facem față noilor realități. O democrație fără meritocrație se și anulează singură.
Distincția lui Karl Popper dintre „autoritarism”, înțeles ca organizare în care liderii manipulează poporul în favoarea propriilor interese, și „democrație”, înțeleasă ca organizare în care poporul își alege liderii, este luată azi, prin intermediul lui George Soros, ca bază de decizie. Aș spune, însă, răspicat că ea nu este deloc ultimul cuvânt. Pe de o parte, „lideri care își manipulează electoratul“ există, evident, și în democrații, iar faptul nu se explică doar prin aceea că aceia „nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor“. În joc sunt de fapt mecanisme și distorsiuni instituționale. De aceea, este nevoie de o străpungere a orizontului spre a explica autoritarismele de azi și, desigur, a relansa democrația.
Nu pledez pentru orizonturi deschise doar în privința alternativelor amintite, care par mai filosofice. Catalogul nevoilor concrete de deschidere de orizonturi este imens. Ar trebui, însă, deschise înainte de orice orizonturile astfel încât fiecare om să înțeleagă că teoria, filosofia, cultura nu se ocupă de ceva distant și străin, ci de ceea ce se petrece cu viața fiecăruia. Conceptualizările, metaforele și simbolurile veritabile sunt una cu viața. La drept vorbind, disprețul față de ele denotă ce preț se pune pe propria viață. Cum spunea William James,după ideile pe care le cultivă se vede omul!
Un alt exemplu de deschidere a orizontului, mai concret, a fost în educație, când s-a depășit alternativa sau educație într-un sistem planificat și dirijat sau educație într-un sistem doar deschis oamenilor și inovațiilor. Niciuna dintre alternative nu face față vieții. Prima restricționează accesul la educație și duce la o societate aidoma unei carcase, a doua nu mai realizează educație propriu-zisă, ci pregătirea pentru luptă într-un darwinism social (A.Marga, Educația responsabilă, 2019). Ambelor le este preferabil orizontul unei educații accesibile cetățenilor, sincronizată și performantă, în perspectiva unei ierarhii nefalsificate a valorilor în societate.
În sfârșit, ca să nu lungesc lista exemplelor, iau în discuție starea reflecției de azi asupra democrației, plecând de la recenta și provocatoarea carte Democracy Rules (Allen Lane, Dublin, 2021), a lui Jan-Werner Müller. Autorul apără, inspirat, ideea democrației ca dinamică continuă, izvorâtă din căutările cetățenilor de a-și vedea împlinite năzuințele în comunitate. El are dreptate să scrie că și cei care pierd pentru moment în competiția politică a democrației au drepturi inalienabile: „dacă libertatea egală este reală, atunci trebuie să se permită celor care pierd să disrupă statu-quo-ul și să declanșeze un conflict asupra a ceea ce este cel mai mult materie de conflicte. Dacă libertatea egală este reală sau nu, va depinde nu doar de angajamente abstracte dintr-un document constituțional, ci și de starea infrastructurii critice a democrației: partide, mișcări, media – toate fiind indispensabile muncii de reprezentare și gestionării conflictelor în așa fel încât democrația ca întreg să nu piară” (p.89). Altfel spus, și cei care au pierdut la un moment dat în competiție au dreptul de a salva ceea ce este în spatele constituțiilor democratice: un sens, care este participarea cu tot ce poate, a fiecărui cetățean, ce alimentează de fapt democrația. Simplu spus, nu este de blamat cel care valorifică drepturi democratice!
Cunoscutul profesor de la Princeton vrea să lămurească de unde vine criza actuală a democrației. El propune ceea ce Machiavelli numea „riduzione verso il principio”, dar, cum recunoaște, „întoarce spatele la viitor” spre a lămuri democrația la origine și a privi plecând de aici actualitatea (p.VIII-IX). Numai că suntem legați de viitor și nu cred că se mai poate proceda așa, oricât de util pare procedeul. Destul să luăm în seamă macroprocesele ce afectează acum democrațiile: digitalizarea, globalizarea economiei și comunicațiilor, amenințarea armată, pandemiile și declinul formării. Nu mai poți gândi efectiv democrația fără să vezi până la capăt ce o „provoacă”, o limitează și o amenință, în zilele noastre și în cele ce vin, chiar dacă accepțiunea originară este importantă.
