Operaţiune de război informaţional împotriva României

Sunt un cunoscător al unora dintre resorturile operaţiunilor psihologice de război politic şi am temei să afirm că Pacepa caricaturizează şi falsifică adevărul, invocând antisemitismul lui Ceauşescu şi dependenţa acestuia faţă de Moscova, în politica legată de problemele Orientului Mijlociu.

Distorsionările din lucrarea de propagandă „Orizonturi roşii”, expresie a războiului psihologic dus către sfârşitul anilor ’80 împotriva României, vizează, într-o mare măsură, defăimarea şi decredibilizarea contribuţiilor substanţiale pe care România le-a avut în cadrul efortului internaţional pentru soluţionarea paşnică a problemelor litigioase din relaţiile lumii arabe cu Israelul.

Mărturiile inedite ale ambasadorului Dumitru Chican nu numai că arată realitatea unui război psihologic şi mediatic, lansat sub lejera semnătură a lui Pacepa, dar ne oferă şi prilejul unor profunde reflecţii în legătură cu o anume incapacitate de a ne asuma şi respecta istoria. Chiar şi numai pentru a nu repeta erorile care, după ce am fost în cărţile mari ale vieţii internaţionale, ne-au expediat în conul de umbră al politicii lumii.

În fond, valoarea şi nonvaloarea lui Pacepa nu stau în puterea unei edituri anonime, căci „Orizonturile roşii” au fost publicate la obscura editură Regnery din Washington, nefiind preluată de mari şi respectabile edituri de prestigiu, precum Harper and Leea, Seuil şi altele de aceeaşi prestanţă. Reeditarea falselor memorii ale „unui şef al spionajului comunist”, în România, ne îndatorează civic, moralmente şi deontologic să oferim spaţiului comunicării publice şi să lăsăm posteritaţii şi alte puncte de vedere asupra „operaţiunii de joc operativ sovieto-american”, cunoscută ca „afacerea Pacepa”.

Trădarea lui Ion Mihai Pacepa ocupă cu intermitenţe, întotdeauna calculate, pagini ale spaţiului mediatic românesc din ultimele două decenii. Etichetele cele mai frecvente: „trădător”, „defector” sau „erou” i-au fost atribuite în funcţie de contextul în care i s-au judecat faptele, ori de partea baricadei ideologice în care s-au aflat comentatorii.

Trădarea implică „defecţiunea”, deci nu suntem în prezenţa a două noţiuni distincte. „Defectorul” (dezertorul) este un termen mai mult de jargon profesional, care a făcut carieră după o carte de referinţă în materie de trădători, cea a lui Harry Rositze, intitulată „C.I.A. 25 ans au sein de l’Agence d’espionage”, apărută în 1978. Autorul a radiografiat marile cazuri de trădare ale unor înalţi ofiţeri, spioni sau/şi diplomaţi ai Moscovei, începând cu anii ’50 din epoca Războiului Rece. Pentru a nu se complica în iţele şi aşa încurcate ale aspectelor politico-diplomatice ridicate de fiecare caz de trădare, anchetatorii americani, care se ocupau cu „descărcarea de informaţii” a dezertorilor importanţi din elita serviciilor de securitate ori armatelor din ţările Tratatului de la Varşovia, i-au numit pe cei care săvârşeau oripilanta crima a trădării, dintotdeauna pedepsită cu moartea, „defectori”.

În opinia noastră, denumirea nu a fost, însă, „la inspiraţie”, ci rezultatul unor raţionamente. Astfel, termenul, pe care unii sunt tentaţi să-l considere doar un eufemism pentru desemnarea trădătorului, are semnificaţii multiple şi de adâncime:

un agent care s-a pus în serviciul altui stat, urmare a defecţiunilor contraspionajului, care s-a bazat pe cineva nesigur, admiţându-i accesul în structurile de informaţii pentru securitate fără să fi fost temeinic verificat, iar ulterior nu i s-au identificat vulnerabilităţile şi demascat intenţiile, pentru a nu fi posibilă trădarea;un agent care, prin secretele furnizate, a provocat defecte sistemului de securitate al părţii adverse;un agent cu defecte, caracteriale ori vicii, pe seama cărora a fost racolat, pus în dependenţă, determinat să trădeze şi faţă de care se impun prudenţă şi un regim special;un agent care aparent s-a predat inamicului şi reuşeşte să câştige încredere, pentru ca ulterior să-şi valorifice potenţialul defector împotriva părţii care l-a adoptat.

