„Odiseea” unui proiect de lege: Statutul minorităţilor naţionale din România (varianta UDMR din 2005)

Lungă trebuie să fie povestirea, dacă istoria pe care ea o spune este lungă (şi încurcată); măcar de i s-ar fi întrezărit sfîrşitul …

Dar dacă istorisirea pare doar una cu început – şi fără de sfîrşit, atunci poate că tipăritura povestirii că se va isprăvi, totuşi, după un oarece număr de pagini. Iar cititorul nerăbdător ar face mai bine să se îndrepte spre alte pagini ale revistei, căci sfera politicii este rotundă şi fără de sfîrşit doar dacă mergi la pas şi pe suprafaţa ei. Dar dacă o priveşti, să spunem dintr-un satelit sau chiar dintr-o altă sferă (economicească, artisticească, moralnică, religioasă etc.), nici măcar această sferă nu mai este una de tot nemărginită. Să purcedem, aşadar, să încercăm o povestire a ceva ce a tulburat mult şi va mai tulbura încă apele politichiei din ţara noastră. Este vorba despre proiectul Legii Statutului minorităţuilor naţionale din România, proiect elaborat de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi introdus pe agenda publică la începutul anului 2005, pe cînd la conducerea ţării noastre se aflau Preşedintele Traian Băsescu şi Primul Ministru Călin Popescu Tăriceanu.

Povestirea s-ar cuveni să înceapă de acolo de unde încep toate în ultimele decenii, adică din Decembrie 1989. În acele zile se formeză Frontul Salvării Naţionale (FSN), dar şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR). Întîi UDMR, apoi şi FSN vor ridica problema minorităţilor naţionale din ţara noastră, în contextual în care regimul Ceauşescu îşi bătuse, pur şi simplu, joc de majoritatea populaţiei şi de minorităţile¹ noastre. La data de 25 Decembrie 1989, UDMR publică o proclamaţie prin care îşi afirmă intenţia de a milita pentru „autonomia locală a tuturor naţionalităţilor în strînsă colaborare cu poporul roman şi în cadrul statului roman indivizibil”, iar FSN dă o Declaraţie la 6 Ianuarie 1990 cu privire la drepturile minorităţilor naţionale. FSN proclamă, prin această Declaraţie: „1. Recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale prin noua Constituţie a ţării. 2. Elaborarea şi adoptarea Legii minorităţilor naţionale care să concretizeze prevederile Constituţiei. Legea urmează să fie adoptată de parlament cel tîrziu la 6 luni după intrarea în vigoare a noii Constituţii. 3. Se vor lua măsuri, stabilite prin lege, pentru a asigura cadrul instituţional necesar exercitării drepturilor fundamentale ale minorităţilor, folosirea limbii materne, promovarea culturii naţionale şi apărarea identităţii etnice. În acest scop, se va institui şi un minister al minorităţilor naţionale” – subl. DO.

Dar înainte, oare ce va fi existat?² Evident, au fost unele intenţii bune (puţine ajungînd să devină realităţi), dar şi multe, foarte multe „răutăţi”, piedici puse în calea păstrării identităţii etnice a unor importante minorităţi precum evreii, maghiarii, turcii sau romii; după cum au fost şi destule dovezi de mare bunăvoinţă (de pildă, faţă de saşi şi svabi, înainte de cel de-al doilea război mondial), inclusiv prin acordarea de drepturi colective, care însă s-au transformat rapid în motive/pretexte de persecuţii (tot colective) după 23 August 1944 şi pînă după moartea lui Stalin, în Martie 1953.

Reglementarea modernă a statutului minorităţilor naţionale trebuie să înceapă chiar de la actul simbolic de constituire a României moderne: Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia (din 18 Noembrie/1 Decembrie 1918) face referire la „naţiunea română” – conceptul tare – şi la „popoarele conlocuitoare” – conceptul slab, între care se prenumără ungurii (împreună cu secuii, poate, dar cu siguranţă fără ciangăi) şi saşii. Este interesant de subliniat faptul că o asemenea distincţie terminologică făcea şi Legea nr. XLIV a „egalităţii naţionalităţilor”, votată în 1868 de Parlamentul de la Budapesta, pentru care „în Ungaria există o singură naţiune, unică, indivizibilă, naţiunea maghiară”³.

Precum atîtea alte promisiuni de dinainte şi de după Marea Unire, şi rezoluţia de la 1 Decembrie 1918 a rămas doar un petec de hîrtie, din acest punct de vedere. Pînă în prezent, există doar o lege ce (încă) reglementează situaţia minorităţilor naţionale din România: Legea nr. 86 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare (Ministerul Naţionalităţilor Minoritare, Decretul nr. 309 din 6 Februarie 1945, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 30 din 7 Februarie 1945)⁴. Legea nr. 86/1945 nu a fost abrogată niciodată, chiar dacă în perioada dictaturii comuniste ea nu a fost vreodată luată în considerare; mai multe proiecte de lege (de după 1990) pentru minorităţile naţionale au prevăzut, după votarea de către Parlament a legii respective, şi abrogarea Legii nr. 86/1945. Prevederile Legii nr. 86/1945 sînt şi astăzi actuale, deoarece ele sînt simple şi de bun-simţ, unele dintre ideile respective putînd fi regăsite chiar şi în Convenţia-cadru europeană din 1995. De pildă, iată art. 2: „Se interzice cercetarea originei etnice a cetăţenilor români, în vederea stabilirii situaţiunii lor juridice”. Sau art. 4: „… Orice îngrădire, directă sau indirectă a drepturilor cetăţenilor, sau invers, stabilirea de privilegii, directe sau indirecte, pentru cetăţeni, pe temeiul rasei, religiei sau naţionalităţii lor, precum şi orice propovăduire a exclusivismului sau a urei şi dispreţului de rasă, religie sau naţionalitate, se pedepsesc de lege.” Şi este aici vorba despre legea nr. 630 din 6 August 1945. Art. 28 al legii nr. 86/1945 subliniază rolul important acordat Ministerului Naţionalităţilor Conlocuitoare⁵: „Toate organele administrative şi poliţieneşti vor executa dispoziţiunile acestui minister, date în legătură cu aplicarea legii de faţă.”⁶

Prin art. 8 (cf. şi art. 9-11), Legea nr. 86/1945 stabilea procentul-limită de 30% de populaţie minoritară într-o anumită unitate administrativă pentru ca efectele legale să se poată manifesta în administraţie şi justiţie⁷.

Cam aşa arată „preistoria” proiectului de lege din 2005; dar istoria acestui proiect va trebui să înceapă în anul 2000, în unele birouri ale Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DPMN) din Palatul Victoria.

*

* *

Momentul 31 August 2000 este important pentru UDMR, deoarece ministrul minorităţilor naţionale, Eckstein-Kovacs Peter a reusit să treacă prin şedinţă de Guvern, în ultima zi a vacanţei parlamentare, faimoasa Ordonanţă nr. 137, vizînd prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare; în textul ordonanţei guvernamentale (text care fusese elaborate de juristul Marko Attila din cadrul DPMN) se făcea referire şi la drepturile colective ale minorităţilor naţionale, element de maximă însemnătate pozitivă pentru UDMR (ca şi pentru celelalte forţe politice din ţara noastră, dar în sens negativ).

În februarie 2005, tot Marko Attila (de astă dată în calitate de Secretar de Stat în cadrul Departamentului pentru Relaţii Interetnice – DRI; semnătura sa se regăseşte pe fiecare filă a proiectului, în josul paginei) a produs pentru UDMR proiectul Legii Statutului minorităţilor naţionale din România; Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu şi-a asumat acest proiect (pe care l-a şi înaintat Parlamentului, în procedură de urgenţă, la data de 19 Mai 2005). Consiliul Legislativ, la data de 23 Mai 2005, avizează favorabil proiectul de lege, dar face mai multe observaţii (de-a lungul a opt pagini). Ulterior, Senatul va refuza să discute proiectul în procedură de urgenţă, aşa cum ceruse Primul Ministru.

În data de 21 Septembrie 2005, doua importante comisii senatoriale, prezidate de udemeriştii Eckstein-Kovacs Peter şi Frunda Gyorgy, au produs raportul comun pe baza căruia proiectul a intrat apoi la votul senatorilor; dacă în comisii votul fusese de 7 pentru la 5 contra, în plenul Senatului situaţia a fost alta: proiectul a „picat” cu o mare majoritate de voturi, la data de 24 Octombrie 2005. Find vorba despre o lege organică, pentru aprobarea ei de către Parlament este nevoie de majoritatea plenului, aşadar şi a membrilor Camerei Deputaţilor, care este cameră decizională; problema este că proiectul stă împotmolit la comisiile Camerei Deputaţilor din 2005 (sub indicativul PL-x502/26.10.2005), aceste comisii nefiind în stare, pînă în prezent, să elaboreze un raport comun cu care proiectul să meargă la vot⁸. Responsabilitatea pentru raport revine Comisiei pentru drepturile omului, dar există déjà două avize din partea a două comisii: un aviz favorabil (la 24 Noembrie 2005) din partea nu-foarte-importantei Comisii pentru egalitatea de şanse şi un aviz condiţionat din partea Comisiei de cultură, la data de 15 Decembrie 2005. Această din urmă Comisie era prezidată de Raluca Turcan, deputat liberal apropiat cercurilor Preşedintelui Băsescu, care va trece la partidul prezidenţial (astăzi numit Partidul Democrat-Liberal) împreună cu gruparea Theodor Stolojan din PNL; Raluca Turcan condiţionează avizarea favorabilă a proiectului de respectarea recomandărilor făcute de Comisia de la Veneţia. Singurul lucru de mirare aici îl reprezintă graba Primului Ministru Tăriceanu de a trimite proiectul de lege Parlamentului spre aprobare în regim de urgenţă, atîta vreme cît încă nu se pronunţase Comisia de la Veneţia.

Într-adevăr, la 25 Octombrie 2005, Comisia de la Veneţia a dat publicităţii (la Strasbourg) avizul său asupra proiectului Legii privind Statutul minorităţilor naţionale din România (Opinion no. 345/2005, CDL-AD 2005 026), aviz ce fusese adoptat official de către Comisie la cea de-a 64-a sesiune plenară a sa, ţinută la Veneţia între 21-22 Octombrie 2005⁹. Această lege face parte (potrivit Constituţiei României, art. 73, par. 3, lit. r) din categoria legilor organice, pentru adoptarea cărora este nevoie de majoritatea absolută a voturilor membrilor Senatului şi Camerei Deputaţilor; în principiu, o lege organică trebuie să asigure o mai mare stabilitate legislativă domeniului pe care îl reglementează.