Deși incotestabil doct, Jan-Werner Müller se închide singur într-o optică vetustă. La opusul democrației el vede doar „autoritarismul populist”, în care îi amestecă pe Trump, Orban, Kaczynski, Modi, Bolsonaro și alții. Firește, se poate discuta un regim sau altul, considerând însă întregul situațiilor. Altfel, de dragul simplității logice, se ajunge la a emite evaluări pe ceva ce nici nu este analizat până la capăt. „Paradigma” autorului este că „regimurile autoritare…nu se pot adapta la mediul înconjurător și să inoveze; toate sunt destinate să sfârșească precum Uniunea Sovietică în 1991” (p.4). Evident, mai devreme sau mai târziu, orice regim sfârșește. Dar „paradigma” aceasta nu este suficientă.
Termenul „autoritarismul populist” este luat din jargonul propagandei și are toate impreciziile acesteia. În definitiv, nu orice susținere masivă la alegeri repetate a unui lider presupune „populism”. Sunt lideri care câștigă autoritate prin iscusință și reprezentarea intereselor celor mai mulți cetățeni. Pe de altă parte, nu orice lider apărut în democrații este imunizat față de autoritarism, pe care uneori îl chiar creează sau măcar moștenește.
Deranjează longevitatea în funcții politice? Se vrea limitarea de mandate ale liderilor? Și eu cred că limitarea ar fi în favoarea democrației. În definitiv, al doilea mandat în funcțiile publice de azi, într-o epocă de inovații, dinamică, este o irosire de timp. Atunci, de ce nu s-ar limita mandatele la unu, cum se propune, rezonabil, în Franța de azi?
Contraargumentul meu la optica lui Jan-Werner Müller este acela că s-a creat un autoritarism nou în democrațiile de azi. Un autoritarism nu prin „populism”, cum se acuză cam mecanic, ci ca braț al altor forțe: clici care vor să se perpetueze, servicii secrete, forțe din exteriorul țării respective. În definitiv, destui lideri din democrații actuale, mai ales în țări cu slabe tradiții civice, s-au dovedit incapabili de realizări care să convingă cetățenii și apelează nu la aceștia, ci la forțe oculte și sprijin extern pentru a sta în funcții. Cazurile sunt deja numeroase, încât nu mai pot fi eludate într-o discuție onestă asupra democrației de azi.
Nu este vorba aici de „imperialism”. Este vorba de lideri incapabili, rezultați din alegeri cândva și tolerați de propriul popor, în pofida incapacității lor, care vând orice, cu semnături indigene. Există, altfel spus, și un alt autoritarism decât cel „populist” care se acuză uzual – un „autoritarism de clică”, care, avid fiind de sprijin, se și colorează „internaționalist”, desfigurând la nevoie și acest atribut.
Odată îngustat orizontul analizei, multe dintre argumente sunt eronate. De pildă, Jan-Werner Müller scrie: „Vorbind în general, arta guvernanței autoritarian-populistă este bazată pe naționalism (adesea cu accente rasiste), pe răpirea statului de către partizani loialiști și, mai puțin evident, pe folosirea economiei ca armă pentru a asigura puterea politică: o combinație de cultură a războiului, patronaj și clientelism de masă” (p.4). Se poate replica: autoritarismul este legat nu doar de „naționalism”. Azi sunt multe situații în care este legat chiar de un „internaționalism” rău înțeles.
Apoi, scrie Jan-Werner Müller, „populiștii pretind totdeauna să unifice poporul sau să dezvăluie pur și simplu unitatea existentă deja, dar modelul businessului lor de facto este să divizeze cetățenii pe cât este posibil” (p.7). Nu este adevărat: „populiștii” nu divizează neapărat națiunile, iar „autoritarismul internaționalist” le divizează mai mult.
