Oul de Aur (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Spectacole asemenea celui dat de Patapompus (la Aquileia?), cînd i-a nimicit cu forța rîsului pe inamici, au mai fost descrise nenumărate. însă, așa cum va spune atît de potrivit mai devreme¹ Cecchini Pier Maria, actor al comediei dell’arte, pur- tîndu-l poate în sînge pe Patapompus: „Au fost născocite anume roluri ridicole atît de legate de neadevăr, încît n-aș putea să vorbesc de neghiobiile lor dacă n-aș face la rîndul meu neghiobii cu pana.“ Cuvintele înțeleptului saltimbanc din Ferrara sînt atît de potrivite, încît scribul ar trebui să le pună în fruntea fiecărei afirmații ale sale.

Revenind la Patapompus, scribul va menționa doar cîteva dintre recordurile acestuia, lăsîndu-l apoi să se mistuie în uitare, o dată cu ultimul hohot de rîs pe care l-a stîrnit. Și chiar dacă printre primele personaje ale comediei medievale se ivește și el, curînd rivalii lui mai noi îl vor face să dispară pentru totdeauna: spre deosebire de Arlecchino sau Pantalone, Patapompus prea aducea mereu în discuție și lucruri grave, uneori chiar moartea. Ceea ce spunea el stîrnea un fior misterios,

Iată ce năzdrăvănii a mai izbutit celebrul comic al lui Marc Aureliu, scribul menționîndu-le aici doar pe cele mai grozave: în timpul unei conversații cu o mulțime de curioși, pe vremea cînd se mai manifesta în fața Templului Păcii, cineva l-a întrebat dacă drumul spre tărîmul de dincolo este atît de scurt pe cum se stinge un om sănătos lovit de o secure dușmană sau atît de lung cît îi trebuie unui om bolnav, cu o agonie de mai multe săptămîni, să ajungă să moară. Pentru că, preciză același, dacă admitem că distanțele parcurse de cei doi sînt diferite, trebuie să admitem că și destinațiile către care se îndreaptă unul și celălalt dintre ei sînt altele. (întrebarea se potrivește, evident, lui Psihopompos și, chiar dacă textul se referă la comediant, acesta a fost punctul unde a reușit să-i asimileze, în sfîrșit, scribul pe cei doi.) în alte situații, psihopompul ar fi vorbit despre dependența atributelor (lung-scurt, aproape-de- parte) de spațiile cărora le sînt atribuite. Patapompus, în schimb, povestește anecdote, solicită pe curios ia tot felul de demonstrații, mai recrutează și alți ascultători, stabilește distanțe pe teren, îl pune pe unul să alerge cu limba scoasă, iar pe altul să se miște abia vizibil; mai încolo cîțiva se tîrăsc pe jos, umplîndu-se de praf, iar alții sar ca niște pești pe uscat. în curînd, toată adunarea este împărțită în două: unii care se agită din greu și alții care rid cu gura pînă la urechi de primii. Patapompus însuși se amestecă printre ei și le fură diferitele lucruri găsite asupra lor: bani, inele, coliere. Cînd e prins de către unul mai vigilent, îi explică ingenuu că nu face decît o demonstrație, o repetiție a „drumului”. Dacă respectivul protestează sau dă neîncrezător din cap, comediantul face o mină atît de caraghioasă și-l imită atît de bine, încît nu e om să nu pufnească în rîs. Bineînțeles că izbucnește în hohote chiar și cel ce abia cu puțin timp înainte încă se mai îndoia. Și bine face: altfel, cu cît e cineva mai încăpățînat, cu atît reacția celor din jur e mai nepotolită. Oricît ai fi de temător pentru lucrurile tale, pînă una alta, tot e mai bine să dai impresia că te amuzi și tu. Pe urmă, rolurile se schimbă: Patapompus îi plimbă printre ceilalți pe cei ce n-au făcut pînă atunci decît să asiste și să se hlizească. Pasămite pentru ca să observe mai bine. îi pune să se urce unul în cîrca altuia, să se lungească pe burtă ca să vadă de jos ceva ce nu se poate sesiza decît așa, să se sprijine reciproc în pozițiile cele mai imposibile pînă ce se prăbușesc în țărînă, pierzîndu-și echilibrul zece, douăzeci sau și mai mulți deodată.

Întrebarea s-a pierdut de mult în nebunia generală: oamenii se prăvălesc în colb, se împing între ei, se trag de haine. Nimeni nu are timp să se supere, toți se scutură de rîs. Unii chiar mor din această cauză, fiind găsiți, după mult timp, cînd spiritele se mai potolesc, fără suflare, căzuți, călcați din nebăgare de seamă de alții în picioare. Da, nu o dată au fost oameni care au murit de rîs în prezența lui Patapompus.