Există şi o taxonomie a defectorilor: dezetori la inamic; fugari din ţară; rămaşi pe loc (cazul Mircea Răceanu), iar după motivaţie – voluntari, cointeresaţi, constrânşi prin şantaj şi aventurierii sau mercenarii.

Pe astfel de raţionamente, Jesus Angleton, contraspionul şef al CIA, din anii ei de glorie, a dezvoltat un adevărat proces tehnologic de vânătoare a presupuşilor agenţi ai serviciilor estice, trimişi înspre Agenţie ca defectori. Nu se poate spune că Angleton, primul spion american (cu acoperire diplomatică la Roma) care a recrutat ca agent un viitor Papă, pe cardinalul Montini, după ce constatase cât de adânc pătrunseseră sovieticii în Cetatea Sfântului Scaun, nu ar fi avut temei să nu vadă în fiecare „defector” un agent de intoxicare. Inconvenientul era însă pe măsură. De fiecare defector se ocupa o echipă complexă, care rămânea blocată timp îndelungat. Cum numărul defectorilor tot creştea, sporeau şi efectivele contraspionajului ocupate cu cercetarea lor şi verificarea informaţiilor furnizate. În acest fel, contraspionajul SUA putea alerga pe nesfârşite piste false şi condimentate cu tot felul de surprize, care le făceau din ce în ce mai interesante, iar spionajul sovietic avea cale liberă pe autostrăzile informaţiilor delicate ale naţiunii americane.

În ceea ce priveşte „trădarea” şi „eroismul”, etichetele sunt relative şi raţionamentele, mai practice şi ceva mai simple. Este vorba despre faţetele aceleiaşi monede, dar a cărei valoare este dată de sistemul referinţelor axiologice ale utilizatorului. În spionaj şi contraspionaj, eroii unei părţi sunt trădătorii celeilalte părţi şi viceversa. Astfel, Nathaniel Halle, primul spion erou al Războiului de independenţă, în urma căruia aveau să fie proclamate Statele Unite ale Americii, a fost condamnat la moarte de englezi pentru trădare. De cealaltă parte, americanii i-au ridicat statuie şi i-au pus efigia pe mărcile postale. Pacepa nu face parte din această categorie de trădători şi spioni.

Trădarea se judecă moral, ideologic şi juridic. Referinţele axiologice dominante sunt cele de natură ideologic-politică, în a căror lumină trădătorii de astăzi pot deveni liderii de mâine. La fel stau lucrurile şi în privinţa crimelor politice, trădarea fiind prima şi cea mai gravă dintre acestea. Infractorii politici ai regimului înlăturat de la putere devin liderii noului regim şi primesc recunoaşterea meritelor lor în lupta împotriva orânduirii înlăturate. Pacepa nu face parte nici din această categorie de trădători conspiratori.

De la cele spuse fac excepţie mercenarii şi trădătorii din vocaţie, în a căror vene, în loc de sânge, curge serul conspiraţiei permanente şi împotriva tuturor. Asemenea aventurieri fără de neam şi ţară sunt numeroşi, iar înfăţişarea şi vorbelor lor sunt amarnic de înşelătoare. Este categoria pentru care Pacepa probabil că avea minimul punctelor necesare calificării, dar nu face parte nici din clubul rău famat al mercenarilor fără patrie, întotdeauna la dispoziţia oricăror servicii de spionaj, pentru a le servi, dar şi trăda, în egală măsură.

Moral, trădarea se judecă prin prisma relaţiei antagonice dintre „bine” şi „rău”, precumpănind cauzele care determină trădarea. Etic, însă, trădarea rămâne o anatemă irevocabilă.