Mai departe, după Jan-Werner Müller, „autoritarismul populist” ar manifesta propensitate spre „capitalism strâmb (crony capitalism)”, fiind de fapt cleptocrație (p.9-10). Or, cum au arătat documentate analize americane, cleptocrația nu este legată doar de „autoritarism” și „naționalism”, ci s-a produs și la conjuncția dintre „reprezentanți” indigeni favorizați și patroni externi. Indiferent însă ce au analizat autorii care au lansat diagnozele – „cleptocrație” (Stanislas Andreski), „stat mafiot” (Balint Magyar), „stat paralel” (Ernst Fraenkel), „justițiocrația”, cum spune alt polonez, „procurorocrația”, cum sugera cineva la noi – acestea nu sunt rezervate astăzi cuiva, dintr-o listă întocmită birocratic.
Așa cum nu este separabilă de meritocrație, democrația nu este separabilă nici de orizonturi deschise. Ea va avea zile grele dacă nu-și deschide orizonturile. Probabil că de aceea autorul cărții Democracy Rules este nevoit să încheie cu mărturisirea că are speranțe, dar nu este optimist. Din volumul Andrei Marga, Soarta democrației, în curs de publicare)
Andrei Marga
Chiar nu-l poate opri nimeni pe ăsta ? Până nu-i prea târziu…
La reuniune anuală cu ambasadorii acreditați la București, președintele Klaus Iohannis a anunțat că dorește creșterea prezenței militarilor americani pe teritoriul României.
”Problematica de securitate va fi prioritară în această perioadă. Astfel, în fața provocărilor recente de securitate este evident că avem nevoie de o acțiune mai puternică pe palierul descurajare și apărare, acțiune care trebuie articulată în spiritul unității și cooperării transatlantice și al angajamentelor din cadrul NATO. Rămâne un obiectiv important și creșterea prezenței militare americane în România. România se implică activ în procesele cu miză strategică la nivelul NATO și UE în ceea ce privește evoluțiile din Vecinătatea Estică și regiunea Mării Negre”, a precizat președintele Klaus Iohannis.
Este absolut necesară dezescaladarea concretă, pe teren, a situației de securitate. Amenințarea cu folosirea forței, precum și punerea sub semnul întrebării a parametrilor actuali ai arhitecturii europene de securitate sunt inacceptabile”, a adăugat Iohannis.
P.S.
Păi , ori vrei război și te înarmezi, ori vrei pace și dialoghezi !
Îți cedează mintea, nene Ileana! Dă un citat (volumul, articolul, pagina, anul etc.) în care ai găsit asemenea „concepte” cum le spui, „tort”, „steaua”, „piramida” etc. în ceea ce a publicat profesorul Andrei Marga! Dă, ca să verificăm. Nu găsești, căci nu există. Știi cumva ce este un concept?
Altfel, minți ca să faci plăcere unor (editat) ca Darius, care a sărit repede la murdărie, și unor antisraelieni, cum ai mai făcut-o.! Dacă nu știi citi, atunci nu te băga. Cine te obligă să citești ce scrie autorul?
Încurci lucrurile. Definițiile autoritarismului și democrației, de care vorbești, sunt ale lui Popper și Soros, nu ale domnului Marga. El le-a și ironizat, fiind sumare. Unde globalism în ce scrie domnul Marga, nene? Nu știi ce vorbești și ai obsesii. Domnul Marga a publicat volumul După globalizare (2018), unul din primele în materie în literatura internațională. El gîndește evident postglobalizarea.
Antiisraelismul tău nu este decît tot antisemitism – mai ales că nu ai, nene Ileana, decît niște clișee de ignorant. Concepte nemțești? Mătăluță nu știi că un concept veritabil nu are etnie. Iar cu conceptele „nemțești” Germania este unde este. Trebuie cultură, nene Ileana! Cu clișeele matale se vede unde s-a ajuns în România. La sărăcie de toate felurile.