Altă dată comediantul ar fi fost trimis de către Marc Aureliu în Raetia, unde legiunile luptau din greu cu quazii și marco- manii în cele mai sîngeroase și necruțătoare războaie duse de imperiu. împăratul nu degeaba lipsea de atîta vreme din Roma, încît cei mai mulți îi și uitaseră chipul adevărat, cunoscîndu-l numai de pe monede. Patapompus intervenea acolo unde frontul era mai crîncen și cu puterea ghidușiilor sale îi ucidea pe dușmani. Astfel, personajul devenea o armă unică în tactica militară, povestindu-se și modul cum trebuia folosită acea armă. La început, în Raetia, romanii încă nu știau cum să procedeze și, asistînd, alături de barbari, la neașteptatul spectacol al comediantului, nu puțini au murit de rîs împreună cu dușmanii. De aceea, ofițerii primiseră ordin să-i silească pe toți luptătorii din subordine să poarte dopuri de ceară în urechi și un fel de apărătoare la ochi, asemenea cailor, fiecare oștean fiind obligat să privească doar la vîrfui lăncii din mîna dreaptă, iar brațul stîng să-i țină pe umărul vecinului. Atunci cînd se termina misiunea lui Patapompus, legiunile care păstraseră în tot răstimpul această ordine de bătaie erau puse în mișcare, porunca dîndu-se rapid, din om în om, fiecare strîngîndu-l pe cel din stînga sa de umăr. Chiar și puținii barbari care din cine știe ce pricină nu muriseră de rîs erau atît de epuizați de cît au hohotit, încît deveneau victime ușoare ale legiunilor pornite brusc la atac. După o asemenea scenă, ni se spune, „barbarii rămași în viață semănau cu niște muște amețite, nemaifiind nevoie decît să le dai un bobîrnac pentru a-i omorî”.

Și, în sfîrșit, Patapompus mai este citat în cadrul unor turnee date tot din ordinul împăratului, de data asta în taberele decimate de ciumă. Ceea ce făceau vedetele secolului XX cînd se produceau în lazarete și spitale de campanie pentru a ridica moralul răniților „războaielor mondiale” făcuse Patapompus cu aproape două milenii în urmă. Marc Aureliu a fost socotit de contemporani un suveran drept și bun, iar de istorie împăra- tul-filosof. însă, în realitate, el a fost în primul rînd conducătorul unui uriaș imperiu cuprins de molimă. „Cine nu moare de săgețile quazilor, marcomanilor, longobarzilor, sarmaților sau costobocilor piere și așa de ciumă!” spuneau oștenii, luptînd cu disperare nu pentru a-i învinge pe dușmani, ci pentru a muri mai demn și mai rentabil. Supraviețuirea era asumată doar ca un vis. Pentru soldați, fiecare semn de boală era asimilat cu ciuma, care, pînă la urmă, tot trebuia să vină. Cînd Lucius Verus, coîrr.păratul și fratele adoptiv al lui Marc Aureliu, moare de apo- plexie la revenirea din război, nimeni nu este dispus să creadă că nu s-a stins și el de ciumă. „Totul este doar chestiune de timp, se spunea pe vremea «ultimilor ani liniștiți ai Romei», totul este doar chestiune de timp și ciuma își va lua însutit birul acolo unde n-a pătruns încă!” Războiul din fiecare era mai crîncen decît războiul de la fruntarii. Așa că Patapompus fu trimis la bolnavii adevărați, la o parte dintre ei, pentru a le oferi o moarte omenească, susținea împăratul în public, pentru a-i feri pe cei sănătoși de priveliștea lor, pretindea împăratul în cercul restrîns al generalilor săi. Comediantul a devenit astfel un instrument de eutanasie și, pe nesimțite, scribul se lovește și de Pseudoerasistrate – a doua față a aceluiași personaj.

