PIETRELE (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

PARTEA ÎNTÎI

I

În locul pe care-l putem numi Lugoj, doctorul Vichentie Fitacek se plimba într-o noapte ploioasă din toamna anului 1869 prin străzile pustii, alungat de acasă la vremea în care oamenii se culcă de către o mai veche spaimă în fața insomniilor. Într-o noapte asemănătoare, dar cu câțiva ani înainte, bucurându-se la gândul că după o zi de lucru și alergătură multă se va putea în sfârșit întinde în așternutul plăcut, pregătit din vreme cu cărămizi calde de către menajera sa, și-a savurat cu atâta emoție și bucurie această banală fericire, și-a însoțit cu un ritual atât de lung culcatul, încât, înnebunit de emoție, n-a putut închide ochii toată noaptea. Și nici nopțile următoare n-a putut dormi. Serile sale au devenit un chin. După un timp, și-a dat seama că. nu va mai putea ațipi niciodată într-un pat. De groaza insomniilor hoinărea toate nopțile pe străzi, iar spre dimineață picotea, atunci când îi permitea timpul, culcat pe o bancă din fața vreunei case de la periferie sau rezemat de parapetul podețului de la Moara spăsească.

Cu toate astea, nu-i era niciodată somn peste ziuă și nu se simțea mai obosit decât înainte de a-i fi apărut insomniile, doar ca slăbea. Slăbea imperceptibil, dar fără încetare, nopțile nedormite podeau din el ca apa dintr-un mal și, ca să ducem comparația mai departe, cu fiecare zi ce trecea semăna mai mult — poate din cauza intemperiilor care-l loveau — cu un vad pe jumătate secat. Cu timpul, până și mirosul începu să-i devină cel al unei sălbăticiuni, miros de ploaie și frunze putrezite.

Insomniile acestea i-au transformat toată viața: dintr-un cetățean respectabil, deși șters, deveni un excentric. se spunea Fitacek-Bufnița, cu toate că nu semăna de fel la înfățișare cu pasărea de noapte. În schimb, suferea îngrozitor de anxietățile pe care i le provoca insomnia, nici nu mai îndrăznea să se culce, chiar și ziua îi era frică să se întindă pe pat. Teama nu i s-a fixat în obsesii precise, îi era pur și simplu frică de noapte, deși aceasta nu-i arăta monștri.

Pentru concetățenii săi, singurul neajuns era că, dacă se ivea cineva care să aibă nevoie de el noaptea și care să fie dispus să-și amăgească durerile prin consultarea medicului, era foarte greu de găsit Fitacek-Bufnița. În noaptea aceea ploioasă din toamna anului 1869, în timp ce fugea prin întuneric de întuneric, doctorul se lovi de o altă arătare a tenebrelor orașului, Vancu cel Roșu, fiul lui Vancu Somnambulul, hoinar nocturn din tată în fiu. Vancu cel Roșu avea o tăbăcărie, dar nu mai lucra de mult, își lăsase toate treburile în sarcina fratelui său, Vădanca (numit așa din cauză că se bâlbâia), și se ocupa de calcule interminabile, încercând să găsească astrele gemene. Avea un fecior care fusese părăsit de nevastă și o fiică ce amenința să rămână fată bătrână. Cei doi nu erau mai urâți ca alți oameni și nici săraci nu erau, pur și simplu nu-și găseau perechile potrivite. Vancu cel Roșu nu se putea împăca să moară iară nepoți, și de aceea începu să caute cauzale care-i fac pe anumiți oameni să se unească pentru o viață și să rămână fericiți împreună. Stabilise motive dintre cele mai diferite, elemente ale unei învățături unitare despre modul în care trebuie să se aleagă oamenii pentru a se căsători, își făcuse mii de însemnări și devenise un fel de expert în materie, foarte mulți tineri și mai ales foarte mulți părinți solicitându-i părerea înainte de a se hotărî să fixeze nunțile.