PS: nu cred că domnul Andrei Marga te-ar considera vreodată „tovarăș” cu el. Și mai cred că „tovarăși” ca mata sunt mereu sub nivelul acelor tovarăși (Genosse) care sunt și astăzi în Germania. Vorbești ca să te afli în treabă, în subiecte de care vizibil habar nu ai. Să știi că eroarea este tot eroare și dacă iei unul ca Darius cu tine. Se poate vedea în ce semnează cum e capul.Doar că nu mai e unul, ci doi ignoranți.
IN sfirsit , Ileana spune pe sleau ceace a mai spus , cu infinite precautiuni , despre gindurile sale vis-a-vis de prof. Marga ! Este de salutat , caci descarcarea sufletului insemna si usurarea lui de multe alte greutati . Pina la urma , fiecare individ trebuie judecat dupa cum este el cu adevarat si nu dupa ” reclama ” pe care si-o face … speta de fata !
„teoria, filosofia, cultura nu se ocupă de ceva distant și străin, ci de ceea ce se petrece cu viața fiecăruia. Conceptualizările, metaforele și simbolurile veritabile sunt una cu viața. La drept vorbind, disprețul față de ele denotă ce preț se pune pe propria viață”
Nu are nimeni dispret fata de propria viata !
Care concepte,metafor,simboluri veritabile?
Piramida ,torta,domul,obeliscul ,steaua in 5,6 colturi, astea sunt „veritabile”>Ati vorbit vreodata de ele si sensul lor ocult,ascuns cultivat in „bogatia”secolului ce incepe,preluat de la secole contrafacute cu ac.minciuni,orbind cu „veritabilul”lor,omenirea?Adica Popper cu „definita” autoritarismului imbinat cu „definita „democratiei -culmea!a lui George Soros nu au dat rezultanta Iohannis-autoritarism in „democratia”consolidata ?Soros,da „definitia”democratiei?Toate asa zisele „antinomii”la tovarasul marga se „impaca”,trebuie sa „coopereze”,dinsul este cu „impacaciunea”!In realitate”Pacea”,inseamna”razboiul”!AL cui,pt.cine si pt.ce ? Cu o spiritualitate superioara ,Romania este facuta una cu pamintul in baza sa ec.,stiinta si tehnica, pusa in brinci de marile puteri, si chiar de „mica”putere Israel-ajunsa forta militara,cu bomba atomica, plina de stiinta si tehnica-iar Marga insira margarite si se supara ca „dispretuim”conceptele lui „nemtesti”,adica de toate felurile- complexindu-ne, aruncindu-ne in fata minciuni,vrea sa rumegam toti ce rumega el !si tace ca un las impreuna cu toata”intelectualitatea”vinduta,indoctrinata,fara pic de sinceritate,legata de globalismul ordinar,infect si mitutior,caci astia-„elita”asa zis romineasca,sufocata de stapinii EI, nu are Constiinta!
Foarte bine zis în articolul Nevoia deschiderii de orizonturi că atitudinea față de concepte, metafore, simboluri veritabile este atitudine față de viață. Ea denotă prețul pe care-l pui pe propria viață. Altfel, este doar o subiectivitate ce se iluzionează că este totul pe lume. Istoria este, dincolo de vanități, judecătorul. Noțiunile sociologiei, economiei, dreptului etc. le poți ignora. Faptul te privește. Dar nimeni, lucid fiind, nu le poate contesta. Eminescu, uimitor de bine, știa bine aceasta. A se citi scrierile sale în domeniu. Chestiunea este, într-adevăr, și de aceea salut articolul, nu disprețuirea conceptelor, ci alta.Cea a orizonturilor ce conduc formarea conceptelor.
Interesanta raportare culturala…Istoria nu triaza nimic. Doar inregistreaza, dupa parerea mea. Si nici asta nu o face cum trebuie pentru ca in definitiv este o indeletnicire umana. Si mai are si cinicul obicei sa se repete. Cum oare poate tria istoria cind opereaza cu termeni relativi, improprii si in cea mai mare parte falsificati? Eminescu a scris cu sufletul si nu cu mintea acele versuri. Glossa este sublima, o capodopera a umanitatii:
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Atia intelepciune in citeva rinduri…Spre deosebire de capitalism clasic, socialism european, autoritarism, democratie dinamica…
Eminescu, mon amour!