Comisia de la Veneţia (titulatura oficială este aceea de Comisia Europeana pentru Democraţie prin Lege – sau prin Respectarea Legii, în engleză: European Commission for Democracy through Law) laudă, în genere, iniţiativa Guvernului, dar solicită modificarea anumitor părţi ale proiectului: „The adoption of the current draft, if coupled with the necessary amendments to remedy the shortcomings highlighted hereafter, would certainly contribute to reinforcing Romania as a democratic state” (B, 8). Avizul Comisiei (în limba engleză el se numeşte „Opinion”, ceea ce nu este defel acelaşi lucru cu româneasca subiectivă „opinie” sau „părere”) se compune din mai multe secţiuni, la rîndul lor divizate în 82 de paragrafe. Comisia începe o lungă listă de probleme¹⁰ pe care le-ar dori rezolvate înainte de adoptarea legii de către Parlamentul de la Bucureşti; iată aici o parte dintre ele:

• … „the question of the interrelation with other sectoral legislation remains unclear. This is largely due to the fact that the draft law has lost its original framework character (…) by incorporating detailed regulations in key sectors. In any case, the Commission is of the opinion that provisions of the Constitution should not be repeted in the law, not even in an organic law” (C, 12).
• Comisia de la Veneţia crede de cuviinţă să sublinieze faptul că proiectul are „oarecum” un character de lex specialis (de pildă atunci cînd se referă la chestiunea autonomiei culturale), dar că uneori îngînă ceea ce în alte legi (e.g.: Legea Educaţiei, Legea Administraţiei publice locale ş.a.) este prezentat mult mai pe larg şi mai amănunţit (C, 13). Aşadar, Comisia recomandă ca relaţia dintre această lege şi cele sectoriale să fie cît mai explicită, „in order to avoid, or at least significantly limit, the risk of diverging interpretations” (C, 13).
• Pentru Comisia de la Veneţia, lipsa de corelare între proiectul de lege, pe de o parte, şi restul corpului legislative, pe de altă parte, este o veritabilă problemă, ce ar trebui să fie remediată: „… the Commission contends that the sole guidance of Article 78, which merely states that , will not be sufficient to adequately deal with the above/mentioned concern of legal uncertainty in interrelation with other legislation”. Comisia e de părere că o asemenea clauză ambiguă a fost în mod deliberat aleasă de către autorii proiectului. Dimpotrivă, Comisia recomandă o listă de acte ce ar fi urmat să fie declarate anulate în eventualitatea votării acestei legi de către Parlament11. Comisia recomanda: „Such a list, which would not necessarily have to be constructed as exhaustive, could be included in the draft law or in an accompanying explanatory report” (C, 15).
• Comisia de la Veneţia se ocupă (D, 16) şi de utilizarea, paralel cu expresia „minorităţi naţionale”, a expresiilor „comunităţi” şi „comunităţi naţionale”; de pildă, cf. art. 4, 9 sau 74 ale proiectului de lege. Comisia presupune că nu ar fi vorba despre promovarea drepturilor colective, dar cel puţin trei proiecte prezente pe site-ul lui Laszlo Tokes nu îndreptăţesc acest optimism (cf., la adresa www.tokeslaszlo.ro, proiectele Statutului autonomiei personale a comunităţii maghiare din România, al Statutului de autonomie al Ţinutului Secuiesc (sic!) şi al Legii cadru a autonomiei personale a comunităţilor naţionale). Laszlo Tokes defineşte minorităţile naţionale drept „comunităţi naţionale aflate în minoritate numerică”.
• Comisia remarcă faptul că proiectul enumeră (la art. 74) minorităţile naţionale din România, iar listarea lor, la art. 74, pare să fie definitivă, în sensul că lista este una închisă. „This provision should be deleted; the interpretation and application of the general definition of article 3, paragraph 1 of the draft law should be left to the competent authorities and, ultimately, to the competent courts. Should such a list be retained, it should be explicitly construed as non-exhaustive or indicative, not least of all because over time other communities may meet the elements of the definition” (D, 21).
• Comisia nu este de acord cu un important element definitoriu al categoriei de „minoritate naţională” din proiectul de lege: „the requirement that the community must have lived on the territory of Romania from the moment the modern Romanian state was established in order to qualify as a national minority. (…) This seems to indicate that the relevant time is 1919, although the creation of modern Romania may be seen as a process rather than a definite event” (D, 20). Desigur, lista închisă este una dintre solicitările „minorităţilor mici” (i.e.: cele reprezentate în Parlament de doar un singur deputat, pe baza unei prevederi de măsură afirmativă din Legea alegerilor generale; aceste minorităţi, după ce s-au văzut recunoscute şi „cu sacii în căruţă” – deputat, subvenţii de la bugetul de stat, loc în CMN etc. – nu mai doresc „concurenţi” …).
• „The consistency between the definition and the list is not at all evident for the Commission, especially in the light of the comparison between the 1992 and 2002 census results made by the Government (…). Indeed, the list mentions some communities which were only to be found under the global heading in the 2002 census (for example the Albanians and the Macedonians). The list also mentions the Italians which appeared as a specific category in the 2002 census but did not identify themselves as Italians in the 1992 census. Contrary to the Italians, the Csangos are not mentioned in the list even though they appeared as a specific category in the 2002 census” (C, 23).
• Mai multe paragrafe din Avizul Comisiei de la Veneţia sînt dedicate criticării, în interiorul proiectului de lege, a legării definiţiei minorităţii naţionale de criteriul cetăţeniei; pentru Comisie, acest lucru poate fi perfect acceptabil în ceea ce priveşte drepturile politice (mai cu seamă reprezentarea parlamentară), dar „the same reasoning is less convincing as regards cultural and educational rights, in particular because the text of the relevant constitutional provisions contains no such explicit limitation” (C, 26). Este vorba despre art. 6 din Constituţia României, varianta din 2003. Comisia de la Veneţia recomandă ţării noastre „not to make citizenship an element of the definition of , but rather to indicate in the provisions concerned that the enjoyment of certain specific rights is restricted to citizens. Without such explicit restrictions, the assumption would be that the rights and facilities spelled out in the draft law are available both to citizens and non-citizens belonging to national minorities” (D, 27). În conformitate cu art. 26 din Convenţia Internaţională a Drepturile Civile şi Politice şi cu cel de-al 21-lea Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nici art. 6 al proiectului nu face distincţie între cetăţeni şi non-cetăţeni.
• Art. 7 din proiect prevede că statul va lua măsuri efective pentru a promova respectful reciproc, înţelegerea şi cooperarea între toţi cetăţenii României, fără deosebire de identitatea lor etnică, culturală, lingvistică sau religioasă; formularea este împrumutată din art. 6, par. 1 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, doar că acolo se vorbeşte despre „toate persoanele”, iar nu doar despre „toţi cetăţenii”. Art. 7, par. 2 din proiect este luat direct din din art. 6, par. 2 din Convenţia-cadru, unde se prevede ca autorităţile publice să ia toate măsurile pentru prevenirea discriminării, a ostilităţii sau a violenţei faţă de orice persoană, pe motiv de identitate etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, deci fără a se face vreo distincţie între cetăţeni şi non-cetăţeni.
• Ţinînd cont de contradicţiile de mai sus, Comisia e de părere (cf. D, 30) că este nevoie de armonizarea tuturor acestor afirmaţii între ele, pe de o parte, şi de armonizarea prevederilor legii cu definiţia generală ce se referă la cerinţele inerente cetăţeniei. Comisia subliniază faptul că „the exclusion of non-citizens – at least those belonging to a national minority recognized by the draft law – from the whole system of cultural autonomy is highly questionable”.
• Spre deosebire de Legea nr. 215/2001, care reglementează funcţionarea administraţiei publice locale, proiectul de lege nu face referire la procentul de 20% prezenţă minoritară în respective unitate administrative-teritorială, ci menţionează doar „un procent semnificativ” (cf. art. 31), pentru ca minorităţile să poată beneficia de dreptul de a folosi limba maternă în administraţie. Evident, Comisia a sesizat şi ambiguitatea utilizării expresiei de „procent semnificativ” în cadrul articolelor 31-38; pe scurt Comisia cere Guvernului să stabilească anumite limitări în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne a minorităţilor în administraţie (cf. E, 33).
• Repetatele utilizării, în cuprinsul proiectului, a unor expresii precum „potrivit legilor în vigoare” sau „în condiţiile legii” s-ar cuveni să fie precizate sau în cuprinsul proiectului de lege, sau, şi mai bine, într-un raport însoţitor la lege, raport ce mai fusese cerut de comisie şi pentru alte neclarităţi.
• Comisia mai solicită şi precizări referitoare la modalităţile concrete în care se poate manifesta dreptul la utilizarea limbilor minoritare în administraţie, criticînd art. 36 din proiect pentru lipsă de claritate (cf. E, 35).
• „The Commission is of the opinion that reserving the lingvistic rights (…) to citizens only and thereby not extending them to non-citizens can hardly be justified (…). Non-citizens may indeed speak certain minority languages which already enjoy the protection under the draft law” (E, 36). Aici Comisia critica art. 33, 35 şi 37 din actualul proiect.
• Referitor la protecţia judiciară a drepturilor menţionate în proiectul de lege (cf. F, 37-39), Comisia solicită clarificări cu privire la raportul dintre individ şi comunitate: „A strong protection of the individual is indeed all the more required since important rights are granted to the community, in particular through the system of cultural autonomy”. Este evident, pentru mine cel puţin, că aici Comisia de la Veneţia atrage, încă o dată, atenţia asupra faptului că „filosofia” proiectului de lege amestecă drepturile individuale cu drepturile colective, privilegiindu-le pe cele din urmă în defavoarea celor dintîi.
• Participarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la viaţa publică, care se desfăşoară, potrivit proiectului, prin intermediul mai multor instituţii (cum ar fi: Parlamentul, Consiliul Minorităţilor Naţionale, sistemul autonomiei culturale etc.), este pusă de către Comisie sub semnul întrebării în ceea ce priveşte eficienţa, cel puţin în lumina experienţelor trecute – cum ar fi, de pildă, consultarea CMN de către autorităţi (cf. G, 41, unde sînt citate paragrafele 65-66 ale raportului Comitetului pentru monitorizarea Convenţiei-cadru, raport adoptat la data de 6 Aprilie 2001).
• Comisia de la Veneţia în 2004 a elaborat un aviz critic în legătură cu art. 7 din Legea nr. 67/2004, lege referitoare la alegerile locale (cf. CDL-AD 2004 040, paragraful 18); evident, cum autorităţile de la Bucureşti şi-au făcut deja un obicei din a lua avizele Comisiei de la Veneţia doar à la carte, ele nu au ţinut cont, nici în 2004, nici mai tîrziu (şi nici în prezent, s-ar cuveni adăugat), de respectivele critici, ce se refereau în principal la criteriile suplimentare prin care anumite organizaţii ale minorităţilor – e vorba despre alte organizaţii decît cele reprezentate în Parlament şi în CMN – le au de îndeplinit pentru a se putea înscrie în cursa electorală.
• Pe scurt, Comisia critică veritabilul monopol pe care Legea nr. 67/2004 l-a instituit în favoarea organizaţiilor deja reprezentate în CMN şi în Parlament, monopol ce exclude reprezentarea, chiar şi la nivel local, a altor organizaţii; despre art. 40 din proiect, „the Commission is still of the opinion that a 10% threshold of this type would be too restrictive a condition. This is especially the case for those organizations which operate at the local level in administrative units where there is a concentration of members of the minority concerned, but which cannot meet the requirement of 10% at the national level” (G, 46).
• „… the Commission is of the opinion that the conditions for registration may not be of such a severity that they disproportionately favour groups which are represented in parliament to the disadvantage of (new) groups which wish to participate in public life” (G, 48). Mai mult încă: „ This is all the more problematic since electoral privileges are not the only element at stake, Indeed, in addition to participation in elections, the qualification as entails several competences listed in Article 40 of the draft law. These competences include the right to be represented in the Council of National Minorities, the right to administer special funds and receive yearly allowances from the State budget, the right to propose the appointment of representatives in certain institutions and to notify the National Council for Combating Discrimination of cases of discrimination” (G, 49). Comisia (cf. G, 50) este de părere că „the organizations of citizens belonging to national minorities are associations and the conditions they are required to fulfil to be registered have to be analysed as restrictions to the freedom of association”. Comisia, aşadar, îşi exprimă serioasele sale preocupări – „serious concerns” – referitoare la condiţiile restrictive privind înregistrarea organizaţiilor minorităţilor naţionale, aşa cum apar aceste condiţii în proiectul de lege analizat.
• Comisia atrage atenţia şi asupra impreciziilor legate de protecţia datelor personale (cf. art. 40, 42, 62 etc. ale proiectului), ceea ce poate duce la nerespectarea art. 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, prin expunerea opţiunilor personale ale unui minoritar sau a altuia şi, de asemenea, aş adăuga şi faptul că unele propuneri ale proiectului contravin şi Legii nr. 86/1945 (cf. art. 2, 4 şi, mai cu seamă, 5). Comisia consideră că art. 4 şi 13 din proiect nu asigură decît o protecţie insuficientă a datelor personale.
• Art. 40, par. 4 şi 5 din proiect constituie, din perspectiva Comisiei, nereguli grave: „Both provisions amount to a strong interference with the freedom of association as guaranteed in Article 11 of the European Convention on Human rights, and their justification is not obvious” (G, 55).
• Proiectul de lege admite doar organizaţii ale cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale, ceea ce ar constitui o discriminare la adresa non-cetăţenilor aparţinînd, de pildă, unei minorităţi deja prezente în Parlament. Comisia recunoaşte faptul că unele drepturi (de pildă, cele electorale) trebuiesc restricţionate spre a beneficia de ele doar cetăţenii, dar critică proiectul deoarece restrînge dreptul şi altor persoane decît cele cu cetăţenia română de a beneficia de alte prevederi specifice.
• Potrivit Comisiei, România – în calitate de ţară ce se afla, în 2005, în afara Uniunii Europene – poate restricţiona doar la cetăţeni dreptul de a participa la alegerile locale; pe de altă parte, non-cetăţenii care domiciliază în mod stabil într-o localitate pot avea dreptul de a participa la alegerile locale etc. Desigur, după 1 Ianuarie 2007, România este o ţară a UE, ceea ce schimba semnificativ legislaţia naţională referitoare la procesele electorale, în sensul permiterii non-cetățenilor proveniți din alte state membre UE să ia parte, în anumite condiții, la alegerile locale și la cele pentru Parlamentul European (cf. http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/t1_292_sum_en.pdf).
• Conceptul însuşi de autonomie culturală (existent în capitolul V al proiectului) este astfel discutat de către Comisie: pe de o parte, „The commission notes that there is no internationally accepted model of cultural autonomy for national minorities” (G, 58). Pe de altă parte, dacă factorul politic dintr-o anumită ţară este de părere că introducerea autonomiei culturale (orice va fi desemnînd ea) pentru minorităţile naţionale este ceva de dorit, atunci respectivul factor politic – ce a fost ales în mod democratic de majoritatea populaţiei cu drept de vot – este îndreptăţit introducă acest tip de autonomie în practica legislativă şi administrativă. Comisia subliniază şi faptul că, spre deosebire de alte cîteva ţări ce acceptă autonomia culturală, proiectul prevede, pentru România, nu doar un rol consultativ al reprezentanţilor minorităţilor, ci şi un rol executiv (G, 59).
• Potrivit Comisiei, proiectul introduce în practica şi în teoria dreptului din România drepturile colective: „Chapter V of the draft law implements what could be described as the collective dimension of the protection granted to national minorities. Indeed, the main feature of a system of cultural autonomy is that it goes beyond the mere recognition of rights for persons belonging to national minorities. This is reflected in Article 57, paragraph 1 of the draft, which defines cultural autonomy as the right of a national community to have decisional powers in matters regarding its cultural, linguistic and religious identity, through councils appointed by its members” (G, 60).
• Comisia remarcă faptul că există o contradicţie între capitolele I şi II ale proiectului, pe de o parte (unde accentul cade pe drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale), şi capitolul V (unde accentul se pune mai ales pe drepturile „colective”) – cf. G, 61. Şi Comisia pomeneşte aici paragraful 13 din Raportul explicativ al Convenţiei-cadru, unde se precizează că implementarea principiilor Convenţiei-cadru „nu implică recunoaşterea drepturilor colective”12.
• Relaţiile instituţiei autonomiei culturale13 cu administraţia publică (locală şi centrală) ar trebui, e de părere Comisia, să fie mult mai bine precizate (cf. G, 65-73). Art. 61 din proiect menţionează faptul că instituțiile autonomiei culturale sînt „autorităţi administrative autonome cu personalitate juridică”, ceea ce, potrivit Comisiei, ar putea să creeze anumite tensiuni administrative.
• De asemenea, instituţiile autonomiei culturale se suprapun în bună măsură, e de părere Comisia, pe alte instituţii deja existente; ca atare, comisia solicită clarificarea atribuţiilor fiecărei părţi implicate („This would avoid any unnecessary overlapping of competences” – G, 67). Mai mult încă, ar fi nevoie şi de armonizarea conţinului capitolelor I şi II din proiect.
• Autonomia culturală şi instituţiile ei nu este pusă în acord cu instituţiile autorităţilor centrale şi locale, crede Comisia, ceea ce „makes it extremely difficult to identify the main rules governing the relationship – including from a budgetary perspective – with the public authorities. The mere reference, in article 60, to the principle of and in the exercise of the competences listed under Article 58 is not sufficient to deal with this concern. The reference to the latter principle in this context is even confusing since the Commission understands that the drafters have used it to stress the fact that tha system of cultural autonomy will remain optional in the sense that each minority will be free to use it or not” (G, 70).
• Comisia doreşte ca proiectul de lege să menţioneze şi rolul Comisiei Electorale Permanente în ceea ce priveşte procedurile legate de alegerile c ear urma să se desfăşoare pentru Consiliile Naţionale ale Autonomiei Culturale; de asemenea, Comisia doreşte să afle mai multe amănunte despre acest fel de alegeri atunci cînd pentru o singură minoritate naţională există mai multe organizaţii (cu alte cuvinte, art. 73 din proiect este sau prost scris, sau se încearcă ascunderea faptului că proiectul doreşte să privilegieze anumite organizaţii14 — cf. G, 73: „This provision would seem to hamper political diversity. The Commission recommends a rephrasing of the provision to exclude the consequences mentioned here”.
• „The relation with other sectoral constitutional and legal provisions is another area which needs further clarity”, e de părere Comisia la G, 74, dînd şi mai multe exemple de neclarităţi (art. 58, secţiunea I din capitolul II etc.).
• Spre final, Comisia notează că şi capacitatea instituţiilor autonomiei culturale de a impune taxe şi/sau impozite (cf. art. 58, lit. l din proiectul de lege) necesită numeroase clarificări, în afara menţiunii eliptice că respectivele taxe şi/sau impozite vor fi impuse potrivit legii: „The draft law contains no indication whatsoever on key issues such as the nature of the taxes , as well as the circle of persons who would have to pay them” – G, 75.
• Concluziile Comisie de la Veneţia nu sînt dintre cele mai favorabile pentru proiectul Legii privind Statutul minorităţilor naţionale din România (varianta UDMR din 2005), chiar dacă, într-un limbaj foarte diplomatic, Comisia laudă ţara noastră pentru efortul întreprins în acest sens. „The draft law contains, however, certain important limitations and several uncertainities as to its meaning and scope. It is recommended to address these shortcomings with the necessary amendments, with a view to making the draft more easily operational and improuving its quality. This would also ensure thet the draft is fully in line with international standards” – G, 77.
• Printre urgenţele rectificării proiectului de lege, Comisia enumeră următoarele (cf. G, 78-82):