De obicei se bucurau amândoi, atât Fitacek-Bufnița, cât și Vancu cel Roșu, atunci când se întâlneau noaptea pentru că, stând de vorbă, timpul le trecea mai repede și noaptea se retrăgea cu un pas mai încolo. Vancu cel Roșu era deocamdată ultima ființa nocturnă din familia sa și, spre deosebire de Fitacek-Bufnița, hoinărea noaptea nu de teama de teamă, ci mânat de o conștiință atavică a discontinuității întunericului, care face ca în lipsa luminii toate obiectele să-și piardă caracterul lor compact. De aceea, era încredințat în mod tainic, dar imperios, că lucrurile, odată ce stingea luminarea în odaie, își pierdeau formele și pluteau asemenea gazelor, că pereții nu-i mai ofereau adăpost împotriva frigului și curioșilor ocazionali, odaia însăși se dizolva în lipsa acestor pereți, și atunci se apuca s-o cutreiere în lung și în lat în noile-i dimensiuni până ce dădea de lumină, ca de un hotar al domeniului său. Atunci se liniștea.

În noaptea aceea ploioasă întâlnise pe cineva care-l rugase să-l trimită pe Fitacek-Bufnița la un bolnav, dacă-l va întâlni, dar Vancu cel Roșu, trecând pe lingă casa moașei, bătu la geam și îi dădu ei adresa. Nu-i spuse de asta doctorului, care, după ce venea seara, era fericit de orice vizită la care era solicitat, în schimb îl invită foarte grav la el acasă. Trecură prin fața unei uși închise pe sub care se strecura o geană de lumină, era camera în care-i dormea feciorul și unde ardea noapte de noapte câte o luminare care încerca să-l ocrotească de întuneric și să prevină străbunele apucături nocturne; fiul, acum bărbat, respira dormind greu, dar liniștit; continuară drumul pe un coridor întunecat, pe care îl călcaseră amândoi de destule ori pentru a se mai împiedica de ceva, și intrară în camera lui Vancu cel Roșu. Doctorul a avut sentimentul ciudat, după ce gazda a aprins mai multe luminări, că doar el a pătruns prin ușă și că celălalt a intrat în încăpere direct prin pereți, sentiment încercat și altă dată în vreme ce mergea pe întuneric cu fostul tăbăcar, care, își amintea Fitacek-Bufnița, ori de câte ori l-a întâlnit într-o porțiune unde — se întâmplă atât de rar… — să fie întuneric beznă, nu s-a ferit nici de copaci, nici de gropi, dar nici nu s-a lovit vreodată și nu s-a întâmplat să se împiedice. Nu comentau aceste lucruri, se spunea doar că într-o noapte, când s-a răsturnat o căruță în Timiș și s-a înecat un bărbat, Vancu cel Roșu ar fi afirmat că se duce în apă să caute mortul, deși ploua cu găleata și era întuneric beznă, iar făcliile oamenilor nu luminau nici la depărtare de doi pași; s-a răzgândit însă în ultima clipă de teamă să nu răsară luna. Nimeni n-a priceput exact ce a vrut să spună sau să facă Vancu atunci și mai ales de ce-l deranja luna, Fitacek-Bufnița auzise de acest incident și-i bănuia înțelesul.

Vancu cel Roșu se ocupa în ultimul timp de arborele genealogic al locuitorilor orașului, făcuse zeci și zeci de scheme încâlcite, și pentru că multe dintre ele erau prea mari și nu încăpeau pe hârtiile sale, avea o mulțime de cearceafuri scrise toate cu cerneală. Unul dintre elementele teoriei lui vorbea despre o ciclicitate în sentimente a diferiților indivizi de pe un trunchi familial și de aceea reconstruire genealogia tuturor celor pe care-i cunoștea și despre care putuse obține cât de cât informații. În același scop, colindase cimitirele și se străduise să descifreze și cele mai vechi pietre, căutase în scriptele bisericești și în cele laice.