Cauzele pentru care Pacepa a trădat, părăsindu-şi intempestiv patria, pe care a jurat să o apere chiar cu preţul vieţii, pentru a se preda unei puteri străine, dintr-o alianţă politico-militară declarată inamică României şi împotriva căreia a luptat cu convingere – dovada fiind gradele militare, funcţiile şi onorurile pe care le-a dobândit ca adjunct al şefului spionajului, cu rang de secretar de stat în Ministerul de Interne, nu au avut nimic în comun cu vreo atitudine antisistem sau vreo disidenţă faţă de partidul comunist, ori împotrivire la ordinele conducătorului acestuia. Dimpotrivă, Pacepa a fost un important stâlp al cultului personalităţii lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, a căror operă politică şi ştiinţifică a răspândit-o cu ardoare în întreaga lume, colecţionându-le, ca pentru sine, printr-o deşănţată risipă a banilor publici, înalte titluri şi onoruri academice.

Dacă actul trădării generalului Pacepa nu putea să aibă o motivaţie în convingerile sale morale ori ideologice, atunci de ce a făcut pasul?

Circumstanţele deciziei lui Pacepa de a mai trăda, încă o dată, România aveau antecedente în timp. Dacă la începutul anilor ’50, când Pacepa a fost încadrat în Securitatea Statului Român, din înalt „ucaz”, România s-a aflat sub „cisma sovietică” şi altfel nu se putea, ulterior, când a inceput desovietivizarea, Pacepa, ca şi şeful său Nicolae Doicaru, reprezentau „importanţi factori de risc pentru securitatea statului român”.

De altfel, acesta a fost motivul real pentru care, în martie 1978, Ceauşescu l-a destituit pe Doicaru din fruntea spionajului, retrogradându-l ca ministru al Turismului.

Să ne reamintim că în acelaşi an a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei I Sud şi trecut în rezervă, pentru a fi numit ca adjunct al ministrului Construcţiilor Industriale, generalul Nicolae Militaru. Un alt general a fost scos din structurile operative ale Armatei şi numit la conducerea Centralei „Canalul Dunăre-Marea Neagră”.

Faptul de a nu fi numit în locul şefului său, pentru care Pacepa credea că nu are contracandidat, a fost perceput de acesta ca un semn rău prevestitor. A fost printre rarele sale raţionamente corecte, deoarece în momente de criză se pierdea şi nu făcea deloc dovada fermităţii şi stăpânirii de sine, care ar fi trebuit să emane din partea unui profesionst onest.

Şef al spionajului a fost numit generalul-locotenent (două stele) Alexandru Dănescu, la acel moment adjunct al ministrului de interne pentru pompieri, penitenciare, servicii administrative şi înzestrare.

Dedicat preocupărilor sale anterioare, generalul Alexandru Dănescu şi-a început activitatea la conducerea spionajului prin a verifica situaţiile financiare, legalitatea deconturilor în valută, în privinţa cărora, anterior chiar dacă le intuise vulnerabile, nu a avut la îndemână şi toate elementele de control.

Nu a fost nevoie decât de începerea verificărilor, fiindcă imediat adevărul a fost scos la iveală: un mecanism rapace al corupţiei, patronat de Pacepa, înainte şi de Doicaru, funcţiona sub acoperirea afacerilor de spionaj, cu precădere în zona Levantului, cu complicităţi arabe, israeliene şi ramificaţiile lor în alte zone geografice, cum ar fi continentele australe, dar şi Europa. Doicaru şi Pacepa au adus prejudicii României prin proasta fundamentare cu informaţii a unor mari proiecte de cooperare economică internaţională, în care partenerii erau lipsiţi de orice intenţie de seriozitate, fără bonitate, sau erau integraţi unor reţele criminale specializate în escrocherii internaţionale. Aşa, de exemplu, s-au exportat mii de tractoare în Africa, în barter cu bumbac, lemn de esenţă rară, păduri de arbori de cauciuc, minereuri ş.a. Tractoarele au fost depozitate în condiţii precare de pază, fiind furate întregi ori demontate. Bumbacul a disparut din plantaţii înainte de a fi recepţionat, parcelele din păduri, alese pentru exploatare, au fost literalmente „rase”, arborii de cauciuc secătuiţi. Ca o paranteză, acest sabotaj se întâmpla când Vestul era interesat în independenţa economică a României faţă de Moscova, în care scop i-a finanţat dezvoltarea. Acoperirea unor asemenea „ţepe”, trase cu complicitatea şi prostia „consilierilor speciali” Doicaru şi Pacepa, presupunea o „omertă” la nivel guvernamental, pe care cei în cauză au avut grija şi priceperea să o întreţină, oricât ar fi costat. Oricum, nu plăteau din buzunarul lor. Nu plăteau nici agenţi străini, ci ofereau „mici sau mai mari atenţii unor tovarăşi din conducerea superioară care dovedeau înţelegere, deschidere şi receptivitate pentru nevoile muncii speciale, care servea partidului în grija sa nemărginită pentru prosperitatea poporului. Trebuie făcută observaţia că nici unul şi nici celălalt nu au avut calitatea de consilier al preşedintelui României, dar cum impostura li se potrivea, s-au complăcut în a oficializa şi perpetua „acoperirea” sub care au fost nominalizaţi în listele de protocol ale invitaţilor la recepţiile oferite de şefii statelor străine în onoarea lui Nicolae Ceauşescu, cu prilejul vizitelor acestuia peste hotare.

