Oul de Aur (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Înainte de a porni în expediție, împăratul, s-a spus apoi, este prevenit de nenumărate semne nefavorabile. încă de la Constantinopol toate haruspiciile îi erau împotrivă. Apoi, la sfirșitul toamnei, un incendiu misterios avea să mistuie marele templu al lui Apollo din Daphne. O lună mai tîrziu, un cutremur de pămînt va zgudui Nicaea și Nikomedia, prăbușind în țărînă și clădirile monumentale pe care Julianus le-a admirat atît de mult la venirea sa spre Orient. Pe urmă, îi va fi imposibil să reclădească marele templu de la Ierusalim, pereții dărîmîndu-se pe măsură ce erau ridicați. Nici preoții păgîni și nici Țipor n-au găsit în Julianus pe Messia. Pe noul Messia.

Semnele erau clare și totuși împăratul va pleca. Cei mai mulți filosofi vor rămîne însă la Antiochia, doar analiștii vor folosi prilejul de a deveni martorii oculari ai istoriei unui nou Alexandru ce se pregătea să repete muncile herculiene. Și, totuși, alături de armată, va pleca și Al Treizeci și patrulea. De ce nu l-a însoțit Enandros pe prietenul său cînd acesta a pornit să-și croiască drum spre Olimpul pămîntean și de ce acum, cînd pentru filosof Edenul a înflorit la Antiochia? în puținele relatări ale biografiei lui Enandros (și nu este ciudat că nici despre Ammianus Marcellinus, despre Libanios, despre Țipor și chiar despre împărat nu ni s-a păstrat aproape nimic cert?), se vorbește în acest punct despre pierderea celei de a doua familii a Celui de Al Treizeci și patrulea. De data asta, Enandros luase o femeie păgînă, moartă și ea în condiții la fel de neclare ca și prima soție, cea creștină. De pe urma ei va rămîne totuși un fiu.

În „Leul și gazela“, această a doua nevastă va juca un rol uriaș, atît cantitativ cît și calitativ. Avem aici, poate, una dintre primele balade cavalerești, atunci cînd cavalerii încă trebuiau să aștepte secolele în care se vor naște. Dragostea filosofului, a poetului și, la nevoie, a soldatului nu este limitată de nimic. Femeia devine scopul vieții lui. Pierzînd-o, Enandros plutește în derivă, iar curentul îl duce în urma împăratului. Fragmentele, relativ mai complete, păstrate sînt, probabil, mai puțin corupte decît acelea provenind din alte cînturi: povestea de dragoste nu era partizană și n-a deranjat pe nimeni. Și cuvintele decriptabile mai fac parte din același registru.

Expediția împotriva perșilor este descrisă de analiști. Julianus obține victorii strălucite, cucerește fortărețe socotite pînă atunci inexpugnabile, folosește surpriza și viclenia, intră în Perisabora atacînd-o frontal și tot fără asediu pătrunde în Maogamalcha, sâpînd un gang subteran, înfrînge o oaste întărită cu elefanți și, convins că vor exista întotdeauna păreri care vor pretinde că norocul și succesul se întrerup într-un punct, ordonă să se dea foc flotei ce l-a urmat pe canalul construit de

Traian și Septimius Sever pînă pe Tigru și de aici pînă la Ktesiphon. Drum de întoarcere nu mai exista.

O carte întreagă s-ar putea scrie despre modul cum sfida împăratul atît de superstițios toate semnele și toate divinitățile, fiind pînă la urmă tot mai convins de victoria propriului său destin, a propriei sale voințe.

Dorul de a repeta ceea ce nu se poate repeta, de a-l egala pe Alexandru cel Mare, îl face pe Julianus să le declare război pînă și zeilor: din nou, invariabil, aceștia se încăpățînează să-i arate semne nefavorabile. Atunci renunță și la zei și își urmează calea. Dorul era de nestăvilit.

Julianus moare pe cîmpul de luptă, pe punctul de a repurta o nouă victorie strălucită. Clibanarienii persani, îmbrăcați în zale și legați între ei cu lanțuri de fier, astfel încît nici unul să nu poată da înapoi și a-și părăsi tovarășii în acțiune, deși puși pe fugă, reușesc să-l nimerească din goana calului cu o săgeată bine țintită.