În noaptea aceea, pentru prima dată, îi. arătă lui Fitacek-Bufnița două coincidențe stranii pe carie le descoperise întâmplător, deși după mulți ani de trudă. În primul rând toate elementele primordiale ale unirii fericite a doi oameni le găsise identice la trei persoane: la feciorul său, la o oarecare doamnă Gorunescu, născută Lazăr, și la o femeie pe nume Harsani, moartă, ucisă în 1714. Doamna Gorunescu trebuia să fi avut în 1869 o sută de ani și mai bine, nu mai ieșea de o generație din casă și era întreținută de o altă familie Lazăr, care urma să-i moștenească gospodăria. Pe piatra de mormânt a numitei Harsani, Vancu nu mai putu descifra altceva decât anii între care a trăit și, fragmente dintr-o formulă uzuală funerară. Într-un catastif vechi găsise trecută o Harsani Edith, dar datele nașterii și ale morții erau diferite cu câțiva ani față de cele de pe mormânt. Însă în alte hârțoage vechi descoperise că un descendent al familiei Mătieș (ramura dinspre mamă a ascendenților săi) s-ar fi căsătorit la începutul secolului XVIII-lea cu o Harsani. Coincidențele între cei trei, Vancu Gaură (fiul lui Vancu cel Roșu), doamna Gorunescu și străbunica Vancu-Harsani mergeau atât de departe și nu se despărțeau în nici un element, nici măcar în cele astrologice, iar existența numărului trei i se părea fostului tăbăcar atât de nepotrivită într-o relație în care partenerii trebuie să fie doar o pereche, încât începu să bănuiască drept improbabilă existența dc-sine-stătătoare a străbunei Harsani-Vancu de cea a doamnei Gorunescu.

Asemenea lui Vancu cel Roșii, și Fitacek-Bufnița trăia două vieți diferite celor pe care le cunoaștem noi, cei care alternăm viața de veghe cu uitarea în somn și vis, el înlocuind-o pe aceasta din urmă cu o altă viață tot de veghe, dar și ea opusă celei de peste zi, pentru că după multe ore de căutări zadarnice a liniștii, aceasta, deghizată în gânduri smucite și de multe ori opuse celor care ne pot trece prin cap peste zi, apare totuși într-un tumult în care tocmai tihna este cea care se ascunde. De aceea, doctorul își lăsă interlocutorul să vorbească în continuare, ferindu-se să arunce în conversație frânturi de simboluri care i se asociau în șuvoiul celor pe care le asculta, durata dublă a traiului pe care-l ducea în picioare învățându-l că înțelesurile ascunse ale lucrurilor nu se pretează a fi date la o parte decât până la jumătate, restul lor de mister ferindu-le ca vasul lichidul pe care-l conține, lichid care, odată ajuns să fie scos din recipient, se amestecă și se transformă în cu totul altceva. Îi trecu prin minte bunăoară că perechea genetică Adam și Eva cunoscuse și ea o a treia prezență, vru s-o numească pe Lilith, dar se abținu, ascultă în continuare.

—Totul concordă la cei doi, pentru că doi o să-i numesc în continuare, tot ce am adunat în atâția ani de zile și de nopți, condiție cu condiție, sunt identice la fiul meu și la această doamnă Gorunescu-Vancu-Harsani. Doar diferența de vârstă îi împiedică să se unească, dar nici măcar vârsta acestei doamne n-o cunosc.

Apoi, pentru că știa că familia Lazăr îl chema din când în când pe doctor la căpătâiul bătrânei, Vancu cel Roșu îl rugă pe Fitacek-Bufnița să-l ia într-o zi cu el, dacă se poate cât mai repede, pentru a sta de vorbă cu bătrâna doamnă și pentru a-și risipi îndoielile.

Fitacek-Bufnița îi promise tot sprijinul, dar îi aminti că nu toată lumea este încredințată de adevărul celor pe care le cercetează fostul tăbăcar și mai ales nu este nicidecum sigur că o discuție cu această bătrână decrepită i-ar ajuta în vreun fel fiul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.