1. „The commission recommends, as a matter of priority, to improuve the way in which the cross-relation between the draft law and other sectoral legislation is regulated <…>. In this context, it is recommended to specify the references to other laws and legal regulations and to better reflect the principle lex specialis derogat generali.
2. It is also essential to address potential overlapping between the relevant institutions and the duplication of their tasks stemming from a lack of coordination in the envisaged system of cultural autonomy <…>.
3. In order for the draft law to better comply with the freedom of association, the conditions for the registration of the so-called should be eased <…>.
4. The recommendations of the Commission to better circumscribe the meaning and scope of the minority rights guaranteed in the draft law, as well as to strengthen their judicial protection, would provide additional guarantees for the individuals <…>.
5. Finaly, the Commission suggests that the authorities reconsider the opportunity to keep the citizenship as a general requirement of the definition and study the possibility to mention it only with respect to those rights where it appears a necessity <…>. By the same token, consideration should be given to reviewing the exhaustive character of the list of minorities accompanying the definition <…>”.

Personal, am numărat peste 70 (şaptezeci) de obiecţii (în cuprinsul celor 82 de paragrafe) ale Comisiei de la Veneţia la adresa proiectului de Lege a Statutului minorităţilor naţionale din România (varianta UDMR din 2005). Mă îndoiesc de capacitatea UDMR (sau, în genere, a guvernanţilor actuali) de a rectifica proiectul într-o măsură atît de mare încît să corespundă standardelor Comisiei. Bănuiesc că se va încerca o cosmetizare a proiectului din 2005, cosmetizare bazată în principal pe o re-numerotare a articolelor (astfel încît nimeni să nu mai poată urmări, de pildă, criticile Comisiei de la Veneţia); desigur, locul cel mai potrivit pentru această operaţiune nu poate fi altul decît Comisia pentru drepturile omului, religie şi minorităţi naţionale din Camera Deputaţilor, comisie al cărei preşedinte este deputatul Partidei Romilor, Nicolae Păun. Mai există şi posibilitatea, nu doar teoretică, potrivit căreia raportul comisiei conduse de Nicolae Păun să fie amînat aproape sine die, spre a oferi o elegantă soluţie de ieşire pentru PDL (partid care, totuşi, s-a angajat la începutul anului 2011 să treacă prin Parlament Legea minorităţilor¹⁵). Rămînînd în registrul politic şi parlamentar, este aproape interesant faptul ca partidul „dezertorilor” din PSD sau PNL, partid numit actualmente Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR), nu a socotit că este necesar să se exprime cu privire la problema proiectului legii minorităţilor, sau cu privire la regionalizare, sau cu privire la fondurile structurale europene, sau – în genere – la orice altă temă de dezbatere publică; şi cred că nu au greşit (ne-)făcînd aceasta.

Dincolo de orice interpretare posibilă a Avizului Comisiei de la Veneţia¹⁶ cu privire la acest proiect, cred că este util să menţionez faptul că relaţia dintre autorităţile din România, pe de o parte, şi autorităţile Uniunii Europene (fie acestea Comisia Europeană, Parlamentul European, Comisia de la Veneţia, Consiliul Europei etc.), pe de altă parte, este una mai complicată decît apare ea în declaraţiile oficiale:

1. Un asemenea aviz (în limba engleză: opinion; în limba franceză: avis) reprezintă o internaţionalizare şi o „europenizare” a unei problematici pe care unii o percep drept exclusiv internă; uneori, o asemenea internaţionalizare este ceruta de Guvern (ca în cazul Legii statutului maghiarilor din unele ţări vecine Ungariei¹⁷ sau în cazul acestui proiect), alteori de către persoane şi organizaţii care nu sînt de acord cu o anumită masură legislativă promovata de Guvern (cum a fost cazul avizului referitor la Legea alegerilor locale din 2004¹⁸).
2. Comportamentul autorităţilor din România faţă de avizele Comisiei de la Veneţia este unul cel puţin ambiguu, în sensul că, atunci cînd autoritatile sînt „mulţumite”, ele vor cauta să implementeze imediat recomandările făcute de specialiştii Comisiei (cf. situaţia de după avizul referitor la Legea statutului maghiarilor din unele ţări vecine Ungariei, cînd Guvernul a semnat foarte repede un acord bilateral cu Guvernul de la Budapesta, sau situaţia de după arbitrajul de la Haga în chestiunea delimitării platoului continental al Mării Negre); pe de altă parte, dacă recomandările „nu convin”, ele vor fi trecute sub tăcere de către autorităţi (cf. situaţia de după avizul referitor la Legea alegerilor autoritatilor locale: la mai bine de şapte ani de zile de la publicarea respectivului aviz, autorităţile din România înca „ezită” să transpună în realitate prevederile Comisiei de la Veneţia, şi îndeosebi să modifice articolul 7 din Legea nr. 67/2004. Mai mult înca, o seamă de măsuri ce au fost considerate de către Comisie, în Decembrie 2004, drept discriminatorii şi în neconcordanţă cu legislaţia europeană, sînt în prezent întărite prin proiectul Legii Statutului minorităţilor naţionale). Aşadar, „arbitrajul” reprezentat de avizele şi rapoartele Comisiei de la Veneţia pare că prezinta un grad ridicat de relativitate din partea Guvernului României (şi nu doar din partea acestui guvern¹⁹), în functie de convenabilitatea politică a recomandărilor.
3. Din păcate, autorii²⁰ proiectului de Lege a Statutului minorităţilor din România nu au ţinut seama şi de alte avize ale Comisiei de la Veneţia, cum ar fi cel referitor la Legea de la Budapesta a drepturilor minorităţilor naţionale şi etnice²¹, unde este aspru criticată modalitatea prin care anumite grupuri naţionale sau etnice sînt considerate a fi „minorităţi naţionale şi etnice”; mai precis, Comisia de la Veneţia a socotit că acel criteriu care se referă la vieţuirea pe teritoriul Ungariei de mai mult de o sută de ani este inacceptabil: „In addition to the technical problems of calculations, the Commission expresses doubt on this criterium. The Commission recalls that the definition of minorities in its proposal for a Convention²² does not contain such a criterium of time.” Acelaşi document al Comisiei de la Veneţia conţine şi foarte utile (pentru eventuala corectare a anumitor actuale erori de redactare a proiectului de lege de la Bucureşti) referiri la restricţionarea dreptului de asociere, la legătura dintre o anumită minoritate naţională şi categoria de „minoritate religioasă”, la păstrarea tradiţiilor²³ etc.
4. La rîndul său, Comisia de la Veneţia preferă să producă nişte avize „castrate din punct de vedere politic”, cum spunea Herbert Marcuse: atîta vreme cît standardele minimale nu sînt încălcate (i.e.: Conventia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale etc.), deviza Comisiei ar putea să fie „totul merge”. Toate avizele Comisiei presupun şi o anumită ambiguitate, bine ascunsă sub maldăre de erudiţie şi de analiză comparată a legislaţiilor din Europa (inclusiv Europa în sensul cartografic al cuvîntului, ce cuprinde şi ţări din afara Uniunii Europene), ambiguitate ce pare a dori să menajeze susceptibilităţile politice ale părţilor implicate.