Sînt de părere că pentru viață cel mai valoros este să contezi pe ceea ce poți face tu însuți și ai făcut. Restul decide oricum istoria – vorba poetului, ce e val ca valul trece. Nu altcineva decide. Istoria triază valorile de opusul lor.
ce este mai valoros pentru viata, copacul taiat sa fie facut hirtie sau scrierile diversilor intinse pe hirtia respectiva?
Da asa este, am intrebat „cine esti tu …” de mai multe ori. Ma gindeam la altceva cind am raspuns. Si imi mentin intrebarile.
Citește-și postarea, Cata, tu ai spus „cine ești tu?”. Nu altcineva! Acum pui altă întrebare, dar, normal, reacția mea a fost la ceea ce ai scris inițial. Spor în autoexaminare.
Intrebarea este „cine sint eu?” si nicidecum „cine esti tu”… nu-i niciun bai ca ma anulez. ba chiar am ars tot ceea ce sint pentru a renaste din nou… sint liber de trecut, de concepte, de cuvinte sterpe, de bine si rau de gresit sau corect. adica e vorba tocmai de etica pe care o invoci…insa dupa cum vad eu ai apucat-o dintr-o parte care o cam indepartata de subiect…
cine esti tu intreba bacanu kgb-istu si in plus ce ai facut in ultimii 5 ani… stai linistit, nu am astfel de curiozitati.
Radu Humor, de acord cu ce spui. Dar, atenție, articolul citează ironic definiția sumară a democrației și autoritarismului din scrierile lui Karl Popper, pe care o reia George Soros.Nu este definiția democrației a lui Andrei Marga. Aceasta este în volumul său Statul actual (2021), Repet, în discuție era definiția lui Karl Popper. Intuiția este corectă – o definiție săracă are efecte lamentabile. Încă odată, chestiunea a mai fost tratată de autor în alte locuri. Nu vreau, Doamne ferește, să spun cuiva ce să citească sau nu. Vreau doar să spun că atunci cînd se spune unui autor că nu a trata ceva, să se verifice dacă nu cumva acel autor a tratat chestiunea, în altă parte.Aici, în articol, pe de altă parte, se amintește doar că acea distincție popperiană nu merge și are efecte în pofida democratismului pretins.
Am fost onorat să primesc câteva observații și vreau să-i lămuresc dlui Asistent D.R. faptul că sunt teme tratate exhaustiv în alte „tratate ” și doar fraze sau părți din ele aduse în sprijinirea sau susținerea unei anumite idei dintr-un articol, dar acestea trebuie să limpezească ideea nu s-o lase aparent și mai încâlcită, că doar asta este intenția pentru care se apelează la ea.
Fragmentul din articol adus de mine în discuție , terminat, dacă nu în coadă de pește, atunci prea abrupt, lasă concluziile în seama cititorului, autorul evitând să-și devoaleze părerea lui personală, fapt ce-i poate mulțumi rabinic și pe unii și pe alții. Adică și pe cei care-l contestă și pe cei care-l susțin pe controversatul miliardar adus în discuție.
Situație valabilă pentru cei care n-au avut ocazia să citească chiar toată publicistica prolificului autor, printre care mă număr și eu.
Partea cu „autoritarismul” pe care mi-o clarifică Cata nu-mi aparține făcând partea din citatul de care vorbeam mai sus.
În rest de acord cu toate p.d.v. aduse în discuție.
P.S.
Și apropos de asta, mi se pare cam sărăcuță expresia cu „democrație”, înțeleasă ca organizare în care poporul își alege liderii ”, personal, preferând să folosesc , deși e din ce în ce mai departe de realitate, „democrația ca putere a majorității” . Și poate că de asta s-a și ajuns în această regretabilă situație ….
