O restanţă dureroasă

Am avut zilele din urmă ocazia să aflu de la reprezentanţi ai Bisericii Române Greco-Catolice informaţii despre stadiul actual al restituirii proprietăţilor pe care statul comunist le-a confiscat acestei Biserici. Percepţia pe care mi-o formasem în anii trecuţi mi-a fost confirmată în bună măsură: restituirea proprietăţilor acestei Biserici este încă o restanţă, din cale afară de dureroasă, a celor peste două decenii „postcomuniste”.

Ce am încercat să le spun interlocutorilor pe care i-am întâlnit a fost mai ales că, date fiind complexitatea şi dificultatea aproape copleşitoare a problemelor cu care ei se confruntă, este esenţială gândirea unei „strategii integrate” care să prioritizeze şi să pună într-un echilibru cât mai judicios ceea ce trebuie făcut, ceea ce poate fi făcut şi resursele, destul de modeste, de care dispun.

După 2004 şi 2005, mai ales după ce a fost amendat Decretul-lege 126/1990, iar prin Legea 247/2005 au fost aduse mai multe amendamente legislaţiei privind restituirea proprietăţilor, situaţia a cunoscut o anumită ameliorare, inclusiv în privinţa soluţionării proceselor deschise de Biserica Unită. Un comunicat al BRU din februarie 2009 chiar nota că „deciziile de retrocedare luate de instanţele de judecată naţionale, fără fi nevoie să recurgem la jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt semne ale funcţionării unei justiţii independente spre beneficiul întregii societăţi”.

Problema este însă, astăzi, în continuare, departe de rezolvare, iar dificultăţile întâmpinate de Biserica Unită sunt de toate felurile şi dintre cele mai serioase: imposibilitatea, profund discriminatorie, de a oficia, în multe cazuri, serviciile religioase; tergiversarea şi strămutarea multor procese; multe hotărâri judecătoreşti nepuse în executare; demolări şi distrugeri ale lăcaşurilor de cult, hărţuirea şi intimidarea credincioşilor greco-catolici, inclusiv a copiilor lor, în şcoli etc etc. Destule din cele ce se întâmplă se datorează ostilităţii şi presiunilor pe care reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe le fac mai ales asupra autorităţilor statului. Şi totuşi, în privinţa aceasta, aşa cum am încercat să le spun interlocutorilor greco-catolici, din punct de vedere legal şi al responsabilităţilor pe care le au în funcţionarea „statului de drept”, răspunderea revine integral autorităţilor publice. Pentru că dacă, de exemplu, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu este pusă în executare din cauza obstrucţiilor făcute de un preot şi credincioşii săi, iar lucrul acesta nu are nicio consecinţă legală, atunci răspunderea este integrală a executorului judecătoresc, a jandarmilor, procurorilor şi judecătorilor care lasă nesancţionat acest dispreţ inacceptabil faţă de lege şi hotărârile judecătoreşti.

Probabilitatea ca România să sufere condamnări ale CEDO din asemenea cauze, cum deja a suferit, este cât se poate de mare. Din păcate, însă, nota de plată o va plăti tot cetăţeanul de rând, şi nu procurorii şi judecătorii care fac ce fac – iar Biserica Ortodoxă va rămâne în proprietatea deplină şi posesia netulburată (probabil nici măcar de o căinţă creştinească) a bunurilor pe care regimul comunist i le-a făcut cadou atunci când a desfiinţat, criminal, Biserica „soră”, atât de prigonită şi astăzi. Din punctul acesta de vedere am fost chiar mirat când, în 2010, imediat după ce România a fost condamnată pentru abuzurile împotriva Parohiei Unite Sâmbăta-Bihor, un reprezentant al BOR se întreba mâhnit: „Cu ce drept juridic şi moral poate CEDO să decidă cum a decis?”. Mirarea mea venea deopotrivă din faptul că, în urma deciziei CEDO, Biserica Ortodoxă devenea proprietară a lăcaşului de cult ce aparţinuse Bisericii „soră” (în timp ce românii „contribuabili” se alegeau cu o gaură în buzunare cât despăgubirile acordate, pe bună dreptate, greco-catolicilor), iar pe de altă parte că BOR afurisea în aceşti termeni o instituţie pe care altădată o binecuvântase cu mare şi multă însufleţire – în decembrie 2001, bunăoară, când exact aceeaşi Curte obligase Guvernul de la Chişinău să recunoască Mitropolia Basarabiei (subordonată canonic Patriarhiei Române).