*

* *

Cearta quasi-homerică dintre Preşedintele Băsescu şi Primul-Ministru Tăriceanu a fost, probabil, un bun pretext pentru a nu mai aduce proiectul pe agenda publică între 2005-2008; actualmente, după atîţia ani²⁴, proiectul este împotmolit în comisiile Camerei Deputaţilor, după ce Senatul a respins proiectul în anul 2005. Înţelegerea dintre UDMR şi PDL prevedea, pentru anul în curs, votarea proiectului pînă la intrarea în vacanţa parlamentară de vară, la 30 iunie; evident, n-a fost să fie, spre evidenta uşurare a liderilor PDL (şi a celor UDMR, s-ar cuveni adăugat). De ce? Pentru că,personal, nu cred că liderii actuali ai UDMR îşi pot imagina că proiectul din 2005 va trece de Parlament, aşa cum a fost el înaintat legislativului (pentru acea variantă, cf. www.dri.gov.ro sau www.cdep.ro ); ca de obicei, liderii UDMR vor da vina eşecurilor lor anunţate pe „partidele româneşti”, pe bucureşteni, pe valahi în genere, eventual şi pe concurenţa venită din partea „radicalilor” maghiari, poate şi pe Guvernul FIDESZ de la Budapesta. Adevărul este că proiectul de lege nu a fost scris şi prezentat pentru a deveni lege, ci a constituit un element de retorică politică şi electorală a UDMR pentru a anestezia, pe de o parte, criticile „radicalilor”, ale concurenţei, iar pe de altă parte pentru a pune presiune pe colegii de guvernare (inţial PNL, actualmente PDL). În paralel cu această dovadă de radicalism sui generis a UDMR, mai trebuie să funcţioneze şi şantajul electoratului cu primejdia netrecerii pragului de intrare în Parlamentul de la Bucureşti de către formaţiunea-pavilion a ungurilor din România; acest şantaj a mers la alegerile europarlamentare, nu văd de ce nu ar merge şi în 2012, la viitoarele alegeri generale.

Alegerile locale din primăvara anului 2008, iar apoi alegerile parlamentare de la sfîrşitul aceluiaşi an au lăsat proiectul Legii Statutului minorităţilor naţionale într-un limbo din care abia la începutul anului 2011 se părea că poate fi reactivat, prin prestaţia energică a noii conduceri a UDMR (Kelemen Hunor a fost ales presedinte UDMR în primăvara acestui an). În mod concret, UDMR a condiţionat rămînerea sa la guvernare (şi, deci, păstrarea în funcţie a Guvernului condus de Emil Boc) de repunerea proiectului pe ordinea de zi a Parlamentului, inclusive sugerînd Guvernului procedura (în actuala conjunctură şi pentru acest proiect, de-a dreptul sinucigaşă) de asumare a răspunderii.

În realitate, în UDMR, diferenţa dintre „moderaţi” şi „radicali” este una pur tactică, atîta vreme cît scopul ambelor tabere îl reprezintă autonomia pe criterii etnice; „moderaţii” sînt adepţii paşilor mici (dar în direcţia autonomiei), considerînd că aşa-zisele „partide româneşti” (i.e.: toate forţele politice, cu excepţia UDMR) vor înghiţi mai uşor hapuri mici (şi dese), decît unul şi mare, dintr-o dată. Cu alte cuvinte, „moderaţii” (care sînt urmaşii vestiţilor „neptunişti”) sînt şi minimalişti, din punct de vedere tactic, ei cred că este posibil un permanent proces de negociere cu reprezentanţii majorităţii etnice (i.e.: „partidele româneşti”), din care UDMR să obţină importante beneficii pentru maghiarii din România. Dimpotrivă, „radicalii” sînt de părere că negocierea cu „partidele româneşti” trebuie făcută pornind ab initio de la teze maximaliste, autonomiste şi provincialiste; abia apoi, la negocieri, se pot face „concesii” etc. Fiecare tabără îşi are logica ei, şi chiar dreptatea ei: „moderaţii” se tem de reacţiile naţionaliste ale majorităţii, iar „radicalii” se tem că, în ritmul în care avansează UDMR urmînd agenda maghiarimii, se va isprăvi vremea pînă ungurii vor vedea autonomia Secuimii, regionalizarea României prin provincializare (Transilvania, ca deziderat nebulos, date fiind actualele date demografice) ş.a.m.d. Deoarece „moderaţii” sînt, în felurite forme, la putere din 1996, inclusiv la nivelul administraţiei publice centrale, ei sînt şi mult mai vulnerabili la acuzaţiile de corupţie venite din partea „radicalilor”; discursul populist al acestora din urmă are, cu necesitate, toate elementele unui discurs al opoziţiei. Şi aceasta deşi destui „radicali” fac parte din administraţia locală a judeţelor şi localităţilor cu semnificativă prezenţă maghiară şi, inclusiv în această calitate, sînt vulnerabili la acuzaţiile de corupţie venite dinspre UDMR şi „partidele româneşti”.

Despre internaţionalizare: prin tradiţie (liberal-brătienească), România a preferat în epoca modernă să evite internaţionalizarea vreunui contencios, inclusiv în ceea ce priveşte problematica minorităţilor. De la 1859 şi 1878 încoace, pînă mult după Nicolae Ceauşescu, guvernanţii noştri au adoptat, de regulă, politica „neamestecului în treburile interne”: chestiunile delicate erau apanajul exclusiv al politicienilor din ţară, şi anume al politicienilor aflaţi la putere. Pattern-ul pare limpede: se semnează (mai mult de nevoie, decît de voie) un te-miri-ce acord internaţional (1858-9, 1878, 1919-20, 1947, 1975 etc.), apoi se găsesc, în plan local (adică „naţional”), motive pentru nerespectarea lui, indifferent că e vorba despre împămîntenirea evreilor, de „optanţii” unguri etc. sau de respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor. După Decembrie 1989, situaţia a mai continuat o vreme, pînă ce oamenii noştri politici şi-au dat seama că pot profita (politic şi chiar economic) de pe urma internaţionalizării unui conflict sau al altuia, îndeosebi atunci cînd negocierile bilaterale eşuează. Doar două exemple: contenciosul cu Ucraina pe tema demarcării unei anumite zone din platoul continental al Mării Negre (cel în urma căruia s-a acoperit de binemeritată glorie Bogdan Aurescu) şi tensiunile din jurul Legii statutului maghiarilor din unele ţări învecinate Ungariei. Recent, diplomaţia României face, parcă, tot mai des apel la internaţionalizarea problemelor pe care, altminteri, nu le poate rezolva (cf. Transnistria, printre altele). Cred că, de pildă, instrumentalizarea avizelor Comisiei de la Veneţia face parte din această noua strategie, dezvoltată întîi în vremea în care Adrian Năstase era ministru de Externe.

Aproape amuzant este faptul că, imediat după 1989, internaţionalizarea era arma favorită a UDMR (cf. numeroasele apeluri către Consiliul Europei, pînă după intrarea României în acest talking-club, în 1993; evident, cele mai „îngrozitoare” veşti veneau de la Laszlo Tokes²⁵, cum că în Transilvania ar fi în plină desfăşurare un adevărat genocid împotriva ungurilor – şi asta chiar în timp ce în Iugoslavia avea loc un crunt război civil, ce se va încheia, oarecum, abia în 1999). După anul 2000, deci din vremea Primului-Ministru Adrian Năstase, diplomaţia românească a lăsat deoparte teama de „amestec în treburile interne” şi a promovat, cu regularitate, internaţionalizarea, pentru întărirea poziţiilor de negociere ale ţării noastre. Desigur, după 1 Ianuarie 2007 se poate observa o instrumentalizare a instituţiilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere la nivelul Comisiei Europene (nu însă şi la nivelul Parlamentului European, unde este vice-preşedinte Laszlo Tokes …). Aici „teoria” este limpede: partea mai slabă într-un conflict va căuta să internaţionalizeze conflictul, pentru a echilibra raportul de forţe (cf. Libia şi Rezoluţia 1973/2011, dar şi Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Sudanul de Sud, Transnistria etc.).

Mai degrabă ca o glumă, menţionez aici şi oarecari implicaţii socio-psihanalitice ale formei Ţinutului Secuiesc, aşa cum rezultă el din hărţile din 1940 (Diktatul de la Viena), 1952 (RAM) şi 2011 (proiectul UDMR de regionalizare): judeţul Covasna ar fi „glandulul”, iar Vestul judeţului Mureş ar fi „scrotul” … În genere, Ţinutul Secuiesc apare ca un phallus, dar aflat într-o stare semi-flască (ceea ce nu îl va fi făcut, prin aceasta, mai puţin iritant pentru generaţii de „patrioţi” români, pentru care însăşi existenţa Secuimii este echivalentul unei … penetrări în „inima” ţării). Urmînd aceeaşi linie – foarte riscantă – se poate spune că şi pentru unguri pierderea Ţinutului Secuiesc a fost echivalată, imagologic, cu o … castrare.

ÎN LOC DE CONCLUZIE²⁶

După părerea mea²⁷, principalele probleme ale proiectului Legii Statutului minorităţilor naţionale din România (varianta UDMR/Marko Attila din 2005) ar fi următoarele:

1. Adoptarea unei perspective ce favorizează evident colectivităţile, „comunităţile naţionale”, şi defavorizează la fel de vădit individul, persoana; cu alte cuvinte, principiul dominant al proiectului este unul al drepturilor colective, în dauna principiului esenţialmente liberal al dreptului persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Instituţionalizarea unei asemenea perspective colectiviste (prin CNAC-uri etc.) ar conduce, după părerea mea, la un viraj ideologic înspre naţionalismele secolului al XIX-lea, viraj de care cred că ne putem lipsi cu oarece folos acum, după ce, de bine – de rău, România este membră a Uniunii Europene. De altminteri, în ţara noastră, instituţionalizarea şi autonomizarea unui grup etnic este o experienţă clar negativă, daca se are în vedere ce s-a întîmplat cu Grupul Etnic German²⁸ înainte, în timpul şi dupa cel de-al doilea război mondial, sau cu evreii etc. (spre a nu mai aminti aici experienţele terifiante pe care Stalin le-a făcut pe pielea tătarilor din Crimeea şi a tător altor grupuri etnice). În plus, s-ar cuveni respectat şi Tratatul de bază dintre România şi Ungaria (semnat la Timişoara în Septembrie 1996), unde, în anexă, se dă o anumită interpretare a Recomandării 1201 a Consiliului Europei, în ceea ce priveşte „drepturile colective” ale minorităţilor naţionale; potrivit Constituţiei în vigoare, înţelegerile internaţionale ale României prevalează, în caz de conflict, în faţa legislaţiei doar interne. Ar fi ironic ca o lege propusa de UDMR şi însuşită, oarecum, de către Guvernul Tăriceanu (apoi şi de Guvernul Boc) să fie invalidată, eventual la Curtea Constituţională, din pricină că vine în contradicţie cu Tratatul de bază dintre România şi Ungaria …
2. Instaurarea monopolului de reprezentare parlamentară şi locală exclusiv în favoarea minorităţilor şi organizaţiilor deja reprezentate în Camera Deputaţilor şi în Consiliul Minorităţilor Naţionale; dincolo de văditele conotaţii morale şi politice ale unui asemenea monopol, mai există şi o latură aproape sordidă, pur economică şi financiară – latură ce a fost poreclită drept ethno-business în Ungaria vecină şi prietenă. Apoi, instaurarea acelui monopol a fost, printre altele, criticată şi de Comisia de la Veneţia, într-un aviz (Nr. 300/2004 CDL-AD<2004>040) din Decembrie 2004; simptomatic este, cred, dezastrul care s-a produs în alegerile locale din Iunie 2004 cu organizaţiile romilor care nu au fost lăsate să-şi prezinte candidaţi (acest privilegiu revenind doar Partidei Romilor²⁹ – pe atunci Social Democrata …). În acelaşi timp, grupări mai radical-provincialiste, în special din Secuime, au atacat actualul monopol electoral al UDMR. Pe de altă parte, este bine să se sublinieze şi faptul ca numeroşi minoritari continuă să fie aleşi în Parlament (sau în organele administrației locale, mai recent şi în Parlamentul European) pe listele tuturor partidelor politice.
3. Nici măcar nu se pomeneşte problema (reală, delicată etc.) a dublei sau/şi multiplei apartenenţe etnice, a căsătoriilor mixte, a libertăţii persoanei de a-şi asuma, de-a lungul vieţii, succesiv sau simultan, mai multe apartenenţe etnice (la fel, pot exista mai multe apartenenţe religioase, sexuale etc.). Pentru autorii proiectului, apartenenţa etnică este ceva imuabil, definitiv şi lipsit de ambiguităţi; pe scurt, apartenenţa la o minoritate etnică (sau la majoritate) este un veritabil destin, aproape în sensul calvinist al predestinării. Etnicitatea nu permite, în viziunea ideologică a autorilor, nici un fel de şovăieli; potrivit proiectului, nu există nici căsătorii mixte, nu există nici copii rezultaţi din asemenea „non-căsătorii”. Mai mult, o persoană nu are voie să îşi schimbe, de-a lungul vieţii, declaraţia de apartenenţă etnică (aşa ceva, desigur, contrazice atît Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, cît şi legile din România). Pe de altă parte, am dreptul să posed atît cetaţenia română, cît şi cetaţenia altui stat (Ungaria, Moldova, Israel, Canada etc.); în schimb, potrivit proiectului, nu am dreptul decît la o singura opţiune etnică, ceea ce mi se pare atît nedrept cît şi nerealist. De pildă, din cea de-a doua căsătorie am doi băieți, care au triplă cetăţenie: românească – dupa tată, japoneză – dupa mamă şi americană – după locul naşterii (New York); ce etnie au însa aceşti doi copii ai mei? Personal, aş prefera ca această optiune să fie alegerea lor, cînd vor fi mai măricei, şi nu m-ar deranja deloc dacă vor considera că au, să spunem, o dublă apartenenţă etnică (de pilda, româno-japoneză).

Din aceste trei motive principale (dar nu numai din pricina lor) îmi permit să consider proiectul de lege al UDMR din 2005 drept un produs inferior calitativ Decretului-lege pentru Statutul naţionalităţilor minoritare, semnat de Regele Mihai I în Februarie 1945.

Problematica referitoare strict la ceea ce actualul proiect numeşte drept „autonomie culturală” prefer să o las pe seama celor mult mai deştepti ca mine, întrucît dezvoltarea veritabilă a unor concepte legate de această categorie ar ocupa prea mult timp şi spatiu; totuşi, cred că se cuvine a sublinia faptul că UDMR a sustinut în mod constant o platforma de tip „autonomist”, fie şi numai la nivelul declaraţiilor politice, cel puţin din 1993 încoace.

Că este nevoie de o anumită supraveghere a legalităţii acţiunilor ce pot fi incluse în categoria „autonomiei culturale”, reiese cu claritate din două exemple pe care le dau aproape la întimplare:

• În anul 2005, CNCD a aplicat o anumită sancţiune datorită „refuzului de a promova o persoană de naţionalitate română în postul de director adjunct în cadrul unei şcoli”³⁰;
• În Iunie 2002, protocolul politic de colaborare între filialele UDMR şi PSD din judeţul Covasna (protocol mediat de conducerile centrale ale celor doua formaţiuni politice) conţinea şi unele prevederi referitoare, printre altele, la numiri în funcţia de şef al Direcţiei judeţene de sănătate, şi chiar numele noului director al Spitalului judeţean din Sfîntu Gheorghe³¹. Dacă, iniţial, etnia (probabil română) a unui director de spital (Valentin Iliuţă), numit în funcţie cu numai o zi înainte, pare să fi stîrnit opoziţia UDMR, mai apoi s-a ajuns la situaţia în care s-a „negociat” şi schimbarea din functie a unui medic de etnie maghiară (Szigyanto Erno), deoarece respectivul medic nu mai era in graţiile UDMR … Evident, toate aceste avatare sînt realmente fleacuri în comparaţie cu politizarea excesivă a atîtor şi atîtor funcţii publice care, din punct de vedere legal, ar fi trebuit să fie atribuite doar potrivit criteriului de competenţă, politizare ce a căpătat proporţii groteşti după alegerile generale din anul 2008.

Personal, am foarte mari dubii dacă aşa-numitele Consilii Naţionale ale Autonomiei Culturale (CNAC) ar putea să se înfrîneze mai mult decît vor fi reuşit, în Iunie 2002, nişte organizatii politice serioase şi cu multă experienţă, precum UDMR şi PSD, referitor la o problemă „culturală” atît de însemnata cum este cea a înlocuirii cutărui sau cutărui director de spital, ori la dilema sfîşietoare referitoare la o anumită placuţă de pe cladirea prefecturii. Poate că ar fi de preferat ca măcar directorii de şcoli, spitale şi de alte instituţii foarte importante pentru identitatea culturală a minorităţilor naţionale din România să fie protejaţi de abuzuri printr-o lege, după modelul magistraţilor sau/şi al funcţionarilor publici. Evident, aceasta nu a fost altceva decît o glumă.

Cele zece amendamente ale UDMR³² la propriu-i proiect de lege sînt, după părerea mea, doar cosmetice, încercînd să sugereze ideea potrivit căreia UDMR îşi corectează proiectul în functie (doar) de recomandările Comisiei de la Veneţia³³. După socoteala mea, avizul Comisiei de la Veneţia conţine prea multe obiecţii la adresa proiectului pentru ca acesta să mai poată fi „salvat”; între aceste obiecţii sînt unele de detaliu sau/şi de formulare, însă există şi destule care pun în discuţie însăşi substanţa acestui proiect. Cred că doar cel de-al 10-lea amendament atinge, oarecum, un nerv dureros (şi foarte important, în măsura în care priveşte însăşi filosofia colectivistă a autorilor proiectului: „am urmărit – afirma Marton Arpad şi Varga Attila – sporirea reglementărilor cu caracter de garanţie extinse şi în favoarea persoanelor fizice de a se adresa instanţelor de judecată în speţa contenciosului administrativ competent, dacă drepturile lor au fost încălcate de către autorităţi, ori consilii ale autonomiei culturale” <sic!>).

În continuare, foarte pe scurt, cîteva vorbe în legătura cu contextul în care a fost relansată pe „piaţă” actuala propunere de Lege a Statutului minorităţilor naţionale din România:

Consiliul Reprezentanţilor UDMR, reunit la Tîrgu-Mures la data de 14 Noembrie 1993, a aprobat proiectul „oficial” de lege a minorităţilor, al cărui titlu exact este Lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome; grupul parlamentar al UDMR din Camera Deputaţlor a îregistrat acest proiect la Biroul Permanent al Camerei cu nr. 633/94, la data de 20 Decembrie 1993. Deciziile Consiliului Reprezentanţilor se impun conducerii executive a UDMR nu in calitate de simple recomandari, ci la modul imperativ, potrivit Statutului UDMR – cf. www.udmr.ro. Acest proiect consideră „drepturile comunitare” ca fiind distincte şi chiar opuse „drepturilor individuale” (e.g.: art. 22-25, 51-53 etc.). De asemenea, se acordă atenţie „autonomiei comunitare” pe baze etnice (art. 1-2, 6 etc.), „autoadministrării locale cu statut special” – adică pe baze etnice (art. 54-56 etc.), „autonomiei regionale” (art. 57-59 etc.) ş.a.m.d.

În documentul intitulat Programul electoral al UDMR, din Noembrie 2004 (cf. www.udmr.ro), se face referire la „autonomia comunitară” şi la „autoguvernare” (cf. pp. 6-9). Definiţia este simplă: „Autonomia, autoguvernarea comunitară înseamna asigurarea atribuţiilor instituţionalizate pentru o comunitate naţională, în interesul adoptării propriilor decizii în ceea ce priveşte problemele legate de identitatea sa, în conformitate cu Constituţia şi cu legile. Aceste decizii să fie recunoscute şi executarea lor să fie asigurata de stat.” (ibidem, p. 7). „Instituţionalizarea autonomiei determină, în consecinţă, modificarea mecanismului actual al democraţiei, deoarece consacrarea autoguvernării în dreptul public presupune, totodată, şi transformarea efectivă a structurii puterii, reclamă ca puterea centrală să renunţe în favoarea comunităţii naţionale respective la o parte a acelor atribuţii, care erau considerate componente ale noţiunii de suveranitate naţională, fiind atribuţii ale acesteia. Uniunea noastră, şi, în primul rând, grupul ei parlamentar, trebuie să creeze starea autonomiei cu sprijinul dreptului, al legilor. (…) Pentru autonomia minoritară-comunitară este necesară înfiinţarea structurilor autonome locale, regionale sau naţionale care dezafectează atotputernicia şi centralismul statului.” (idem). „Proiecte de legi, modificări ale legilor: a) elaborarea legilor, respectiv a proiectelor de legi, care asigură conditiile starii de autonomie, si anume, autoguvernarea, posibilitatile de decizie în toate problemele legate nemijlocit de identitatea noastră; formele posibile ale autonomiei sunt: autonomia personală, culturală, autonomia teritorială cu statut special şi autonomia administrativă locală. b) elaborarea proiectelor de lege privind statutul comunităţilor naţionale şi al organizaţiilor acestora, înfiintarea organului de autoguvernare al minorităţii naţionale, a actelor normative care stabilesc cadrul juridic al autonomiei culturale (…)” (ibidem, p. 8).

De altminteri, deviza cu care UDMR a participat la alegerile parlamentare din 2004 a fost „Egyutt az autonomiaert!” (i.e.: „Împreuna, pentru autonomie!”). Evident, în acest caz, „egyutt” înseamnă doar electoratul UDMR. Şi programul candidatului Marko Bela la Preşedintia României a fost, în toamna anului 2004: „Împreuna în Europa: integrare, autonomie, bunăstare”.

Conducerea UDMR a fost aspru criticată (atît de către persoane precum Tokes Laszlo, Katona Adam sau Szasz Jeno, cît şi de către întregi „platforme” mai radicale şi mai „provincialiste” din interiorul UDMR) pentru politica sa, percepută de către aceşti critici drept una excesiv de „împăciuitoristă” şi de gradualistă (pe scurt, conducerea UDMR era acuzată că s-a „dîmboviţinizat” sau „balcanizat”). De asemenea, FIDESZ (şi ideologul acestei formatiuni, parlamentarul european Gyorgy Schopflin) continuă să sprijine grupări şi grupuscule mai radicale (i.e.: provincialiste) din rîndurile maghiarimii din Transilvania, cîteodata spre iritarea actualei conduceri a Uniunii.