Cata, așa cum judeci te incluzi și anulezi pe tine însuți. Întrebarea „cine ești tu?”, pe care o adresezi altora, ți se poate adresa și ție și oricui. Este cazul de cugetare organizată, cu respectul genurilor, noțiunilor, cuvintelor. Altfel este un subiectivism dezlănțuit, ce nu rezolvă ceva. Există și o etică a cititului, înțelegerii și discuției.
Nu poți vorbi de Holocaust , fără să-ți amintești de Holodomor :
”Genocidul prin foamete HOLODOMOR a fost implementat in Ucraina de evreul GENRIKH YAGODA. Tot el a fondat si GULAGUL
Credit: Wikipedia
Yagoda a implementat şi măsurile din Ucraina ordonate de Stalin în 1933, care a dus la moartea a aproximativ 7 milioane de oameni. Măsurile aveau ca miză capitularea populaţiei prin înfometare. Acest genocid se numeşte Holodomor, care în ucraineană înseamnă „foamete”. Pentru această acţiune, Yagoda a fost premiat de către guvernul sovietic în 1934. În acelaşi an, pe 10 iulie, a devenit şeful noului format NKVD şi a devenit un membru de partid cu acte în regulă.
Tot el a fondat si Gulagul. Iata ce putem citi la Evreii lui Stalin. Cazul Genrikh Yagoda, fondatorul gulagurilor. Zeci de milioane de oameni au murit din cauza sistemului creat de el de pe Descopera:
Din păcate, în contextul actual, rar se aduce în discuţie cel mai mare genocid al secolului XX, dar urmările acestuia se simt şi în ziua de astăzi.
Există în istoria omenirii o dată care este aproape uitată. Între 19 şi 20 decembrie 1917, în contextul Revoluţiei bolşevice şi al războiului civil din Rusia, Lenin a semnat un decret pentru formarea Comisiei extraordinare pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluţiei şi sabotajului, cunoscută şi sub numele de CEKA.
Partea interesanta, si nu e prima data cind se intimpla, apar avocatii si traducatorii. Am vrut sa scriu apologeti dar e un cuvint compus dina altele 2 foarte interesante: Apolo si Geti… Nu e cazul aici.
Ar trebui ca…. Ba nu ar trebui nimic. Nu e o uniforma pe care sintem obligati sa o purtam. Sintem difertii, vedem diferit, percepem diferit, procesam diferit, unii manifesta intentia, altii vointa, altii-s pierduti in dorinte, altii idolatrizeaza asteptarile… Este o lipsa de bun simt sa apari si sa spui „ar trebui”. Cine esti sa imi spui ce sa simt? Cine esti tu cel care iti permiti sa ma anulezi ca existenta pentru ca tu vrei sa bifezi nu stiu ce? Chiar nu realizati deservicile pe care le faceti? Lumea e infinit de vasta in toate dimensiunile sale: timp, spatiu, interpretare. Ceea ce suprindeti voi aici nici nu se stie daca exista. Voi credeti ca da. Eu cred ca nu.
@Radu, autoritarismul exista intr-o dimensiune culturala. In altele, un infinit de dimensiuni, nu exista. Este o creatie a unui moment cultural, unul dovedit ca distruge si nu construieste. Care e beneficul staruintei in distrugere? Eu nu-l vad. Cuvintele folosite, ceea ce ele reprezinta, produc distorsiuni care se regasesc in acest moment cultural. Iti este potrivit acest moment cultural? Mie nu… Asta e motivul pentru care am spus ca nu rezonez si ca mai degraba e o muzica a tenebrelor. Nu construieste, nu este creatie. Asta e parerea mea. (prima parte a mesajului nu iti este adresat. se stiu ei care sint).
Ar trebui ca fiecare să distingă – dacă nu a făcut-o – între Comentariu la un articol, o carte etc. și considerații libere, care îl privesc. Și comentariul este un gen cu exigențele lui. dacă vrem să ne respectăm. Altfel se ajunge să se dea simple perorații drept comentarii. Într-o lume civilizată nu se face așa ceva.