Erasistrate a fost cel mai important rival al lui Galen. E drept că primul a trăit cu sute de ani înaintea medicului lui Marc Aureliu, e drept că a lucrat la curtea lui Seleukos Nikator și apoi la Samos, totuși de el se lovea Galen mai în fiece zi. în lunga listă a operelor medicului imperial, listă întocmită de el însuși, comentariile critice și chiar textele îndreptate direct împotriva Iui Erasistrate ocupă un loc impresionant. în „Despre cărțile proprii¹¹ se poate citi: „7. La cartea întîi a lui Erasistrate, Despre febre, am scris un comentariu în trei cărți; pentru cartea a treia a scrierii lui Erasistrate, există comentariile mele în cinci cărți intitulate: Opera terapeutică – Despre argumentele terapeutice ale lui Erasistrate. Mai există un comentariu în două cărți despre anatomia lui Erasistrate și altul, tot în două, despre venisecție, precum și scrierea împotriva lui Erasistrate însuși și împotriva adepților săi din Roma. Tot la Erasistrate se referă și scrierea în care cercetez dacă arterele conțin în mod natural sînge, aceea despre uzul respirației, precum și aceea în trei cărți despre funcțiile naturale, cu o apreciere asupra tuturor chestiunilor scrise de Erasistrate cu privire la acțiunile naturale.” 17 cărți, dacă socoteala e completă! Iată, deci, că nimic din ceea ce a făcut sau a scris grecul n-a scăpat de răspunsul lui Galen și nu exista prilej ca medicul lui Marc Aureliu să nu-i mai dea una peste nas rivalului. După cîțiva ani, un discipol al lui Galen va publica o lucrare, scrisă sub formă de dialog, în care maestrul său îl va ridiculiza pur și simplu pe medicul Samos. Argumentele acestuia din urmă vor fi spulberate rînd pe rînd și, la sfirșit, Erasistrate va recunoaște umil superioritatea evidentă a lui Galen.

Despre medicul Iui Seleukos Nikator auzise vag mai toată lumea în Roma antoniană și, chiar dacă mai nimeni nu știa că Erasistrate a fost cel ce a deosebit nervii senzitivi de cei motorii sau că a descris aproape corect circulația sîngeiui. numele lui circula drept cel al unui chirurg de seamă. După apariția textului discipolului lui Galen, numele acela – Erasistrate –, după ce și-a pierdut de mult stăpînul, se va întoarce și se va lipi de un contemporan abia stins din viață.

Pînă la următoarele variante, tot mai corupte, ale aceleiași scrieri, înfățișîndu-ne un Galen infailibil și ridiculizîndu-și toți rivalii mai este doar un pas. Toate figurile celebre ale științei vindecării se înclină respectuoase în fața medicului iui Marc Aureliu și chiar și faima lui Hippocrat este serios șifonată de strălucirea Clarissimului. Acum, Erasistrate nu este decît un nume zdrobit de erudiția maestrului.

Asemenea lucrări au circulat pînă Ia sfîrșitul evului mediu, chiar dacă Hippocrat ridică iarăși capul și Galen și-i recunoaște cu o elegantă modestie drept învățător. Rămîn și așa destui umiliți. Lumea citește cărțile și nu mai știe cine cînd a trăit. Toți au constituit doar elemente ale polemicilor Clarissimului și toți au fost spulberați. Iar Erasistrate ăla… Ce să mai vorbim despre el?… Individul s-a încăpățînat cel mai mult să-și susțină părerile ridicole. Disputa dintre cei doi se repetă, ia amploare, devine polemica medicinei.

Și, iată, printre toate aceste texte, unele fac corp străin: Clarissimul pierde o dispută, două, apoi este înfrînt fără drept de apel de un savant al timpului său. De cine? Păi, bineînțeles, de Erasistrate. Acestea, însă, nu mai sînt lucrări de dogmă gale- nică, ci satire îndreptate împotriva ei. Disputa de principii este înlocuită cu anecdote, „părerile ridicole” ale respectivului Erasistrate se transformă în adevărate farse. Controversa nu mai este științifică, ea nu se mai poate, deci, manifesta „peste timp”, ci are loc între doi bărbați ai aceleiași epoci. Acel Erasistrate din operele la care se referă scribul acum trebuia să fie contemporan oponentului său. Și a fost.

Galen însuși povestește că a prezentat multe prelegeri în fața Templului Păcii. Despre Cel de Al Douăzeci și șaptelea s-a afirmat același lucru. De altfel, cei doi n-au fost nici pe departe singurii vorbitori ce-și adunau auditoriul în acel loc. însă Templul Păcii va arde în curînd și ambele personaje precizează că au frecventat locul pînă la incendiu, căruia, după cum se vede, i-au fost ambii martori. O concluzie logică și încă un argument că și cei doi au fost contemporani între ei.