Al Treizeci și patrulea se întoarce cu armata în imperiu. Fără Julianus, expediția se transformă într-un dezastru. Retragerea costă mai multe vieți decît bătăliile; noul împărat, Iovianus, încheie o pace rușinoasă cu Sapor, cedează cinci provincii, o mulțime de fortărețe. Enandros nu mai crede în nimic. Foarte tînărul centurion al scutierilor de gardă, Ammianus Marcellinus, se va consola scriindu-și istoria. Enandros, în cursul lungului drum de întoarcere, îi va explica resemnat că a întocmi o istorie este la fel cum ai clădi un castel de nisip pe malul mării. Fluxul sau un simplu val vor dărîma tot ce ai făcut și vor ridica în loc o altă himeră, la fel de iluzorie.

– Marii bărbați au avut nevoie de 33 de ani pentru a-și arăta strălucirea: Constantin și Galileanul. Este vîrsta maximă pînă cînd poți să rămîi neînvins. Julianus n-a atins această vîrstă. Dacă ar mai fi trăit un an, poate că și soarta lui ar fi fost în stare să-l ridice pe firmament. însă el a presimțit că nu are tot timpul la dispoziție și de aceea s-a grăbit. Era atît de nerăbdător, de parcă ar fi știut cîtă vreme îi este îngăduită… Și îi mai lipsea doar un an…

Ammianus Marcellinus știa că Enandros era sclavul literelor și al cifrelor, în care găsea alte înțelesuri decît marea majoritate a oamenilor. De aceea nu comenta vorbele Celui de Al Treizeci și patrulea, vorbe ce păreau de multe ori fără șir.

Enandros nu s-a mai întors în Antiochia. El s-a despărțit de oastea obosită și s-a retras la Macellum. Fortăreața nu s-a schimbat cu nimic. Pînă și unele obiecte de mult uitate se dovediră la locul lor. Al Treizeci și patrulea a cutreierat treizeci și patru de ani lumea și și-a oglindit fiecare dintre acești ani în cîte unul pereche într-o nouă recluziune la Macellum. Cînd s-au terminat și ceilalți – ceilalți? – treizeci și patru de ani, oglinda primilor treizeci și patru, retrăirea lor, Enandros va închide ochii pentru totdeauna în fortăreața care a fost odată reședință regală.

2. Opera

Despre Enandros știm puține, despre opera sa, așa cum se întîmplă atît de des, prea multe. Autori timpurii vorbesc despre „Leul și gazela“, mai tîrziu este pomenită acea misterioasă lucrare „împotriva ereziilor”, apoi, în perioada cît se mai amintea despre un sfînt Enandru, se citează tot felul de scrisori îndreptate împotriva evreilor, a arienilor, a eleniștilor și se precizează, în special, despre o „Epistolă împotriva lui Socrate”. Dar respectivele lucrări fie că n-au existat niciodată, fie că s-au pierdut. Apoi, în evul mediu, i se atribuie o apologie a lui Maximus din Tyr, precum și o controversă cu Apostolul Pavel.

Scribul are motive să creadă că toată această bibliografie este apocrifă. Din lunga recluziune de maturitate de la Macellum nu ne-a rămas nici o lucrare. Doar noi și noi variante ale „Leului și gazelei“.

Este de așteptat ca un autor atît de dezinteresat de polemică publică și de subiectele zilei, care nu avea alt ideal decît acela de a-și rememora moment cu moment o viață trăită o dată, să nu poată să se implice în scrieri atît de clar îndreptate spre comandamente ale perioadei sale.

Se spune că sfîntul Enandru ar fi fost în stare să stea zile întregi cu ochii închiși în reverie, așteptînd Miracolul, iar nopțile, cînd alții dormeau, să adauge la lucrarea lui atît de corectată și răscorectată. Să-i pui unui asemenea om în sarcină o luare de atitudine în privința vechii și sîngeroasei polemici în legătură cu firea „identică” sau doar „asemănătoare” dintre Tată și Fiu este cel puțin lipsit de logică. (Azi, celor mai mulți credincioși deosebirea li se pare de nuanță, pe vremea Celui de Al Treizeci și patrulea – și nu numai – pentru atîta se excomunica, se ucidea, se porneau bătălii, iar oamenii mureau convinși de importanța sacrificiului lor.)