În ceea ce privește comentariul lui Radu Humor două observații. Domnul profesor Marga a tratat filosofia lui Karl Popper în volumul Introducere în filosofia contemporană (ediția a treia, Editura Compania, București, 2014). George Soros nu este filosof și este treaba istoriei să se ocupe detaliat de el. Profesorul Marga a vorbit de erorile lui George Soros în volumul Justiția și valorile (Meteor Press, București, 2019). Nu avea rost să reia într-un articol ce a spus nu demult, mai ales că un articol are limite de spațiu și nu este un volum.
„Distincția lui Karl Popper dintre „autoritarism”, înțeles ca organizare în care liderii manipulează poporul în favoarea propriilor interese, și „democrație”, înțeleasă ca organizare în care poporul își alege liderii, este luată azi, prin intermediul lui George Soros, ca bază de decizie. Aș spune, însă, răspicat că ea nu este deloc ultimul cuvânt. ”
A pleca de aici fără a analiza influența nefastă a acestei „bază de decizie”, compromite fatal restul analizei, deoarece se trece ( intenționat ?) cu vederea istoricul și activitatea acestui personaj , dar mai ales rolul lui în instaurarea acestui „bâlci al deșertăciunilor ”, care apar după marea oportunitate, cel puțin teoretică, ivită după „căderea Comunismului”, ce se simte acum mai bine ca oricând, membrii lui fiind singurii care au dobândit prosperitate și libertate de mișcare, singurele care le lipseau atunci. Mai bine zis, nu se puteau bucura plenar și nesimțit de ele, așa cum o fac acum .
II
La foarte scurt timp, CEKA a devenit cea mai largă şi brutală instituţie de securitate şi, având în vedere urmaşii acesteia – o serie lungă care cuprinde OGPU, NKVD şi KGB – serviciile secrete sovietice au fost motorul celui mai mare genocid al istoriei moderne. Au închis, torturat sau omorât mai mult de 30 de milioane de ruşi şi/sau est-europeni. Chiar şi istoricii sovietici din perioada post-stalinistă stabilesc un număr care variază între 20 şi 40 de milioane de morţi.
O particularitate însă, care de cele mai multe ori este trecută cu vederea într-un mod (şocant de) natural, este că evreii, care formau undeva la 5% din populaţia Rusiei la acea vreme, aveau poziţii de putere însemnate în fazele incipiente ale regimului bolşevic. Nume precum Lenin, Troţki şi subiectul acestui articol, Genrikh Yagoda, cel care a fondat primul şi cel mai mare instrument de ucidere sistematică în masă, numită Administraţia Generală a Lagărelor de muncă forţată, sau mai cunoscut şi sub numele generic de gulag. Alte persoane importante din cercul lui Yagoda, care au creat şi au administrat gulagurile, Aron Solts, Lazar Kogan, Naftaly Frenkel, Matvei Berman şi Yakov Rappoport erau de asemenea evrei. Conform unor statistici, în 1934 38,5% din cei care ocupau poziţii de putere erau de origini evreieşti.
Istoria acestei organizaţii este extrem de complexă, dar un lucru cert iese în evidenţă, deasupra tuturor. În variile sale manifestări, organizaţia a adus un genocid care s-a extins nu numai la vieţile umane distruse, ci şi la întreaga ordine socială şi culturală: întregi straturi sociale au fost distruse – fermieri, minorităţi etnice, burghezi, intelectuali, artişti şi dincolo de formele concrete, de foamete, sărăcie şi execuţii, bolşevicii au urmărit instaurarea unei noi ordini.