Mă număr printre cei care găsesc că situaţia proprietăţilor greco-catolice, deşi gravă şi inacceptabilă în continuare, este, în contextul românesc, destul de uşor de explicat. România este membră a Consiliului Europei din 7 octombrie 1993 şi parte la Convenţia Europeană din 18 mai 1994. Este de asemenea membră a Uniunii Europene de mai bine de patru ani – susţinându-se, la vremea negocierilor şi aderării, că îndeplineşte inclusiv criteriul „funcţionării ca stat de drept, care garantează principiile democratice, supremaţia legii şi drepturile omului”. Cu toate acestea, la data la care vorbim: România se află, mai cu seamă din cauza nefuncţionării statului de drept, sub incidenţa Mecanismului de cooperare şi verificare instituit de Uniunea Europeană; România se află sub incidenţa unei Hotărâri-pilot a Curţii Europene din cauza nesoluţionării problemei restituirii proprietăţilor, în general; intrarea României în spaţiul Schengen este amânată sine die din cam aceleaşi cauze pentru care a fost instituit şi Mecanismul de cooperare şi verificare; lideri europeni şi oficiali guvernamentali ai ţărilor membre UE exprimă îngrijorări apăsate privind statul de drept din România (iar reacţia responsabililor guvernamentali seamănă izbitor cu ceea ce făceau înaintaşii lor, până în 1989, în situaţii asemănătoare).

Şi totuşi, toate acestea şi hăţişul copleşitor de proceduri administrative şi judiciare, de ostilităţi, şicane şi obstrucţii din mai toate părţile reclamă Bisericii Unite o strategie care să se concentreze, în conjuncţie, pe câteva direcţii clare. Între altele cred că situaţia proprietăţilor lor trebuie dusă mai clar şi mai răspicat în faţa unor instituţii europene ca Parlamentul European, Comisia Europeană, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Apoi, pare că ar trebui gândite mai bine şi mai corelate reacţiile la tergiversarea şicanatorie, la nesfârşit, a proceselor, la strămutarea lor şi la amânarea de asemenea la nesfârşit ori pur şi simplu refuzul punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti. Este nevoie de asemenea ca, îndată ce au fost parcurse „căile de recurs interne”, în înţelesul Convenţiei Europene şi al practicii CEDO, cazurile în care nu s-a făcut dreptate să fie duse fără ezitare în faţa Curţii Europene. Din ceea ce am reuşit să documentez cu privire la „cazuistica” în curs, există inclusiv cauze în care BRU i se face numai parţial dreptate şi care nu au fost deduse judecăţii CEDO pentru că se aşteaptă soluţionarea lor în căile de atac extraordinare – „exercitate” de „părţile adverse” mai ales cu scopul de a şicana şi tergiversa. Aceste cazuri pot şi trebuie duse la CEDO fără a mai aştepta soluţionarea în căile de atac extraordinare. Neexecutarea hotărârilor judecătoreşti şi amânarea vădit şicanatorie a proceselor, chiar şi prin formularea de cereri neîntemeiate de intervenţie, strămutarea cauzelor inclusiv cu „motivarea” că se impune judecarea lor de „instanţe în a căror rază de competenţă teritorială nu există credincioşi greco-catolici” (garanţie, pasămite, a imparţialităţii acelor instanţe) sunt şi ele motive pentru care CEDO va constata discriminarea BRU, încălcarea dreptului ei la un proces echitabil, la protecţia proprietăţii etc. Ierarhii şi juriştii Bisericii nu au niciun motiv (nici chiar că ar face în acest fel o dovadă de „patriotism”) să nu se adreseze Curţii Europene cu tot atâtea plângeri câte nedreptăţi suferă din partea propriului stat. Precedentul Hotărârii-pilot pronunţate de Curtea Europeană împotriva României din cauza nerestituirii proprietăţilor poate fi unul pe care Biserica Unită să-l repete în eventualitatea în care propriile autorităţi vor continua să trateze în acelaşi mod situaţia specifică a proprietăţilor sale confiscate de regimul „comunist criminal” (şi, din păcate, iată, şi de cele ce i-au succedat).

Desigur că rezolvarea problemelor ar reclama şi unele intervenţii legislative. Una importantă ar trebui să vizeze prevederea din Decretul-lege 126 potrivit căreia situaţia lăcaşurilor de cult confiscate Bisericii Unite şi preluate de Biserica Ortodoxă se stabileşte de comisiile mixte clericale „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care le deţin”. Or, a fost dintotdeauna foarte clar pentru oricine care „comunităţi” deţineau acele bunuri şi care va fi „dorinţa” credincioşilor lor. Încât amendarea ce s-ar cere adusă reglementării în cauză ar trebui să fie în sensul că: proprietăţile se restituie Bisericii de la care au fost confiscate; acolo unde nu există decât o biserică se va recurge la „folosinţa partajată” a ei (oficirea alternativă a serviciului religios); menţinerea actualei prevederi conform căreia în localităţile în care numărul bisericilor este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult. Numai că asemenea amendamente legislative au şi ele şanse infime să fie curând adoptate – politicienii ştiind cu toţii foarte bine că tema nu le poate aduce vreun profit electoral consistent (dimpotrivă, ar avea de suportat, ca şi altă dată, reacţii severe şi consecinţe asemenea dinspre Biserica „naţională”).

Preluare de pe website-ul autorului

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.