La data de 30 Iunie 2005 a fost înregistrat cu nr. 375 la Biroul Permanent al Camerei Deputatilor propunerea legislativă privind Statutul de Autonomie al Ţinutului Secuiesc (Szekelyfold, Terra Siculorum), proiect aparţinînd deputatului Becsek Garda Dezso şi senatorului Sogor Csaba, ambii reprezentînd atunci UDMR în Parlamentul de la Bucureşti; după cum era de aşteptat, acest proiect a fost respins cu o mare majoritate de către Parlament, dar UDMR a refuzat să condamne în vreun fel aceasta initiativă cel puţin provocatoare a unor populişti radicali.

Prin prezentarea unui proiect de lege a minorităţilor unde accentul cade pe diversele forme de autonomie, UDMR a reuşit, vreme de cîţiva ani buni, să pună o binevenită surdină la criticile radicalilor din jurul lui Laszlo Tokes şi să se prezinte electoratului său (pînă nu demult un electorat captiv) drept cel mai potrivit apărător al intereselor maghiarimii din România.

În încheiere, mai degrabă ca un simplu exerciţiu, doresc să fac o seamă de comentarii, în legatură cu posibile evenimente viitoare legate de proiectul Legii Statutului minorităţilor naţionale din România:

• Proiectul de lege, dacă va avea parte doar de amendamente cosmetice (şi, dupa părerea mea, va avea parte doar de aşa ceva, cel puţin în următorii ani), nu va putea să treacă prin Parlament; foarte, foarte puţină lume va plînge pentru aceasta, atît in cadrul partidelor aflate la guvernare, cît şi din rîndurile opoziţiei parlamentare. În definitiv, dacă actualul proiect, printr-o minune majoră, ar trece de Parlament, atunci ar cădea la Curtea Constitutională; dacă trece şi de Curtea Constitutională va cădea la promulgare, la Cotroceni etc.
• UDMR nu va fi deosebit de suparată nici ea; în definitiv, nici nu se aşteaptă ca acest proiect să devină lege. Dimpotrivă, respingerea proiectului poate constitui o reală victorie pentru conducerea UDMR, care va putea să pretindă în faţa electoratului propriu (i.e.: „electoratum captivum”) că proiectul a fost respins numai şi numai datorită instinctelor naţionaliste troglodite ale majoritarilor, care sînt nişte naționaliști, nişte valahi etc. Pe scurt, cred că UDMR va prefera, mai cu seamă înintea unui sever examen electoral, precum cel din 2012, să facă mult zgomot pentru nimic, sperând a mai cîştiga din electoratul şovăielnic al etniei maghiare.
• Dînd vina eşecului pe presupusa şi/sau evidenta obtuzitate a colegilor din Parlament, UDMR îşi va fi acoperit propria-i incompetenţă în elaborarea acestui proiect de lege referitor la ceva ce electoratul său percepe a fi de maximă însemnătate.
• Integrarea în Uniunea Europeană de la 1 Ianuarie 2007 nu a fost în nici un fel şi nici o clipă ameninţată de neadoptarea acestui proiect de lege.
• Odată cu integrarea quasi-deplină a României în UE, chestiunea minorităţilor naţionale a căpătat o anumită – şi binevenită – surdină; maghiarii au cu adevărat drepturi europene, iar problematica incluziunii sociale a romilor va fi tratată, ca peste tot în UE, prin metode preponderent iluminist-asimilaţioniste: muncă şi educaţie. „Eroicele avînturi” precum prezentul proiect de lege vor fi victime ale euro-tăcerii. Hîrjoana de la Bucureşti se va muta la Bruxelles (şi Strasbourg), un mare rol revenindu-i, în acest sens, europarlamentarului Laszlo Tokes.
• Politicile de acţiune afirmativă, printre care şi reprezentarea parlamentară garantată de Constituţie şi de Legea electorală pentru minorităţile care nu sînt în stare să adune numărul „normal” de voturi, ar trebui să aibă drept caracteristică faptul că sînt limitate în timp; actualmente, cei 18 reprezentanţi ai minorităţilor naţionale (mai puţin minoritatea maghiară) deţin 5% din voturile Camerei Deputaţilor, voturi ce merg întotdeauna pentru iniţiativele Guvernului, oricine va fi făcînd parte din acel Guvern³⁴.
• Este de prevăzut că marii pierzători ai neadoptării acestui proiect de lege vor fi reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale; aceste organizaţii nu sînt obişnuite, în genere, să producă programe şi proiecte, spre a nu mai pomeni aici dificultatea de a absorbi fonduri europene. Aşadar, reflexele monopoliste ale acestor organizaţii se vor izbi de dificultăţi majore, chiar dacă ele au căpătat, între timp, statutul de organizaţii „de interes public”.

Bucureşti, 1 august 2011

Aceste pagini reprezintă doar părerea personală a lui Dan Oprescu şi nu angajează în nici un fel Guvernul României sau altă instituţie.

Bibliografie (foarte, foarte) sumară:

• Smaranda Enache (ed.), România şi minorităţile. Colecţie de documente, Editura Pro Europa, Tîrgu-Mureş, 1997
• Bogdan Aurescu, Drepturi individuale vs. drepturi colective, în revista „Observatorul Cultural” nr. 434/Iulie 2008, Bucureşti
• Adrian Năstase, Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, vol. 1-4, ediţie îngrijită de Roxana Frailich, RA Monitorul official, Bucureşti, 1998
• Adrian Năstase, Raluca Miga-Beşteliu, Bogdan Aurescu şi Irina Donciu, Protecting Minorities in the Future Europe. Between Political Interest and International Law, SA Monitorul oficial, Bucureşti, 2002
• Mihaly Zoltan Nagy şi Gabor Vincze (ed.), Autonomişti şi centralişti. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din Septembrie 1944 până în Martie 1945, Fundaţia CRDE, Cluj, 2008
• Dan Oprescu, Un pas greşit în direcţia cea bună. Minorităţile naţionale din România. 1990-2010, Ediţia a II-a, Editura Universităţii, Bucureşti, 2010 (ediţia I în 2005)
• Dan Oprescu, Minorităţile naţionale din România. O privire din avion, în „Sfera Politicii” nr. 4 (158), Aprilie 2011, Bucureşti, pp. 29-43
• Sabina Fati, Interviu cu Zoltan Rostas, în „România liberă”, 22 Iunie 2011, Bucureşti
• Sabina Fati, UDMR aşteaptă Autonomia Ţinutului Secuiesc până în 2012, în „România liberă”, 20 Octombrie 2010
• Group rights vs. individual rights. Me, myself and them. From indigenous peoples to newly installed migrants, governments face awkward demands for collective exemptions and entitlements, în revista „The Economist”, 12 Mai 2011, Londra (cf. şi www.economist.com/node/18681796/print)
• Victor Cozmei, Cum arată profilul Ţinutului Secuiesc: istorie, populaţie şi economie, www.hotnews.ro, 16 Iunie 2011
• Cornel Nistorescu, UDMR, Ţinutul Secuiesc şi Constituţia Ungariei, www.cotidianul.ro, Bucureşti, 16 Iunie 2011
• Rezoluţia Parlamentului European despre necesitatea revizuirii Constituţiei Ungariei, Strasbourg, 5 Iulie 2011 (voturi: 331 pentru, 274 contra, 54 abţineri)
• Witnesses to Cultural Genocide. First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies Today, editat de American Transylvanian Federation şi Committee for Human Rights in Rumania, New York, NY, 1979 (cuprinde capitole semnate de Ferenc Kunszabo, Anonymous Napocensis, Gyorgy Lazar, Lajos Takacs, Karoly Kiraly şi Zoltan Zsuffa, cu o introducere de George Schopflin)
• Legea nr. XLIV din 1868 privind egalităţile în drepturi ale naţionalităţilor, Budapesta (traducere neoficială, arhiva autorului); în limba maghiară, textul legii se poate citi la adresa www.1000ev.hu/index.php?a=3&param=5366
• Eckstein-Kovacs Peter şi Frunda Gyorgy,Raport comun la Proiectul de lege privind statutul minorităţilor naţionale, Senatul României, nr. 202/22.09.2005, Bucureşti
• Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999
• Alina Mungiu-Pippidi, Cum împărţim ţara cu ungurii, în „România liberă”, 7 Iulie 2011
• Rafael Di Tella şi Ricardo Perez-Truglia, Conveniently Upset: Avoiding Altruism by Distorting Beliefs About Others, National Bureau of Economic Research, Working Paper 16645, Cambridge, MA, cf şi www.nber.org/papers/w16645
• William Totok, Germanii din România între nazism şi comunism, lucrare prezentată la Seminarul internaţional „Minorităţi, moşteniri culturale, civilizaţie românească comtemporană”, organizat de MAE, B’nai Brith Intl. şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, 21-22 Octombrie 2002, Bucureşti
• Laszlo Tokes, What’s Behind a Statement. An Essay on the Ethic Cleansing of the Hungarian Minority in Romania, Vorosbereny, 1993, la adresa http://historicalarchive.com/clean/index.html
• Makkay Jozsef, Self-determination – the only Chance for Hungarians of Rumania, interviu cu Katona Adam, în „Szabadsag”, Cluj, 11 Ianuarie 2003
• Kovacs Albert, Scrisoare deschisă către Laszlo Tokes. Pînă unde se poate ajunge cu ameninţările? în „Romaniai Magyar Szo”, Bucureşti, 20 Martie 2002
• Sandor N. Szilagyi, The Nice Sort of Chap We Are, 14 pagini de consideraţiuni despre relaţia dintre UDMR şi maghiarii din România, arhiva autorului), 20 Octombrie 2004
• Olti Agoston şi Gido Attila, Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Editura Kriterion, Bucureşti, 2009
• Stefano Bottoni, Transilvania roşie (1944-1965), Editurile ISPMN şi Kriterion, Cluj, 2010
• Alexander Ghaleb, End of Westphalia. The implications of the UN Resolution 1973 (2011) for the State-Territorial Sovereignity of Romania, în „Sfera Politicii” nr. 4 (158), Aprilie 2011, Bucureşti, pp. 75-82
• Special Statute for Trentino-Alto Adige/Sudtirol, published by the Parliament of the Autonomous Province of Bolzano/Bozen, 2001 (cf. www.consiglio-bz.org şi www.landtag-bz.org )
• Cristoph H. von Hartungen, A brief comtemporary history of Alto Adige/Sudtirol (1918-2002), published by the Parliament of the Autonomous Province of Bolzano/Bozen, 2002
• Sorin Ioniţă, Autonomie şi sărăcie în Secuime, SAR Policy Brief No. 22, Bucureşti, August 2006 (cf. şi www.sar.org.ro)
• Wikileaks: Eckstein susţine că Băsescu este „naşul” PCM (traducerea integrală), în „România liberă”, Bucureşti, 18 Aprilie 2011
• WikiLeaks: Laszlo Tokes a colaborat cu Securitatea. Ambasada SUA despre Ţinutul Kosovo Secuiesc. DOC, (conţine mai multe rapoarte ale personalului Ambasadei SUA de la Bucureşti către Departamentul de Stat de la Washington, DC), pe site-ul www.ziaristionline.ro, 20 Mai 2011
• European Commission, Non-Paper. Assessment of the compatibility of the revised draft „Law on Hungarians living in neighbouring States” with European standards and with the norms and principles of international law (findings of the Council of Europe’s Venice Commission) and with EU law, Brussels, Decembrie 2001 (două pagini, arhiva autorului)
• Gyorgy Schopflin, Hungary and the EU: the Status Law and After, 20 Octombrie 2004, opt pagini, ms. în arhiva autorului
• George Schopflin, The Hungarian Status Law: political, cultural and sociological, în „Papeles del Este. Transiciones poscomunistas”, nr. 3/2002, Universidad Complutense Madrid (cf. şi www.ucm.es/bucm/cee/papeles)
• Irina Culic, Nationhood and identity: Romanians and Hungarians in Transylvania, în volumul Nation-Building and Contested Identities. Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books (Budapest) şi Editura Polirom (Iaşi), 2001
• Jonathan Eyal, The Romanian-Hungarian Dispute over Transylvania: Where Nationalism and Historz Meet Ideology, în „SLOVO”, a Journal of Comtemporary Soviet and East European Affairs, published by the School of Slavonic and East European Studies, University of London, vol. 2, No. 2/November 1989, pp. 5-17
• Tim Judah, The Serbs: History, Myth and the Destruction of Yugoslavia, Yale University Press, Londra, 1997
• Laslo Sekelj, Yugoslavia: the Process of Disintegration, Columbia University Press, New York, 1993
• Joseph Rothschild, Ethnopolitics: a Conceptual Framework, Columbia University Press, New York, 1981
• Zoltan Biro şi Jozsef Lorincz (ed.), Szekerland in Transition. Essays in Cultural Anthropology, Pro-Print şi WAC – Centrul pentru cercetari regionale şi antropologie, Csikszereda (Miercurea Ciuc), 1999
• L. Nastasă şi L. Salat (ed.), Interethnic Relations in post-Communist Romania. Procedeengs of the Conference „The Romanian model of Ethnic Relations. The Last Ten Years, the Next Ten Years”, Bucureşti, 7-8 Iulie 2000, publicat de Editura CRDE, Cluj, 2000
• L. Nastasă şi L. Salat (ed.), Maghiarii din România şi etica minoritară (1920-1940), Editura CRDE, cluj, 2003
• Lucian Nastasă (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare: Maghiarii din România (1945-1955), Editura CRDE, Cluj, 2002
• Andreea Andreescu, Lucian Nastasă şi Andreea Varga (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare: Maghiarii din România (1956-1968), Editura CRDE, Cluj, 2003
• Gabriel Andreescu, Ruleta. Români şi maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iaşi, 2001
• Gabriel Andreescu (ed.), Naţionalişti, antinaţionalişti, Editura Polirom, Iaşi, 1996
• Gabriel Andreescu şi Renate Weber, Evoluţia concepţiei UDMR privind drepturile minorităţilor, Centrul pentru Drepturile Omului, Comitetul Helsinki din România, Bucureşti, 1996
• Anton Niculescu, Maghiarii şi administraţiile post-decembriste, lucrare pentru Centrul de Studii Euro-Atlantice, Universitatea Bucureşti, Decembrie 2002 (ms. în arhiva autorului)
• Nemeth Zsolt, Soluţia este dobîndirea autonomiei, în „Szabadsag”, Kolosvar/Cluj, 11 Noembrie 2003
• Guvernul României, Ordonanţa (nr. 137 din 31 August 2000) pentru prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, Editura Studium, Cluj, 2000
• Decretele Beneş, (tipice pentru „vina colectivă” rezultînd din trecute „drepturi colective”), cu poziţia indignată a Guvernului Ungariei, la adresa www.htmh.hu/benesangol.htm
• Memorandum către Parlament pentru construcţia regională a României, Cluj, 8 Decembrie 2001 (cf. www.provincia.ro)
• Proiect.. Lege cadru a autonomiei personale a comunităţilor naţionale, la adresa www.tokeslaszlo.ro/ro/doc/08.html
• Proiect. Statutul autonomiei personale a comunităţii maghiare din România, la adresa www.tokeslaszlo.ro/ro/doc/09.html
• Proiect. Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc (Szekelyfold – Terra Siculorum), la adresa www.tokeslaszlo.ro/ro/doc/10.html
• Protocol de colaborare între PSD şi UDMR în anul 2004, Bucureşti, 9 Martie 2004 (cf. www.divers.ro)
• Parliamentary Assembly of Council of Europe, Report: Positive experiences of autonomous regions as a source of inspiration for conflict resolution in Europe, Doc. 9824, Strasbourg, 3 Iunie 2003 (cu un Appendix: Doc. 8425 din 28 Mai 1999 – Motion for a Resolution of ethnic conflicts in Council of Europe member states)
• Cronologia unui proiect revizionist numit „Autonomia Ţinutului Secuiesc” (2011), părţile I, II, III şi IV, la adresa www.cotidianul.ro
• Dezvoltarea regională în România, la adresa www.cotidianul.ro, Bucureşti, 16 Martie 2011
• Erika Cunnold-Benko, Peter Hantz şi Zsolt Szilagyi, Discrimination Against the Hungarian National Minority in Romania. Shadow report for the traty-based Committee on the elimination of racial discrimination, f.l., 2007
• Hotărâre a Consiliului Naţional Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, 23 Februarie 2008 (cf. www.sznt.eu)
• Csapo I. Jozsef, Combaterea avizului negative al Consiliului legislative referitor la propunerea legislativă privind statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, f.l., 30 Martie 2004 (cf. www.sznt.eu)
• Informare – Adunarea Naţională a Secuilor, Ditro/Ditrău, 18 iunie 2006 (cf. www.sznt.eu)
• Hotărârea Consiliului Naţional Secuiesc privind înaintarea Statutului de Autonomie al Ţinutului Secuiesc Parlamentului României, Sfântu-Georghe, 25 Octombrie 2008 (cf. www.sznt.eu)
• Consiliul Legislativ (Preşedinte: Dragoş Iliescu), Aviz referitor la propunerea legislativă privind Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, Bucureşti, nr. 405/11.03.2004
• Frank Koszorus, Jr., Autonomy: The Path to Democracy and Stabiliy in Romania, în „Foreign Policy Review”, Hungarian Institute of International Affairs, vol. 6 (2009), pp. 3-15, Washington DC (Avocatul Frank. Koszorus, Jr. este preşedintele organizaţiei American Hungarian Federation, înfiinţată în 1906)
• Thomas Benedikter, The working autonomies in Europe. Territorial autonomy, a means of minority protection and conflict solution in the European experience – An overview and schematic comparison, Society for Threatened People, Bolzano/Bolzen, 19 Iunie 2006 (cf. adresa www.gfbv.it/3dosier/eu-min/autonomy.html). Autorul cercetării consideră că Regiunea Autonomă Găgăuză din Republica Moldova ar fi cel mai bun exemplu prin care „o democraţie matură” apără o minoritate etnică, prin intermediul unei largi autonomii …
• Istvan Deak, Hungary? The Threat, în „New York Review of Books” (NYRB), 28 Aprilie 2011 (cf. şi schimbul de păreri cu George Schopflin – care este europarlamentar FIDESZ – pe tema schimbării legii fundamentale a Ungariei de către Victor Orban, în „NYRB” din 23 iunie 2011)
• Jozsef Szajer, The New Fundamental law of Hungary, in „Central European Political Science Review”, vol. 12, no. 43/Spring 2011, pp. 59-80

