Postul de televiziune Perviy canal a prezentat o emisiune despre drama unei familii: acum 8 ani, într-un oraş rusesc a dispărut o fetiţă de l0 ani. Într-o dimineaţă aceasta a plecat către şcoală, iar de la şcoală nu s-a mai întors. Părinţii săi au anunţat organele de ordine, care au promis recompense tuturor celora care vor furniza măcar unele date despre ea, dar fetiţa parcă intrase în pământ. Părinţii n-au mai încetat să o caute timp de mai bine de 8 ani. Şi iată că într-o zi fetiţa s-a găsit. Avea deja 18 ani. Era o femeie împlinită. A apărut în faţa camerelor de luat vederi, însoţită de un bărbat în vârstă, pe care ea l-a prezentat drept soţul ei.
Ce se întâmplase de fapt?! Când se întorcea de la şcoală, fata a fost răpită de un derbedeu, care a ţinut-o sechestrată vreme de opt ani de zile într-un subsol, scufundat într-un întuneric deplin, legată cu un lanţ de un pat slinos în care neomul îşi satisfăcea instinctele sale animalice, apoi încetul cu încetul acesta i-a permis să se deplaseze prin cameră şi, în măsura în care îi era sclavă, să-i gătească, să-i spele hainele, iar în ultimii ani – chiar să meargă împreună până la alimentară pentru cumpărături…
Când nemernicul a fost arestat, cel mai mult a protestat jertfa:
– Eu îl iubesc. Dacă îl luaţi de lângă mine, mă sinucid, i-a ameninţat ea pe oamenii legii.
Iar părinţilor, care au născut-o şi care au plâns-o în acei 8 ani, clipă de clipă, le-a zis:
– Voi pentru mine sunteţi nişte străini. Lăsaţi-mă în pace, nu vă cunosc. Eu îl iubesc pe el. Fără de Vanea (aşa îl chema pe nelegiuit – n.n.) n-aş putea trăi…
Această situaţie mi-a trezit involuntar asociaţii cu Basarabia şi Bucovina de Nord…
După aproape 67 de ani, oamenii din aceste vechi provincii româneşti îşi consideră mama, care i-a aşteptat şi dorit, mai degrabă o „străină”. (,,Lăsaţi-mă în pace, eu îl iubesc pe el”), iar pe răpitorul abject – o persoană fără de care n-ar „putea trăi”.
Ce mutaţii să se fi întâmplat în subconştientul unora dintre concetăţenii noştri, dacă au ajuns să-şi urască mama, fraţii şi surorile de aceeaşi limbă, de acelaşi sânge, de aceeaşi istorie şi să-şi iubească, fără rezerve, împilătorii care i-au arestat, împuşcat, trimis în Siberii, le-au furat limba, falsificat istoria, dărâmat lăcaşurile sfinte, înstrăinat teritorii ş.a.m.d., ş.a.m.d.?!
Postul de televiziune PRO-TV Chişinău o intervievase, la piaţa de vechituri din Bălţi, pe o moldoveancă, ce-i reproşa alteia care-şi doreşte cetăţenia românească:
– Dacă vrei cetăţenie română, du-te în România. Noi cu ruşii am dus-o bine şi-o ducem bine!
Ce să-i vorbeşti acesteia de bunăstare, când ea nu o vede realizată decât în contextul Siberiei?!
La ora actuală România e membră a Uniunii Europene.
Din păcate, nu toţi românii au ajuns acolo unde a ajuns ţara lor.
Şi din cauza celora care i-au răpit cu tot cu teritoriu, dar şi din cauza basarabenilor, care, se pare, se simt mai bine cu sechestratorii, ca tânăra din emisiunea postului de televiziune Perviy canal, pe care violatorul ei reuşise s-o facă să-1 creadă izbăvitorul, „soţul” ei hărăzit de destin şi care se obişnuise într-atât cu starea sa de prizonieră încât vedea în eliberarea ei o „adevărată catastrofă”.
Aderarea României la UE este ca şi cum o familie s-a mutat într-o casă mare, călduroasă, iar doi dintre copiii ei (Basarabia şi Bucovina) au rămas să aştepte mai departe în frig.
Iar noi ce facem: contăm să se întoarcă „izbăvitorul” de pe unde se reţine, ori încercăm să ne salvăm chiar noi, cu mâinile noastre?
