În 18 mai, va fi prezentată, la prestigiosul Festival de Film, expoziţia Piacere, Ettore Scola, prezentată la Roma acum câteva zile şi care va fi deschisă în capitala Italiei din 16 până în 23 octombrie, la Museo Carlo Bilotti. O modalitate de a-l celebra pe regizorul Ettore Scola şi relaţia sa specială cu Franţa.
La întâlnire vor fi prezenţi soţia regizorului, Gigliola Fantoni, fiica sa Silvia Scola, Preşedinta Fondazione Cinema per Roma, Piera Detassis, şi cei doi curatori ai expoziţiei, Marco Dionisi şi Nevio De Pascalis.
Relaţia dintre Ettore Scola şi Franţa a fost fertilă. O legătură care a rămas vie până zilele noastre şi, din acest motiv, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la Premiul pentru Regie, obţinut pentru Brutti, Sporchi e Cattivi (1976), Fondazione Cinema per Roma şi Show Eventi Arte au decis să promoveze, în cadrul celei de a 69-a ediţii a Festivalului de la Cannes, miercuri 18 mai, la ora 14:00, la Pavilionul Italian (Hotel Le Majestic), un eveniment special dedicat legăturii lui Ettore Scola cu Franţa.
Secvenţă din Călătoria Căpitanului Fracasse
Aşa cum subliniază Marco Dionisi şi Nevio De Pascalis, Scola a fost în mod sigur “regizorul italian care a ştiut, mai mult decât alţii, să povestească prin filmele sale istoria franceză şi, mai ales din acest motiv, a fost unul dintre cineaştii străini cei mai iubiţi în Franţa”.
Această relaţie are rădăcini vechi, de când, copil fiind, s-a dedicat lecturii clasicilor literaturii franceze prezenţi în biblioteca bunicului său de la Trevico, printre care se afla şi Căpitanul Fracasse de Théophile Gautier.
“Bunicul meu Pietro era pasionat de literatura franceză şi de tot ce avea legătură cu Franţa. Avea o bibliotecă plină de traduceri ale scriitorilor francezi şi, după ce a orbit din cauza diabetului, mă chema să-i citesc texte de neînţeles la vârsta mea fragedă. Printre puţinele pe care le-am înţeles se numără Căpitanul Fracasse, căruia îi ştiam personajele, acţiunea şi nu-l citeam ca un papagal”.
Din această lectură avea să se nască pelicula Călătoria Căpitanului Fracasse (1990), interpretat de marele Massimo Troisi şi prezentat la cea de a 41-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin.
Hanna Schygulla şi Marcello Mastroianni în Il Mondo Nuovo
Printre filmele lui Ettore Scole cele mai aplaudate de public şi de critica de dincolo de Alpi să amintim Il mondo nuovo (La nuit de Varennes, Lumea nouă,1982) şi Ballando ballando (Le bal, Dansând, dansând, 1983), care povestesc capitole importante din istoria franceză. În 1989, la celebrarea bicentenarul Revoluţiei Franceze, Il mondo nuovo a fost considerat, alături de La marsigliese, al lui Jean Renoir, filmul care a pus cel mai bine în scenă acele evenimente care au însemnat o schimbare radicală în lumea occidentală.
În acelaşi fel, în 1983, cu Ballando ballando, bazându-se numai pe muzică şi pe dans, el a reiterat o jumătate de secol de istorie franceză.
Expoziţia Piacere, Ettore Scola va celebra, la puţine luni de la dispariţia sa, geniul creator al unuia dintre protagoniştii de necontestat ai cinema-ului italian. Ea povesteşte viaţa profesională şi particulară a marelui cineast, de la copilăria la Trevico, ţinutul natal din provincia Avellino, până la ultimul film, Che strano chiamarsi Federico (2013), un omagiu adus prietenului şi colegului său Federico Fellini.
Ballando ballando
Fotografii, desene, piese de decor, scrisori şi video-uri reconstruiesc parcursul artistic şi viaţa personală a lui Scola, “un profesionist eclectic, complex, observator acut şi amar al obiceiurilor naţionale”, aşa cum spun cei doi curatori.