Dar Pacepa căpătase şi gusturi de lux. Fie că i-au fost stimulate de serviciile pretinse de „prietenii” sus-puşi, fie că se inspira din frecventele sale călătorii în străinătate. Agoniseala pentru alţii a fost şi prilej de acoperire şi satisfacere a propriei avariţii. Fraudele comise prin dispoziţii abuzive în administrarea şi gestionarea resurselor valutare, având ca destinaţie apărarea securităţii naţionale, au început să iasă la iveală. Cei care trebuiau să semneze deconturile prinseseră teama de controlul generalului Alexandru Dănescu. Mai mult, lucrurile ajunseseră şi la cunoştinţa lui Ceauşescu, care a dat rezoluţie de cercetare.

În mai puţin de trei luni de la preluarea conducerii Direcţiei Generale de Informaţii Externe, generalul Alexandru Dănescu apucase zdravăn de odgoanele din plasa corupţiei, iar Pacepa, în perspectiva unei anchete şi a iminenţei deferirii sale justiţiei militare, urma să fie destituit.

În momentul în care a aflat concluziile şi propunerile de finalizare a cercetării, Pacepa şi-a aranjat, cu sprijinul unui prim viceprim-ministru al guvernului, care-i era îndatorat, o chemare de urgenţă în R.F. Germania din partea concernului Fokker, ca persoană unică agreată pentru tratativele în vederea achiziţionarii licenţei unui avion scurt şi mediu curier, ce urma a fi produs în România.

Eşecul personal în aceaste negocieri, pentru al căror succes se angajase în faţa lui Ceauşescu, a fost încă o cauză determinantă a dezertării şi trădării. El se combinase în afacerea Fokker cu un prieten, un escroc internaţional, Rolf Spitra, despre care vom mai aminti în cele ce urmează.

Din R.F. Germania, dar şi din Viena, Pacepa a dat mai multe telefoane pentru a se interesa dacă raportul generalului Dănescu către Ceauşescu a fost trimis şi cu ce rezoluţie s-a întors. La ultimul apel a primit vestea proastă: „A venit aprobat”. A închis telefonul fără să mai spună ceva. În această situaţie, a apelat la prietenul şi „agentul” său Rolf Spitra, pe care îl ştia că este şi omul Serviciului de Informaţii al Comandamentului Trupelor Americane staţionate în R.F. Germania, cu solicitarea de a-i facilita predarea. Spitra l-a condus la baza militară unde se afla acest comandament. Ajuns în baza americană, unde nimeni nu-l cunoştea şi nici chiar cuvântul lui Spitra, care l-a introdus în bază, nu a contat, Pacepa a spus că este cunoscut de către ataşatul militar al Ambasadei SUA la Bucureşti. Acesta a fost chemat să-l identifice, apoi l-a însoţit în avionul care l-a trasportat la Aeroportul Bazei Militare Andrews din proximitatea Washingtonului.

Maniera în care a procedat Pacepa nu era cea pe care ar fi urmat-o un agent al CIA şi nici măcar a unui cunoscator al modului de lucru al Agenţiei. Când un agent se află într-o situaţie-limită şi trebuie să părăsească urgent ţara în care se află, are întotdeauna pregătit un plan special, un sistem de legătură şi este „extras”, nu lăsat să se descurce şi să se predea unui serviciu concurent, fiindcă între CIA şi agenţiile de informaţii şi militare exista atunci, ca şi acum, o recunoscută rivalitate.