@Simona, te certi singura? Asa lasi impresia…
Când privești prea mult dincolo de linia orizontului, nu mai apuci să vezi prea multe din cele ce sunt de văzut pină acolo. Când străbați realitatea „la pas” și constați că orizontul își schimbă forma și locul, te ancorezi în realitatea în care ești și faci ceea ce trebuie acolo unde ești. Când totul ți-a ieșit perfect sau crezi tu că măcar ai încercat, mai faci un pas spre orizont fără să lași mintea să alerge prea mult după himere și iluzii deșarte. O ții acolo unde este și faci tot ce este ea capabilă să facă. Dacă astfel ajunge singură la propria-i menire, se cheamă că ai trăit o viață adevărată. Cu sau fără iluzii, cu sau fără vise, cu sau fără palate de cleștar, fără prinți și prințese căci fiecare trăiește într-un fel sau altul devreme ce fiecare s-a născut sau a fost născut. Uităm prea ușor că pină pe la 3-4 ani nici nu realizăm că avem un sine și că suntem una cu întregul iar când începe divizarea sau diferențierea, divizăm totul. Nimic nu rămânâne nedivizat și totuși sinele este undeva. Apoi ne întrebăm „filozofic” unde este orizontul sau ce facem cu el? Nu facem nimic. El se află întotdeauna acolo unde putem ajunge cu ochii sau cu mintea. Noi trebuie doar să învățăm să vedem corect căci orizontul întotdeauna este, va fi și va rămâne complet deschis. Doar prin contemplație îl putem cuprinde mai clar. Mintea firească, mai rar sau deloc dar pentru cine poate și vrea, nimic nu-l împiedică să încerce. Pentru a face asta, uneori putem crede că trebuie acceptat sau distrus. Nimic mai fals. Devreme ce este, nici de confirmare nu are nevoie.
„Mentalitatea de furnica parazita se vede In rugaciunea Kol Nidre spus de Yon KIppur, dezicere,repudiere a tuturor legamintelor,obligatiilor,angajamentele,o lista de pacate iertate neconditionat.Istoricul evreu Benjamin Freedman arata ca Inainte de conversiunea hazarilor turcici asiatici la iudaism, Kol Nidre se recita cu aplicatie la trecut, nu la viitor. Hazarii de rasa turca si nicidecum semita constituie azi 95% din cei ce-si zic evrei, si majoritatea sunt atei, dar o data pe an, In ajun de Yom Kippur, cu totii se duc si recitaKol Nidre.
Atunci cand schimburile nu se mai fac pe dreptate si societatea se bazeaza pe strambatate, urmeaza ruina materiala.
Joseph Lehman, evreu talmudic din Franta, a scris doua carti: Intrarea Evreului In Societate si Dominatia Evreilor. Prima carte Incepe cu afirmatia: “Emanciparea evreilor si intrarea lor cu ambele picioare In societate a marcat Inceputul declinului statului crestin si Inceputul ascensiunii evreilor spre dominatia lumii.” Lehman povesteste cumFriedrich cel Mare al Prusiei i-a expulzat pentru ca se Imbogateau din contrabanda, violand legile Prusiei; Prusia a trebuit sa piara. Apoi arata cum Mirabeau a fost finantat de bancheri evrei din Berlin sa organizeze revolutia franceza, care a Inlocuit “dreptatea lui Dumnezeu” cu “drepturile omului”. Alt autor evreu, Bernard Lazare, arata Adrien Arcand, scrie: “Evreii nu se multumesc sa elimine crestinismul – ei iudaizeaza”.
-sursa-evreii stapinii SUA 0Noile cronici din Gerulia-http://www.geocities.ws/historicalromanianstudies/panaunde.bk.htm
bai gigi marga …pe 24 iulie 2019 dept de pompieri din nyc declara ca au dovezi ca israelul si akliati americani cia au pklasat exploziv in turnurile gemene si nr din wtc inaintea asazisului atac terorist din 11 sept 2001..pe baza acestor dovezi cereau us congress o noua ancheta 911 …in loc de…a inceput pandemia in china iran si italia…israelul a primit anual dupa 2001 3,8 miliarde plus de la us congres ajutor militar …in 1967 uss libery a fost atacatA de israel 34 de morti si 174 raniti marinari americani …imediat ajutorul militar pt israel a fost quadruplat…vorbim de o tara care-si asasineaza propri cetateni cu ajutorul israelului in atacuri spectaculoase …nu e rusia lui pution sau urss ….povestile alea cu noi orizonturi sint pt cei 44 la suta de ANALFABETI din romania….