Scribul afirmă că Enandros nu mai trăia la Macellum: el nu făcea decît să retrăiască. Atunci cînd i s-a terminat modelul, i s-au terminat și zilele. Și, dacă ar fi scris pînă la vîrsta de treizeci și patru de ani și altceva decît „Leul și gazela”, probabil că și în ceilalți treizeci și patru de ani ar fi dat replici primelor lucrări, așa cum a făcut-o în privința operei certe. Acest manuscris se tot încifrează, devine tot mai greu de urmărit, folosește modalități tot mai nebănuite de construcție a versurilor. Rîndurile se lărgesc și se îngustează, desenînd cu marginile contururi fabuloase, iar cu literele încastrate (și, la dezlegare corectă, de altă culoare) și conținutul realizează mozaicuri de o plasticitate ieșită din comun. Sensurile se pot citi de la stînga spre dreapta, de la dreapta la stînga, de sus în jos, de jos în sus, în cele patru sensuri ale diagonalelor, folosind doar cîte a doua literă, cîte a treia, totul este în mișcare, totul mai trădează un tîlc, poemul citit astfel narează o altă poveste, înrudită cu prima, însă dez- legînd ceea ce acolo părea enigmatic și deschizînd noi întrebări. Jocul e nesfirșit, transpunînd literele din acrostih în cifre, aflăm formule ce ne vor trimite la alte modalități de aranjare a versurilor. Cele opt sute optzeci și opt de rînduri inițiale ale poemului se vor înmagazinarea ideală a întregii înțelepciuni umane, doresc să dezlege enigmele trecutului și ale viitorului, se constituie într-o medie a tuturor timpurilor, de unde, în mod simetric, începe același joc, indiferent dacă te-ai duce înainte sau înapoi, la dreapta sau la stînga, în viitor sau în trecut. Enandros ar fi pretins că tinde să ajungă la perfecțiunea cercului, care nu este decît un înveliș ideal al Numărului, al cifrei de aur aflate în Oul de aur. Totul se află încastrat într-o viață și o viață cuprinde totul.

Speculațiile acestea rămîn secrete pentru contemporani și de neconceput pentru urmași. Ei caută un concret lor accesibil și creează noi realități acolo unde acestea au lipsit. „Leul și gazela“ este o carte pierdută a unei înțelepciuni pierdute. Puținele fragmente salvate sînt acoperite de transcrieri și neglijențe, lucru catastrofal acolo unde schimbarea unei singure litere modifică tot întregul.

La mînăstirea Ferme zu Chiuso, unicul loc unde scribul a mai găsit și acele puține fragmente, majoritatea dintre ele lipsite de fidelitate, există o adăugire de mînă: „Cel ce a interzis pomenirea Crotonei, ce! ce a spus că Marile Piramide trebuiau dărîmate – știind el foarte bine că nimeni nu le va putea dărî- ma, dar ascunzînd în felul acesta adevăratul scop al acțiunii: distrugerea scrierilor sacre de pe smalțul care le proteja cel ce a făcut din Enandros un sfînt și apoi un eretic a înțeles că s-a apropiat pericolul ca muritorii să înceapă să priceapă sensurile. Și atunci, acestea toate au trebuit șterse.”

Scribul crede că a ajuns în punctul unde se impune o delimitare: contemporan cu Enandros din Nikomedia a fost și episcopul din Salamis (Cipru), ulterior sanctificatul Epifaniu. Acest cap enciclopedic, multă vreme cumplit adversar al lui Origen, ne-a lăsat două cărți importante: „Ancoratul” și „Panarion” (Cutia cu medicamente). Cea din urmă a fost reluată de copiști și sub numele „împotriva ereziilor”, întrucît era îndreptată împotriva a optzeci de devieri de la doctrina oficială. Este foarte probabil ca scribi neglijenți să-l fi confundat pe episcopul din Salamis cu anahoretul de la Macellum (care, se pare, nu s-au întîlnit niciodată între ei). Un fapt ce i-a apropiat neîndoielnic este acela că amîndoi au trăit în cultul magiei cifrelor, chiar dacă Epifaniu nu va rămîne celebru în această privință, mai ales că, pe vremea aceea, simbolistica numerelor avea o rezonanță mai degrabă pythagoreiană, păgînă, decît creștină. însă „Panarion” trebuia să fie îndreptată împotriva a optzeci de erezii, neapărat atîtea! Întrucît nici preaeruditul ei autor nu cunoștea atîtea devieri de la credință, ca să completeze sumarul pînă la limita fatidică, a consemnat și simple nume de popoare sau școli filosofice fără o legătură directă cu tematica propusă. Pasiunea comună a celor doi este evidentă: poate și de aceea să fi fost parțial confundați mai tîrziu…

Asemenea confuzii (voite sau nu) sînt numeroase și scribul nu are pretenția că ar fi fost în stare să delimiteze de fiecare dată adevărul de minciună. (Dar mai putem numi cu precizie minciună ceva ce s-a întîmplat cu atîtea generații în urmă?) Un ultim exemplu: ceva mai bătrîn decît Al Treizeci și patrulea, dar încă fiind contemporan cu el, Iacob, episcopul de Marmathai (de fapt un oriental, care purtase la naștere numele Afraate), folosea în predicile sale despre învierea morților argumentul tradițional legat de semințele putrezind în sol și totuși germinînd, crescînd și dînd fructe. Lucrurile acestea se știu din orice manual de patrologie. Întrucît în „Leul și gazela“ este de asemenea utilizată copios această teză (și tot în forma ei clasică), și lui lacob-Afraate i se atribuie de către unii autori opera lui Enandros. Pînă la urmă, devine un joc în sine, asemenea „Oului de aur“, depistarea cu tentă erudită a unor astfel de erori, a căror semnalare nu mai slujește cu adevărat nimănui.