KGB-ul, al cărui om Pacepa era, posibil chiar înainte de a fi recrutat în Securitate, l-a „extras” din România în SUA, din cel puţin două motive: avea nevoie de el în Vest, iar la Moscova nu era posibil şi nici nu îi era util. Puteau să-l facă dispărut, pur şi simplu, dar nu obţineau nici un beneficiu. La acel moment, cei cărora le-a folosit, în mod real, şi au tras un maxim profit din lovitura primită de România, ca urmare a trădării lui Pacepa, au fost inamicii roşii ai lui Ceauşescu, şi nu americanii, chiar dacă şi acestora le-a venit foarte bine să descarce de informaţii un cunoscător a multora dintre vulnerabilităţile şi predispoziţiile înaltei nomenclaturi de la Bucureşti şi nu numai.

Faptul de a nu fi primit cetăţenia americană decât după zece ani arată că „defectorul” Pacepa a fost tratat cu precauţia necesară ţinerii cât mai departe a unui cal troian.

Faptele care susţin că Pacepa a lucrat pentru KGB sunt suficiente şi solide. Mai mult, deşi au fost făcute publice, nu au fost contrazise, nici măcar cu contraargumente analitice, în lipsa altor fapte, care să probeze contrariul.

Chiar din momentul preluării primului său post în Direcţia de Contrasabotaj, Pacepa a intrat în atenţia şi grija şefului grupului consilierilor sovietici, pe a cărui filieră veniseră şi recomandările sau ordinul de încadrare în Securitate.

După cum avea să ne relateze generalul Aron Bordea, care la începutul anilor ’50 era şeful Securităţii Raionului Titu, locotententul-major Pacepa era ataşat cauzei Uniunii Sovietice, considerând o trădare a acesteia, faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej dăduse ordin să se ascundă de ruşi existenţa unor zăcăminte de petrol în Câmpia Munteniei, punând să se sădească lăstari de salcâmi, care să acopere marcajele locurilor unde se efecuaseră prospecţiunile, iar hărţile şi documentaţiile geologice să fie păstrate la Ministerul de Interne, de către Securitate. Cum Pacepa primise în răspundere tocmai contrasabotajul în sectoarele de extracţie şi petrochimie, a ajuns în posesia secretului şi a dovezilor că „tovarăşii sovietici sunt minţiţi şi înşelaţi prin ascunderea zăcămintelor”, aşa că a procedat potrivit propriei conştiinţe de agent al părţii sovietice, trădând România. Urmarea a fost aceea că şeful consilierilor sovietici, generalul Saharovski, a dat buzna în cabinetului ministrului de Interne, Alexandru Drăghici, ameninţându-l că-l împuşcă dacă nu pune la dispoziţie informaţiile privind amplasamentele zăcămintelor, pentru ca Sovrompetrol să treacă la exploatarea lor. Ministrul Drăghici l-a chemat la ordine pe şeful Raionului de securitate Titu, cerându-i să afle trădătorul. A primit răspunsul în aceeaşi zi: locotenentul-major Pacepa era unicul păstrător al documentaţiei. Ministrul a luat act şi a cerut tăcere, deoarece nu se putea împotrivi şefului consilierilor ruşi. Dar Pacepa a fost promovat la serviciile externe ale Securităţii, unde îşi va desăvârşi ascensiunea, în pofida unor evenimente profesionale negative în care rolurile sale au rămas, până astăzi, în „noaptea şi negurile” spionajului.

Sovieticii au avut grijă să ajungă la Nicolae Ceauşescu informaţia că americanii au un agent important, la vârf, în apropierea sa. Ofiţerul din garda personală A.D. a fost de faţă când Ceauşescu i-a spus lui Pacepa: „Pacepa, vezi că ruşii mi-au spus că aici la noi, la nivel înalt, în cercul nostru este cineva care ne trădează americanilor. Ai grijă şi ocupă-te personal de această problemă”. „Am înţeles, aşa voi face, tovăraşe Comandant Suprem!”, a fost răspunsul lui Pacepa. Peste o săptămână, Pacepa a dispărut, iar trei zile după aceea Ceauauşescu nu a mai pttut scoate un cuvânt de supărare.

Ne apare evident că mesajul transmis lui Ceauşescu a fost răspunsul Moscovei la situaţia disperată în care se afla agentul său Pacepa. El trebuia să se predea americanilor, iar Ceauşescu să creadă că Pacepa era importantul agent în legătură cu care ruşii îl avertizaseră.