Cel mai mult ar trebui să ne deranjeze nu atât decalajul economic dintre noi şi restul Europei (românimii), cât decalajul de mentalităţi.
Mentalitatea basarabeanului, din păcate, şi după 20 ani de independenţă, constat cu tristeţe acest lucru, a rămas tot cea de „homo sovieticus”.
Am fi putut-o schimba cu adevărat dacă am fi avut aici şi concursul intelectualităţii de dincolo de Prut.
În 1991 făcusem un apel: „Intelectuali români, treceţi Prutul!”.
Mă gândisem la faptul că regizorul din umbră al Unirii cu Patria-Mamă din 1918 fusese transilvăneanul Onisifor Ghibu, care sosise la Chişinău încă în toamna anului 1916.
Acesta găsise dincoace de Prut o ţară rusească, dar timp de trei ani de zile a reuşit să-i adune şi să-i unească pe intelectualii moldoveni, să-i facă să aibă conştiinţă românească, tot el a creat Partidul Naţional Moldovenesc, a popularizat tricolorul românesc, ca drapel naţional al Basarabiei, a creat primele biblioteci româneşti, inclusiv la Tiraspol, a naţionalizat şcoala, a organizat congrese ale învăţătorimii şi preoţimii, a fost director al cursurilor de cadre didactice, a întemeiat Universitatea Populară din Chişinău, a adus primele două tipografii cu litere latine, a editat aici întâile gazete naţionale: săptămânalul „Ardealul” şi cotidianul „România Nouă” ş.a.m.d.
Dacă n-ar fi fost munca pregătitoare a lui Onisifor Ghibu, votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918 ar fi fost cu totul altul (chiar el recunoaşte: „Votul Unirii, din punct de vedere psihologic, cu un an înainte ar fi fost absolut imposibil”. În: „Trei ani pe Frontul Basarabean”, Editura Fundaţiei Culturale Române, B., 1996, p.21).
Îmi imaginam că profesori (unii ieşiţi la pensie), preoţi, medici, intelectuali de dincolo de Prut vor veni în Basarabia, ca să facă muncă de apostolat şi de la care oamenii satelor noastre, întâi de toate copiii, vor însuşi cel puţin o bună limbă românească. Au venit câţiva, foarte putini.
Am fost invitat prin ’92-’93 la inaugurarea anului şcolar la Liceul „Mihai Eminescu” din Bălţi, care angajase profesori din România.
În cuvântul meu de salut m-am referit la limba corectă pe care urmau s-o însuşească de la aceştia elevii basarabeni. Ca peste un an, când am vizitat Liceul, să descopăr stupefiat că nu elevii bălţeni vorbeau ca profesorii lor din România, ci, viceversa: profesorii români vorbeau exact ca elevii lor bălţeni.
– Şi mai faşit’, dom’ Dabija?! Cî la noi e totul ghini…, cam aşa m-au salutat dânşii după un an de „apostolat” la Bălţi.
D-apoi, mi-am zis atunci: profesori de-aceştia avem şi noi câtă frunză şi iarbă, care vorbesc exact ca elevii lor şi care nu fac nici un efort să schimbe o stare de lucruri.
De dincolo de Prut, după 1990 a ajuns în Basarabia felurită lume. Oameni excepţionali. Dar şi destulă pleavă…
Cea mai mare lepădătură sosită din Ţară îşi zice Mihai Conţiu şi se prezintă drept cetăţean român; acesta de vreo cinci ani, zi de zi, în cotidianul „Moldova Suverană”, toarnă lături în capul României, în capul adversarilor Moscovei şi ai comuniştilor, în capul unioniştilor, al intelectualităţii (acest mercenar plătit de Voronin i-a provocat lui Grigore Vieru un grav infarct cu afirmaţii descalificante gen „Grigore Vieru când avea 5 ani de zile a căzut de pe sobă în cap şi de atunci e tâmpit” etc.).
Când îi citesc articolele din oficiosul comuniştilor moldoveni, îmi vine să vă rog: fraţi români, veniţi şi luaţi-vi-l de pe capul nostru că avem şi fără de el derbedei destui aici în „ţara” de dincoace de Prut, cea care se mai află încă într-o dureroasă căutare de sine.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.