Rezumat:

Articolul urmăreşte evenimentele prin care s-a ajuns la situaţia în care un proiect de lege ce reglementează statutul minorităţilor naţionale din România să fie amînat de la luarea oricărei decizii politice în Parlament. Sînt urmărite scopurile politice, politicianiste şi electorale ale diferiţilor actori ai acestei veritabile „drame”; autorul este sceptic în privinţa soluţionării prea degrabă a actualei crize determinate de insistenţa cu care UDMR încearcă să-şi convingă partenerii de coaliţie guvernamentală de necesitatea adoptării acestui proiect de lege.

Abstract:

The article is following the events conducting to the current situation, where a draft law regulating the statute of national minorities in Romania is delayed through lack of any political decision in Parliament. There are followed the political, politicianist and electoral goals of different actors of this true „drama”; the uthor is skeptical on a quick resolution of the current crisis caused by the presure put by UDMR on its governmental partners regarding the necesity of pasing this draft to law.

Cuvinte-cheie:

Maghiarii din România, minorităţi naţionale, politici publice, Comisia de la Veneţia

Key words:

Hungarians in Romania, national minorities, public policies, Venice Commission

Dan Oprescu: doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti (1992), Senior Associate Member la St. Antony’s College, Oxford University (1990-1991). În present este consilier superior la Guvernul României, Agenţia Naţională pentru Romi. Cărţi recente: Democraţie cu geometrie variabilă (2006) şi Un pas greşit în direcţia cea bună. Minoritîţile naţionale din România (2010), ambele tipîrite la Editura Universităţii Bucureşti.

Dan Oprescu: Ph.D., University of Bucharest (1992), Senior Associate Member, St. Antony’s College, Oxford University (1990-1991). Currently, he is Senior Advisor with the Government of Romania, National Agency on Roma. Recent books: Democracy with variable geometry (2006) and A wrong step into the right direction. National minorities in Romania, second edition (2010), both books published by Bucharest University Press.

1. Şi nu doar de minorităţile naţionale (în sensul de minorităţi etnice), ci şi de minorităţile religioase, sexuale, sociale, intelectuale, de persoanele cu handicap, de orfani, de bolnavi, de bătrîni, de felurite tipuri de marginali ş.a.m.d.

2. Pentru o sumară trecere în revistă, cf. şi Dan Oprescu, Minorităţile naţionale din România. O privire din avion, în revista „Sfera Politicii” nr. 4 (158), Aprilie 2011, pp. 29-43.

3. „Toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere constituţional şi politic o naţiune; din acest popor unitar şi indivizibil fac şi pot face parte şi alte naţionalităţi care au drepturi egale cu maghiarii.” Nici Nicolae Ceauşescu nu făcea altceva atunci cînd vorbea despre „unitatea naţiunii române”, despre „români de naţionalitate maghiară” sau despre „români de naţionalitate germană” etc. Există însă şi o întreagă tradiţie în terminologia juridică din România (şi din Europa) de a socoti naţionalitatea nu în calitate de etnie, ci chiar drept cetăţenie; de pildă, in Tratatul între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România, semnat la Paris la data de 9 Decembrie 1919 (şi intrat în vigoare – „înregistrat” – la 21 Iulie 1921) stă scris, la art. 7: „România se angajează să recunoască drept cetăţeni români, cu drepturi depline şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind în toate teritoriile României şi care nu pot să se prevaleze de nici o altă naţionalitate.”

4. Această lege este semnată de către Regele Mihai şi de următorii miniştri: Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Nicolae Rădulescu şi Gheorghe Popp.

5. Evident, acest minister a fost întîi degradat, peste numai cîteva luni de zile, la rangul de subsecretariat de stat, apoi a dispărut pur şi simplu, odată cu consolidarea puterii de către comunişti şi aliaţii lor. Dar expresia de „naţionalităţi conlocuitoare” a fost păstrată multă încă multă vreme (cf. Constituţia din 13 Aprilie 1948, art. 24, al. 1; Constituţia din 21 August 1965, art. 22; Legea Învăţămîntului nr. 28/1978 etc.). Abia Constituţia din 24 Septembrie 1952, la art. 82, vorbeşte despre „minorităţi naţionale”. Mai recent, Declaraţia FSN din 6 Ianuarie 1990 foloseşte termenul de „minorităţi naţionale”, dar şi pe acela de „naţiunea română”, în vreme de Proclamaţia UDMR din 25 Decembrie 1989 se referă la obiectivul de a obţine o autonomie locală a tuturor naţionalităţilor în strînsă colaborare cu poporul român şi în cadrul statului român nidivizibil. În ungaria terminologia este şi mai complicată: potrivit unei legii de după dictatura comunistă, ar exista minorităţi naţionale (care au un stat-mamă) şi minorităţi etnice (care nu au un asemenea stat-mamă, cum ar fi, de pildă, romii).

6. Această prevedere este întărită de Regulamentul nr. 12 pentru aplicarea Legii nr. 86 din 7 Februarie 1945 pentru Statutul Naţionalităţilor (Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Decretul nr. 2760 din 10 Septembrie 1946 – tipărit în Monitorul oficial nr. 218 din 20 Septembrie 1946), de pildă la art. V, care subliniază rolul de „autoritate ierarhică administrativă supremă pentru rezolvarea problemelor în legătură cu aplicarea Statutului Naţionalităţilor” pe care îl are, de astă dată, Subsecretariatul de Stat al Naţionalităţilor Conlocuitoare. În definitiv, Legea nr. 86/1945 este doar o lege-cadru.

7. În prezent, potrivit Legii administraţiei locale din 2004, acest procent-limită a fost coborît la 20%, însă dacă este vorba despre o unitate administrativ-teritorială unde a existat o anumită tradiţie minoritară (Cluj, Braşov, Sibiu etc.), limita poate fi coborîtă practic oricît.