Lucrurile par simple, însă pentru scrib totul s-a prezentat ca un hățiș imens, unde fiecare element poate fi izolat doar de un adevărat specialist, ceea ce nu este cazul scribului. Erasistrate avea „păreri ridicole”, apoi părerile acelea s-au transformat în adevărate farse, manifestări de-ale lui producîndu-se în același loc cu prelegeri de-ale lui Galen, toate fiind elemente la înde- mînă pentru un fapt bănuit. Dar cînd ai în fața ochilor mulțimea nesfîrșită de oameni și evenimente umplînd aproape o jumătate de mileniu de istorie, lucrurile nu mai sînt atît de evidente. Neposedînd erudiția și inteligența unui mare istoric, scribul a avut întotdeauna nevoie de ajutorul norocului.

De data asta, acest ajutor a venit de la Arnaldus Villanovanus, medic din secolele al Xil-lea – XlII-lea, învățat traducător din arabă a mai multor scrieri, printre care și ale lui Galen. Pe lîngă opere ale Clarissimului, ne sînt înfățișate și întîmplări de roman popular în care Galen face tot felul de performanțe curative și-și învinge rivalii, chiar și pe acel Erasistrate – cu care, iată, devine din nou contemporan și cu care are o mulțime de dispute. Cînd iese Erasistrate învingător, autorul arab tradus de Villanovanus se grăbește să ne asigure că întîmplarea nu reprezintă decît o minciună gogonată, pusă în circulație de numeroși invidioși pe neasemuita faimă a Clarissimului. De ce a mai menționat atunci autorul asemenea născoceli? Probabil întrucît nici respectivul n-a fost mai mult decît un scrib mărunt și, chiar dacă și-a permis păreri – de cele mai multe ori pur și simplu opinia epocii a avut totuși inoculată educația profesiei de a spune tot ce știa, de a copia fiecare filă ce i s-a nimerit în față. Așa că, la rîndul lui, scribul va reda ceea ce a transcris și colegul său cu peste o mie de ani în urmă și-l va numi pe oponentul lui Galen: Pseadoerasistrate.

Deci, celebrul medic al lui Marc Aureliu este chemat la că- pătîiu! unui muribund, om de vază, consular, senator bogat și colaborator influent al împăratului. Starea bolnavului este disperată și ultima nădejde o reprezintă renumita teriaca, panaceul universal întocmit după o rețetă secretă de Clarissim. însă pentru obținerea teriacăi erau necesare peste șaptezeci de ingrediente, multe dintre ele absolut proaspete, în timp ce boala nu mai avea – deseori – răbdare să aștepte procurarea lor. Pînă să aibă timp Galen să prepare miraculoasa doctorie, rudele îl cheamă pe ascuns și pe Pseudoerasistrate, rugîndu-l să încerce și el tot ce va putea. Durează o vreme pînă ce sclavii îi găsesc pe celălalt medic și, cînd îl aduc la patul senatorului, aste și Galen aproape gata cu teriaca. Pseudoerasistrate îl unge pe bolnav cu o alifie lipicioasă, făcută pe bază de miere de Hiera, și îi dă și să îngurgiteze același produs. Peste o jumătate de oră este în măsură să-i administreze și Clarissimul teriaca. Apoi amîndoi medicii se întîlnesc în vestibul și, uitîndu-se chiorîș unul la celălalt, așteaptă să vadă efectul tratamentului, fiecare nădăjduind vindecarea de la propria-i metodă.

Spre dimineață, bolnavul se simte mai bine și amîndoi medicii repetă procedura inițială. A doua zi, spre prînz, senatorul își recapătă cunoștința și manifestă chiar și poftă de mîncare. Galen se arată sever și recomandă o dietă absolută. Pseudoerasistrate îi oferă o nouă porție din mierea adusă din insulele agatice și se servește și el cu același produs. Spre seară, părînd că bolnavul a învins primejdia, cei doi savanți își dispută meritele însănătoșirii. Fragmentul descriind polemica științifică este fără îndoială grav corupt în urma numeroaselor copieri și traduceri dintr-o limbă în alta, unii termeni nemaiavînd nici un sens logic. Galen se străduiește tot timpul să demonstreze că singură mierea de Hiera n-are cum să aibă o acțiune decisivă asupra unui organism compromis și reușește să-l convingă pe cititor că dacă medicamentele administrate au avut vreo influență, aceasta nu poate fi decît în urma numeroaselor componente conținute de teriaca. Apoi urmează „minciuna”, după cum numește Arnaldus Villanovanus continuarea: după scurta perioadă de revenire, consularului i se face din nou rău și a doua zi în zori își dă sufletul, în prezența celor doi medici. Acum este rîndui lui Pseudoerasistrate să jubileze: dacă mierea de Hiera nu poate avea nici o acțiune asupra unui organism atît de compromis, înseamnă că doar panaceul lui Galen a izbutit să omoare pacientul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.