Anterior, cu ani buni înainte, superiorul său direct, generalul Nicolae Doicaru, a fost informat, atât pe linia rezidenţei spionajului militar în R.F.G., cât şi de către contraspionaj, că Pacepa fusese recrutat de sovietici şi infiltrat în agentura serviciul de contraspionaj vest-german. Reinhard Ghehlen* ar fi încercat să-l paseze americanilor. Ştia el de ce! Apoi, trei linii informative, aparent independente, induc ideea colaborării lui Pacepa cu CIA. Cine şi de ce avea nevoie de această diversiune, decât cineva care miza pe dezactivarea unui agent al ruşilor?! Acesta poate fi şi motivul pentru care Doicaru ignora semnalările. Mai mult, îşi informează colaboratorul!

Ghehlen era şeful BND-ului – Serviciul de Informaţii al R.F. Germania, dar fusese unul dintre cei mai buni şefi din spionajul militar al lui Hitler. A condus Serviciul de Informaţii al Grupului de Armate Est, fiind un reputat specialist în problemele URSS şi ale ţărilor satelite. După război, americanii l-au folosit vreo patru-cinci ani, după care a fost numit şeful spionajului vest-german, rămânând în funcţie până în 1968. Un om care a fost un stâlp al puterii lui Hitler a fost foarte bun pentru americani… Apropo de oceanele de imoralitate pe care navighează America. Doicaru şi Pacepa aveau în comun foarte multe. Aşa de exemplu, la ordinul lui Ceauşescu, urmare a solicitării lui Tito, ei au organizat asasinarea a doi disidenţi sârbi, ale căror cadavre au fost livrate Belgradului.

Doicaru şi Pacepa s-au folosit de informaţiile privind presupusa recrutare a lui Pacepa, pentru a demonstra uşurinţa cu care contraspionajul poate fi intoxicat cu informaţii false, declanşând o răfuială soldată cu numirea la conducerea contraspionajului a unui general loial lor. Ulterior, Pacepa va proceda la intoxicarea contraspionajului, punându-l pe piste false circa 5 ani (1973-1978), pentru a-l deturna de la programul de dezactivare a agenţilor reali ai KGB în România.

Pacepa a fost încadrat în Securitate la recomandarea unor prieteni din Comintern şi KGB ai tatălui, care aparţineau filierei sovieto-evreieşti cominterniste, care făcea jocurile în România la începtul anilor ’50. Angajarea a avut loc în pofida faptului că nu îndeplinea criteriile „de dosar”.Tatăl său fusese exclus din partid, tânărul Pacepa cochetase cu YMCA, frecventase medii ale unor reprezentanţe diplomatice occidentale, avea educaţie tipic mic-burgheză ş.a. Dar dacă ruşii l-au recomandat, atunci pesemne că toate acele lucruri nepermise unui viitor membru al Securităţii le-a făcut ca agent al lor. Generalul Saharovski, şeful consilierilor sovietici, se referea la Pacepa, ori de câte ori se ivea prilejul, ca la un model de urmat.

Se încearcă o paralelă între Pacepa şi colonelul polonez Ryszard Kuklinski.

Colaborarea acestuia din urmă cu serviciile speciale americane nu a constat în vorbe goale (dl general, solicităm reformulare):

Colonelul polonez a furnizat în cei zece ani de „acţiune” circa 42.000 de pagini cu informaţii militare, majoritatea aparţinând Tratatului de la Varşovia, scrise în limba rusă. Documentele transferate CIA-ului conţineau date despre consfătuirile secrete ale Tratatului, deciziile organizaţiei, funcţionarea şi dislocarea trupelor sovietice, sistemele de armament de înaltă tehnologie ale URSS, planuri cincinale strategice ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia etc.

La 13 aprilie 1980, Ryszard Kuklinski a predat americanilor un document privind organizarea trupelor Tratatului de la Varşovia în cazul unui război cu statele occidentale.

La 4 decembrie acelaşi an, colonelul Kuklinski a prezentat CIA-ului planul de invadare a Poloniei de către trupele sovietice în vederea înăbuşirii mişcării Solidaritatea. Informaţiile sale au fost confirmate de observaţiile sateliţilor militari americani, care au înregistrat mişcări de trupe spre Polonia.