Sigur, scribul ar putea lesne analiza – inevitabil în mod incomplet – texte și fragmente de texte maltratate intenționat sau nu, el ar putea relua dragostea și amintirile, bucuriile și îndoielile, dar toate astea n-ar folosi nici ele cuiva și, în primul rind, ar risca să acopere cu încă un strat adevărul, și așa atît de fragil, al moștenirii lui Enandros.

Mult mai degrabă, scribul preferă să-l lase pe Al Treizeci și patrulea stînd pe o piatră în curtea fortăreței de la Macellum și retrăind în fiecare clipă o clipă deja trecută, refăcînd o aventură care, poate, doar ea l-a putut duce la performanțele care „toate acestea au trebuit șterse”.

Și, pînă la urmă, scribul trebuie să mai recunoască și cu voce tare că niciodată n-ar fi fost în stare să descifreze măcar o cîtime din niște amintiri citibile în direcția tuturor punctelor cardinale cunoscute și necunoscute nouă, muritorilor de rînd.

3. Postumitatea

Și iată un capitol ce nu mai are decît un rost pur anecdotic, dacă acceptăm cele spuse mai înainte. Totuși, aventura postumă a lui Enandros reflectă un crimpei nu unic din viața Celor O Sută. N-ar fi logic să-l evităm. Și, în fond, și el face parte din joc…

Deci, Al Treizeci și patrulea moare în anul 397 e.n. (îndrăgostitul de litere și cifre ar avea o revelație dacă ar afla că reprezintă a treizeci și patra verigă a lanțului scribului, el, care a trăit de două ori cîte treizeci și patru de ani…) Dar, după moartea lui Julianus, el va mai apuca și perioadele de domnie a altor șapte împărați. Existența acestora va trece indiferentă pe lîngă anahoretul retras la Macellum. Abulia sa privitoare la tot ce era exterior experienței proprii îi va aduce, poate, și ea faima de ascet.

Se pare că ar fi fost vizitat în sihăstria lui de către un episcop trimis de împăratul Teodosiu, dar că prelatul n-ar fi reușit să scoată nici un cuvînt de la Enandros. (Solia episcopului este greu de reconstituit: poate că avea scopul de a lua informații de la un apropiat al Apostatului în legătură cu faptele aceluia, poate că trebuia să cerceteze înseși viața și revelațiile ciudatului călugăr.) Acest trimis imperial a scris mai tîrziu o odă întru cinstirea cuviosului eremit și s-ar putea ca respectiva operă să fi constituit momentul înălțării faimei lui Enandros din Nikome- dia. în timpul împăratului Leon I se vorbește tot mai mult despre lucrarea (scribul bănuiește că apocrifă) „Despre erezii”. Cel ce a scris-o trebuia în mod necesar să fie un exemplu în gîndire. Faima autorului recunoscut crește și atinge culmea în vremea ultimului împărat al Imperiului Roman de Răsărit, Iustinian.

Între timp, sfîntul care și-a văzut martirizată de două ori familia, care a luptat împotriva ereticilor în Orient și apoi s-a retras pentru totdeauna în recluziune, ar fi trecut și el prin mai multe experiențe fizice îngrozitoare: trupul îi este mutilat în amintirea postumă de fel de fel de dușmani ai dreptei credințe, însă suferințele ce-i maltratează corpul nu-i ating spiritul.

Este ciudat că, inițial, Enandros îi este opus lui Julianus. Enandros reprezintă influenţa nepătată, cea care iese tot mai mult în evidenţă în contrastul cu nelegiuirile progresiv mai în­tunecate ale Apostatului. Ne aflăm în vremea cînd se scrie şi biografia postumă a împăratului, biografie tot mai cumplită: Julianus a reintrodus cultele păgîne Julianus a tolerat toate sectele eretice¹  Julianus a abjurat de la dreapta credință  Julianus a favorizat sectele cele mai primejdioase Julianus a reinstaurat primatul gîndirii păgîne  Julianus i-a persecutat pe creștini  Julianus însuși a fost o înfățișare a Satanei. Prin contrapunere: Enandros a fost descoperit de lumina creştinismului  Enandros a respins tentațiile păgîne  Enandros l-a sem­nalat și înfierat pe practicanții diferitelor secte  Enandros a polemizat deschis cu gînditorii păgîni Enandros s-a retras în reculegere  Enandros s-a cufundat în căutarea Adevăratului Dumnezeu.