8. Aceasta în condiţiile în care Partidul România Mare (care s-a opus vehement proiectului) nu a mai intrat în Parlament la alegerile generale din 2008 …

9. La baza Avizului au stat comentariile făcute de doi raportori, Pieter van Dijk (membru al Comisiei, din Olanda) şi de Sergio Bartole (membru-supleant al Comisiei, din Italia); comentariile celor doi raportori au fost publicate la Strasbourg, la data de 1 August 2005, şi au cotele: CDL-AD 2005 070 şi CDL-AD 2005 071. Unele dintre observaţiile raportorilor nu se regasesc în conţinutul avizului final. Guvernul României a primit Avizul încă din data de 20 Septembrie 2005 şi, din cîte cunosc eu, nu există un comentariu oficial sau doar o luare de poziţie din partea Guvernului în legătiră cu conţinutul acestui aviz.

10. Comentariile Comisiei de la Veneţia ocupă un spaţiu important în cadrul acestui text, tocmai datorită însemnătăţii lor, în calitate de comentarii critice competente şi de bună-credinţă. De rea-credinţă nu pot fi decît aceia care ar încerca să le eludeze, parţial sau chiar în totalitate.

11. Alte proiecte de lege a minorităţilor naţionale prevăd expres anularea Legii nr. 86/1945; această lege nu este încă abrogată şi, ca atare, este cea care încă reglementează statutul minorităţilor naţionale din ţara noastră. Pe de altă parte, este probabil ca autorii acestui proiect de lege să se fi inspirat din ideile introduse de către Parlamentul budapestan în Legea nr. XLIV din 1868: „29. Legi deja existente sînt contrare cu punctele de mai sus, de aceea unele dintre aceste legi vor trebui desfiinţate.”

12. Smaranda Enache (ed.), România şi minorităţile. Colecţie de documente, Editura Pro Europa, Tîrgu Mureş, 1997, p. 139.

13. „Since the notion of cultural autonomy is not known yet in the Romanian legal system, care should be taken to circumscribe it with precision” (G, 66).

14. Evident, eu personal cred că, în acest caz, nu este o situaţie disjunctivă, sau-sau, ci una conjunctivă, şi-şi.

15. Totuşi, de cîţiva ani încoace, Preşedintele României, Traian Băsescu, s-a opus public oricărei forme de autonomie bazată pe criterii etnice; autonomia, descentralizarea etc. sînt, desigur, obiective dezirabile pentru orice discurs al oricărui om politic din ţara noastră, dar realizarea în practică a acestor obiective este cu totul altceva. Deocamdată, aşa cum a spus preşedintele Băsescu, este tot atîta autonomie la Miercurea Ciuc cîtă există la Caracal – adică foarte, foarte puţină (ce-i drept, după modelul centralist franţuzesc).

16. Opinion/Avis 345/2005 – CDL-AD(2005)026, din 25 X 2005, pe site-ul www.venice.coe.int. Este de prevăzut că, în România, cei care vor dori să minimalizeze însemnatatea acestui aviz, îl vor porecli drept o simplă „opinie” sau „părere” – ceea ce ar fi o traducere eronată (şi evident tendentioasă) din limba engleză.

17. Cf. European Commission for Democracy through Law, The protection of national minorities by their kin-state, Council of Europe Publishing, Strasbourg, December 2002, pp. 15-42 (conţine: Report on the preferential treatment of national minorities by their kin-state, adopted by the Venice Commission at its 48th Plenary Session, Venice, 19-20 October 2001).

18. Opinion/Avis 300/2004 – CDL-AD(2004)040, publicat la Strasbourg in 4 Ianuarie 2005, pe site-ul www.venice.coe.int. Avizul a fost adoptat de catre Council for Democratic Elections la data de 2 XII 2004 şi de Comisia de la Venetia la data de 3-4 XII 2004. E de prevăzut că autorităţile din România vor promite să modifice măcar art. 7 din Legea 67/2004, dar „mai tîrziu”, eventual chiar după ce va fi fost adoptată Legea Statutului minorităţilor naţionale (care, repet, conţine numeroase prevederi discriminatorii ce întăresc prevederile art. 7…).

19. În definitiv, avizul din 19-20 X 2001, referitor la Legea statutului maghiarilor din unele ţări vecine Ungariei a fost mult întărit de producerea, de către Directia Juridică a Comisiei Europene de la Bruxelles, a unei „non-paper” de numai o pagina si jumatate (aflat în arhiva autorului), prin care se atrăgea în mod serios atenţia guvernului condus de Viktor Orban asupra inacceptabilităţii anumitor formulări din legea mentionată. Se poate specula asupra faptului că tocmai acest non-paper, iar nu avizul oficial al Comisiei de la Veneţia a dus la acceptarea, de către Budapesta, a anumitor modificări.

20. „În conformitate cu prevederile capitolului 25 <Politici în domeniul relaţiilor interetnice> din Programul de guvernare, Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI) a iniţiat proiectul de lege privind Statutul minorităţilor naţionale din România, aprobat de Guvern în luna Mai 2005 şi trimis spre dezbatere Senatului.” – Guvernul României, Addendum (iulie – septembrie 2005) la RAPORTUL 2005 asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană, Bucureşti, Septembrie 2005, p. 68.

21. Opinion/Avis CDL-MIN(1993)004e-rev-rest, publicat la Strasbourg in 9 II 1003. Titlul complet al avizului este Opinion on the Hungarian Bill No. 5190 on the Rights of National and Ethnic Minorities approved by the Commission during its 14th meeting (Venice, 5-6 February 1993). Cf. www.venice.coe.int.

22. Actualmente, aceasta este Convenţia-cadru pentru protectia minorităţilor naţionale, semnată de România la 1 Februarie 1995 si publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 82/1995.

23. E.g.: „… the right to preserve minority traditions. Certain minority traditions, practised in some countries, may not be acceptable as a matter of human rights or public order in Europe”. Ar putea fi cazul, în România, al căsătoriilor pre-adolescentine sau/şi forţate, al poligamiei etc.

24. Între timp, România a devenit membră a Uniunii Europene, din Ianuarie 2007 …

25. Laszlo Tokes, What’s Behind a Statement. An Essay on the Ethic Cleansing of the Hungarian Minority in Romania, Vorosbereny, 1993, la adresa http://historicalarchive.com/clean/index.html

26. Această parte a prezentului text reia o parte din ideile conţinute în Dan Oprescu, Un pas greşit în direcţia cea bună. Minorităţile naţionale din România 1990-2010, ediţia a II-a, Editura Universităţii, Bucureşti, 2010, pp.340-354. Ideile au fost dezbătute iniţial în cadrul unei reuniuni organizate în Februarie 2006 la Bucureşti de către Project on Ethnic Relations.

27. O analiză a proiectului de lege, articol cu articol, am întreprins-o încă din luna Martie 2005, sub forma unui şir de şase e-mail-uri adresate deputatului UDMR Marton Arpad; evident, aveam acolo în vedere forma proiectului de lege de la începutul anului 2005 (ulterior, a fost schimbată numerotarea articolelor, ceea ce însă nu a afectat conţinutul proiectului). Din păcate, textul meu a rămas fără vreun răspuns din partea destinatarului. Cf. cartea mea Un pas greşit în direcţia cea bună. Minorităţile naţionale din România 1990-2005, Editura Universităţii, Bucureşti, 2005, pp. 150-168; acelaşi text poate fi regăsit şi la pp. 153-171 din cea de-a doua ediţie a aceleiaşi lucrări (Editura Universităţii, 2010).

28. Cf. William Totok, Germanii din România între nazism şi stalinism, 10 pp., lucrare prezentată în cadrul Seminarului internaţional „Minorităţi, moşteniri culturale, civilizaţie românească contemporană”, Bucureşti, 21-22 X 2003.

29. Ce-i drept, situaţia a fost menţinută, ba chiar agravată, şi la alegerile locale, şi la cele parlamentare din 2008; aşteptăm cu interes alegerile din 2012 …

30. Cf. poziţia 25 din lista intitulată „Situaţia sancţiunilor aplicate de către Colegiul Director al CNCD pe parcursul anului 2005”, referitoare la plîngerea către CD al CNCD a lui „G.C. vs. R.R.” – numele şi instituţiile au fost anonimizate (deşi eu presupun că nu poate fi vorba decît despre vreo şcoala din Delta Dunării …). Textul mai-sus pomenit se găseşte pe site-ul www.cncd.org.ro.

31. Iată cîteva citate lămuritoare: „S-a reuşit <în cadrul negocierilor dintre UDMR şi PSD – DO> să se ajungă şi la declararea ca fiind nulă a numirii în cursul zilei de ieri, în fruntea Spitalului, a medicului de la Întorsura Buzaului, Valentin Iliuţă. Conform înţelegerii, funcţia de conducator al Spitalului va fi incredinţată unui candidat sustinut de UDMR.” (STV, 20 VI 2002, Ştiri, Perjessy Imola). Aceste izbînzi politiceşti au ajuns la urechile presei deoarece aşa „a declarat ieri preşedintele CJ Covasna, Demeter Janos, după discuţiile purtate cu conducătorii filialei judeţene şi ai celei naţionale a PSD. (…) Negocierile au inceput pe un ton foarte dur – ne-a declarat Demeter Janos – însa în final am ajuns la o înţelegere. Tabliţa bilingvă va fi reamplasată pe clădirea Prefecturii, 3 din cei 5 membrii ai echipei manageriale a spitalului vor fi specialişti sustinuţi de UDMR. (…) Ne-a fost acceptată cererea potrivit căreia locul lui Szigyarto Erno – pe care UDMR nu-l mai sprijină – să fie ocupat de un candidat de-al nostru. (…) Săptămîna viitoare, Octav Cozmânca şi Daniela Bartoş – ministrul Sănătaţii – vor efectua o vizită în judeţ, iar atunci se vor clarifica mai multe lucruri.” („Haromszek”, 21 VI 2002, pp. 1 si 3). „Ca urmare a intervenţiei conducerilor centrale, filialele UDMR şi PSD Trei Scaune au ajuns la o înţelegere, în cadrul discuţiei care a avut loc joi dimineaţă la Bucureşti (…) Demeter Janos, preşedintele Consiliului Judeţean şi membru în comisia de mediere, ne-a declarat că înaintea semnării protocolului local în forma sa iniţială, vineri dimineaţa vor trebui clarificate înca cîteva probleme, cum ar fi, în opinia sa, funcţia de conducător al Directiei Judeţene de Sănătate Publică şi soarta noului director numit în fruntea Spitalului (Spitalul Judeţean din Sfîntu Gheorghe”. („MIX FM”, 21 VI 2002, Stiri, Nemethi Katalin). Toate aceste simpatice informatii le-am luat de pe site-ul Guvernului României, rubrica dedicata revistei presei de limba maghiara (cf. www.gov.ro/presa/afis-arhdoc.php?idpresa=7097&idrubricapresa=8&idrubricap… ). Din păcate, această rubrică a dispărut fără urmă după alegerile parlamentare din anul 2004.

32. Cf. documentul UDMR cu Nr. 18/740/15.11.2005, semnat de deputaţii Marton Arpad şi Varga Attila (5 pagini). Este textul de după Avizul Comisiei de la Veneţia, care încearcă o cosmetizare a proiectului de lege, astfel încît să poată fi luat, oarecum, în discuţia Parlamentului de la Bucureşti. Acest material va trebui, poate, corectat cîndva de un vorbitor nativ de limba română. Document în arhiva autorului.

33. În schimb, nu sînt nicăieri invocate amendamente determinate de recomandările critice ale Inaltului Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale, deşi cîteva pagini conţinînd aceste recomandări circulau în 2005 în anumite cercuri parlamentare şi guvernamentale …

34. De pildă, pînă şi în perioada aşa-numitului „patrulater roşu”, cînd (cel puţin) două partide xenofobe şi naţionaliste făceau parte din Guvernul Nicolae Văcăroiu (alături de partidul post-comunist condus de Ion Iliescu), reprezentanţii „micilor” – ca reprezentare parlamentară – minorităţi naţionale au votat în favoarea tuturor iniţiativelor guvernamentale, spre deosebire de UDMR, care a făcut atunci o opoziţie vehementă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.