Cum URSS avea propria reţea de spionaj în Statele Unite, până la urmă s-a aflat că la Varşovia exista o „cârtiţă”. Statul Major General al armatei poloneze a început o anchetă, iar cercul suspecţilor se apropia tot mai mult de Kuklinski. Aflat în pericol să fie deconspirat, colonelul R. Kuklinski i-a anunţat pe americani la sfârşitul lunii octombrie 1981, cerând să fie „extras”. A ţinut neapărat să fie evacuat împreună cu soţia şi cei doi copii, îngreunând operaţiunea CIA, care nu era dispusă să rişte transferul familiei sale într-o ţară necomunistă. În cele din urmă, americanii au acceptat condiţiile, evacuând familia Kuklinski.

Cazul colonelului Ryszard Kuklinski a fost comparat de unii cercetători şi publicişti cu „dezertarea” generalului Ion Mihai Pacepa, în 1978. Pacepa însuşi se compară în ultimii ani cu militarul polonez, mai ales după reabilitarea acestuia de către guvernul de la Varşovia.

Ryszard Kuklinski a trădat Organizaţia Tratatului de la Varşovia, şi nu Polonia, iar gestul său a fost o formă de protest faţă de ocupaţia sovietică.

În cazul Pacepa, această ipoteză poate fi exclusă, întrucât la data dezertării – 1978 -, România avea o bună imagine în ţările democratice, fiind considerată o „minune a Estului”, prin politica faţă de URSS adoptată de către Nicolae Ceauşescu.

Tocmai din această cauză, unii istorici şi ofiţeri ai serviciilor secrete consideră suspectă „fuga” lui Pacepa, mai ales că el se afla în relaţii destul de apropiate cu familia Ceauşescu. Nu sunt puţini cei care văd „mâna” KGB-ului în această „afacere”, considerându-l pe generalul dezertor agent sovietic, trimis în Occident să-l compromită pe Nicolae Ceauşescu, care stătea în „coasta” Moscovei.

Aşadar, în vreme ce Kuklinski a furnizat timp de zece ani documente deosebit de importante ale Tratatului de la Varşovia, majoritatea în limba rusă, Pacepa nu a riscat nimic. A dezertat şi a trădat când a simţit că era în „cădere liberă”, apoi I s-a construit un soclu, de la ale cărui dimensiuni să pară învăluit în aura eroismului.

Este oricui evident: Ryszard Kuklinski a contribuit la influenţarea fundamentală a raportului de forţe dintre OTV şi NATO, lipsind OTV de avantajul surprizei strategice militare.

În schimb, Pacepa, judecat după alegaţiile din „Orizonturi roşii”, ar fi putut să satisfacă apetenţa de cancanuri şi bârfe politice a unora dintre locatarii Casei Albe.

Memoriile „fostului şef al spionajului comunist”, cum suntsubtitrate „Orizonturile Roşii”, ridică numeroase probleme de lipsă de onestitate şi infidelitate a memoriei pretinsului autor.

De ce pretinsul autor? Fiindca Pacepa nu excela deloc nici ca orator şi nici ca scriitor. Tot ceea ce i s-a atribuit ca autor rezultă a fi materiale elaborate de cel puţin trei redactori de serviciu, ale căror forme de exprimare literară – stil, lexic, sintactică şi morfologie – au fost identificate ca distincte de către experţi.

Mai mult, inexactităţile relatărilor sale dovedesc o lipsă totală de preocupare pentru verificarea datelor faptice, Pacepa fiind lăsat să se autodemaşte – pentru cei avizaţi – cu câtă dezinvoltură falsifică realitatea, sau cât de în afară era faţă de chestiunile la care se referă. Nu se poate să nu ne întrebăm: „Ce serviciu de informaţii şi-ar lăsa agentul într-o asemenea penibilitate?”.

Este meritul ambasadorului Dumitru Chican, a cărui temeritate şi francheţe o salutăm, de a se înscrie, cu fapte până acum inedite, în tendinţa tot mai activă de combatere a uneia dintre operaţiunile psihologice de intoxicare informaţională, brodate pe afacerea Pacepa, cu scopul de a ne falsifica istoria.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.