Secţiunile expoziţiei sunt împărţite în două: una cronologică şi una tematică.
Parcursul expoziţional, de fapt, începe cu anii copilăriei şi ai formării sale la Trevico şi în cartierul Esquilino din Roma, trece prin anii tinereţii, în care Scola a fost desenator al săptămânalului umoristic Marc’Aurelio şi colaborator pentru texte de varietăţi radiofonice sau televizate de la RAI, dar şi scenarist al unor filme comice, împreună cu Metz şi Marchesi, sau în duo cu Ruggero Maccari, până la intrarea în cinema-ul de autor cu Pietrangeli şi Risi.
Se ajunge apoi la anii de regie, din 1964, cu debutul cu Se permettete parliamo di donne (Dacă îmi permiteţi, să vorbim despre doamne), până la Che strano chiamarsi Federico.
Marcello Mastroianni şi Massimo Troisi în Che ora e
Partea tematică a expoziţiei analizează în primul rând relaţia sa cu actorii şi colaboratorii, reconstruieşte implicarea civică şi politică a lui Scola, aduce un omagiu Romei sale, pasiunii pentru teatru şi celei, foarte puternice, pentru desen.
Desenele sunt, de fapt, firul conducător al întregii expoziţii, fie ele originale sau publicate: primul desen publicat în revista Il Travaso delle idee, în 1946, 10 desene din perioada în care a colaborat în redacţia publicaţiei Marc’Aurelio şi din alte reviste umoristice ale vremii, cinci desene dedicate marelui Toto şi, în sfârşit, peste 200 de desene realizate din copilărie până în zilele noastre, dintre care multe create pentru persoanje, cadraje şi scenografii ale filmelor sale.
Nu mai puţin important este repertoriul fotografic. Peste 100 de instantanee personale şi inedite ale lui Scola şi peste 400 de fotografii din filme cum ar fi Che ora è (1989), cu Marcello Mastroianni şi Massimo Troisi, Riusciranno i nostri eroi a ritrovare l’amico misteriosamente scomparso in Africa (1968), cu Alberto Sordi, Nino Manfredi şi Bernard Blier, care a fost primul său mare succes.
Sunt numeroase şi contribuţiile audiovizuale provenind de la Istituto Luce, de la Rai Teche, Cineteca din Bologna, Aamod, Centrul Cinema Città din Cesena. Spicuim dintre ele interviul acordat celebrului “Maestro”, realizat de curatorii expoziţiei despre întreaga sa existenţă profesională sau particulară.
Che strano chiamarsi Federico
În această călătorie în universul narativ al marelui cineast italian îşi găsesc locul şi discurile originale ale filmelor Maccheroni (1985), Ballando ballando (1983), La marcia su Roma (Marşul asupra Romei,1962) şi Se permettete parliamo di donne, alături de machete ale scenografului Luciano Ricceri pentru Călătoria Căpitanului Fracasse şi de alte obiecte de recuzită ca maşinuţa de lemn din La famiglia (1987), celebra scenariual filmului Totò, Peppino e la Malafemmina la a cărui redactare Scola a participat cînd era foarte tânăr sau de scaunul său de regizor de la filmarea peliculei Che strano chiamarsi Federico.
Acest ultim film a fost reconstituit cu toate desenele folosite de Scola, cu articole de ziar, zeci de fotografii de pe scenă şi din afara ei, dar şi maşina de scris din ‘49.
Scola a avut o carieră constelată de recunoaştere la nivel internaţional, de aceea în expoziţie sunt expuse şi primele distincţii ale regizorului, de la scrisoarea primită cu prilejul nominalizării sale la Oscar pentu cel mai bun film străin la cele 6 David di Donatello, de la Spiga d’Oro din Valladolid la Ursul de la Berlinală, de la Globul de Aur la Premiul pentru primul locla Festivalul Internaţional de Film de la Moscova.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.