În consecință, opera maestrului devine tot mai bogată: scrierile polemice abundă și nu există dușman al creștinismului care să nu fie șfichiuit de pana lui Enandros. Se citează, în afara numeroaselor epistole, pînă și un manual de combatere a celor greșiți. (Poate din acesta „s-ar fi născut” ulterior misterioasa operă „împotriva ereziilor”, în caz că nu e vorba despre una și aceeași carte a lui Epifaniu, episcopul din Salamis.) Arieni, cecilieni, donatiști, evrei, orientali, barbari, eleniști, despre toți se vorbește că ar fi fost nimiciți sub greutatea argumentelor sfintului.

Timpul învălmășește cronologiile. Ceea ce la un moment dat pare imposibil devine probabil atunci cînd evenimentele disparate par simultane, iar ceea ce nu poate fi nicicum expli­cat se elimină de la sine.

Cine mai știa cîteva sute de ani mai tîrziu că Flavius Valentinianus I, împăratul creștin al Apusului, va pune, la trei ani după moartea lui Julianus, un prefect păgîn la Roma, pe retorul Q. Aurelius Symachus? Sau, va mai ști cineva că printre cum­plitele crime lipite pe răbojul infamant al evreilor, aceea că s-ar hrăni de Paști cu sînge de copil le-a fost atribuită pe la anul 200 de către Minucius Felix creștinilor în timpul ritului de inițiere, botezul?

Timpul şterge distanţele şi incompatibilităţile.

Drumurile celor doi, al lui Julianus și al lui Enandros, au mers paralel și s-au stimulat reciproc. Cruzimile primului împo­triva creștinilor se răsfrîng în suferințele îndurate de cel de al doilea. Enandros devine sfînt, martir al bisericii. Lupta mucenicului împotriva păcatului dă naștere la descoperirea de noi opere de ale sale: satirele împotriva lui Maximus din Tyr și împotriva lui Libanios sînt exemplare în acest sens.

Dar, o dată cu dispariția Imperiului Romano-Bizantin, se sting și poveștile legate de împăratul apostat și de sfîntul Enandru din Nikomedia. însă ele vor reapărea în evul mediu. Pentru Inchiziție, și unul și celălalt reprezintă exemple istorice nu numai de apostazie, dar și ale ofensivei puterilor iadului. Apar legende scrise despre Enandros, căruia, cîteodată, i se mai stîlcește nu numai trupul, ci și numele. Fostul martir creștin devine un monstru al întunericului, înfățișarea sa este și mai mutilată, dar nu în numele credinței, ci tocmai dimpotrivă, ca stigmate înfricoșătoare ale păcatului, apariția hidoasă devine unul dintre personajele cele mai apropiate de tronul lui Belzebuth. Colarbasienii, pomeniți în colecția de erezii, adoratorii alfabetului grecesc (întrucît acesta ar ascunde în el toate cifrele pythagoreiene), nu sînt decît ucenicii monstrului: nu a fost notorie pasiunea lui Enandros de a încifra sensuri prin litere și cifre ascunse? Toate ereziile enumerate au fost doar o parte din variațiile eretice cu care a încercat Necuratul omenirea.

Hidos, desfrînat, dușman înrăit al credinței, amăgindu-i pe cei slabi cu mereu alte ispite, periculos în toate acțiunile sale, Enandros devine un simbol al păcatului: al păcatului spiritului, al păcatului trupului. Aceleași opere care pînă cu cinci-șase secole în urmă trebuiau să demonstreze polemica neînfricată cu elenismul, cu ereziile, devin acum dovada gîndirii păgîne și a propagării rătăcirilor. Lucrările nu mai sînt redate, ci doar pomenite spre a fi afurisite. Era chiar interzis a le citi, mai ales după ce, datorită noii lor faime, alte secte contemporane vieții lor de atunci începuseră să le difuzeze în folosul lor… însă nu mai erau aceleași cărți: de cele mai multe ori nu mai aveau comun cu primele (și ele apocrife!) decît titlurile. Singure acestea erau în stare să gireze propaganda dorită, chiar dacă tot conținutul diferea în întregime.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.