PIETRELE (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Raica ar mai fi putut să-i dea și alte amănunte avocatului, dar pentru el un sfert de oră era timpul limita pe care-l  putea suporta în „iadul” acela, depășise și așa cu un minut  supliciul, era de ajuns, nu mai putea suporta și pe deasupra nici nu știa dacă în dimineața aceea Jager era sau nu în ciubărul său, aburii erau parcă mai deși și mai fierbinți ca oricând, deputatul nu catadicsise să răspundă, ca de atâtea ori, lucru de care Raica nici măcar nu putea fi cu totul sigur, aerul în încăperea aceea era atât de dens încât parcă și sunetele se propagau altfel, de multe ori nu-și recunoștea propria voce, altădată i se părea că deputatul îi răspunde, purtau chiar și un dialog din când în când, dar niciodată domnul Flavius Raica n-ar fi putut jura cu mâna pe inimă că a primit într-adevăr un răspuns sau că totul a fost doar o închipuire. De aceea nici nu putea să fie vreodată jignit pentru că a fost lăsat să vorbească minute în șir fără a i se da importanță, nefiind sigur că s-a putut face auzit sau că n-a fost el cel care n-a recepționat replicile celuilalt. Asta era de altfel unul dintre motivele cele mai importante pentru care venea în fiecare dimineață să-i țină de urât lui Jager, ca un suzeran credincios la casa seniorului său.

Mai era apoi și domnul Stein care-l aștepta afară, plimbându-se în acest răstimp în susul și în josul străzii cu pardesiul domnului Raica pe braț, domnul Stein care nu putea suporta nici măcar două minute căldura sufocantă din încăperea în care se îmbăia deputatul, un om la fel de răbdător și de perseverent ca și asociatul său, având privilegiul de a auzi relatările confuze ale lui Raica, relatări prin care acesta încerca să-și spele umilința demersului său penibil într-o grozăveală în care încetul cu încetul începea să creadă și el, mai ales pe măsură ce-i povestea celuilalt promisiunile ferme pe care le obținuse.

— De data asta, dragă domnule…, începea Raica de fiecare dată plin de entuziasm, și, în timp ce Stein îl ajuta să se îmbrace, entuziasmul său năștea iluzii plăcute în amintirea aerului saturat de zgomote din care tocmai ieșise. Spre seară devenea tot mai pesimist, în special la ora la care începea să simtă migrena. Atunci alerga înnebunit la cafenea să vadă dacă n-a venit încă Stein, dar acesta nu apărea niciodată înainte de opt fix, și, dezamăgit, se ducea să caute noi argumente cu care să-l oblige pe deputat să-i sprijine. La rândul său, asociatul sosea la cafenea înarmat și el cu roadele gândurilor sale de peste zi, el folosindu-și pauza de prânz pentru a da o fugă până la tribunal, încercând să se informeze cu ce se mai ocupă Jager, pentru a-i trimite noi clienți și pentru a mai afla câte ceva despre procesele la care lua parte domnul deputat.

Stein era unul dintre oamenii înzestrați cu încăpăținare și puterea de muncă a unui bou, ținea capul în pământ la fel ca acesta și, din lene spirituală, prefera să tragă la nesfârșit în continuare, numai să nu fie obligat să ia o altă decizie. De aceea, avea mereu sentimentul acut că opoziția dintre el și restul lumii devine pe zi ce trece mai ascuțită, și chiar dacă persecuțiile celorlalți nu-l atingeau încă direct, avea certitudinea dureroasă că nu vor întârzia să vină și că în fiecare clipă ițele unor conjurații complicate și invizibile se înfășoară tot mai mult în jurul său. Stein obișnuia să spună:

— Eu sunt curat, nu am nimic de împărțit cu nimeni, nu datorez nimănui nimic, nu am de ascuns nimănui nimic.

În felul acesta. se autosugestiona că și reciproca ar fi adevărată, că și ceilalți ar fi cu toții curați, că nu ar avea ceva de împărțit cu el, că nu ar avea loc nici o conjurație împotriva sa. Dar nici una dintre fețele medaliei nu puteai fi verificată cu bățul său de prăvălie. Așa că el continua să se teamă. Una dintre obsesiile sale era să nu rămână niciodată și niciunde singur — pentru a avea mereu martori dacă ar fi acuzat de ceva pe nedrept. Când umbla pe stradă saluta gălăgios și cu multe formule, pentru ca oamenii să-și amintească de el și să poată depune mărturie, oferindu-i alibiuri și pentru puținele clipe cât era singur, adică atunci când se deplasa dintr-un loc în altul. În casa și-a angajat o servitoare cu singurul scop de a fi întotdeauna ”cineva de față“, nu se putea pătrunde la el decât trecând prin fața acestei slujnice și nu se putea ieși decât tot cu știrea ei. Mai târziu, peste ani, avea să fie învinuit de furt, depunând mărturie împotriva sa tocmai ”martorii“ pe care și i-a căutat el însuși cu atâta trudă toată viața. Va avea doi fii dintre care cel mai mic va continua de unul singur să obțină concesiunea asupra adâncirii albiei Timișului, lăsându-le apoi urmașilor o arhivă întreagă de acte și memorii dar și un respect discret față de râul local, respect care făcu posibilă celebra păcăleală de la un aprilie, când ziarul orașului, anunțând că pe Timiș va trece în scopuri de manevre flota de război cezaro-crăiască, va reuși să strângă de-a lungul malurilor și pe podurile joase sute și sute de curioși.

Domnul Flavius Raica îi tot explica lui Stein marele succes pe care l-a repurtat în dimineața aceea în baia deputatului, amândoi regretau că în fiecare zi tărăgănările datorate nehotărârii și șovăielii lui Jager, acum când timpul le este atât de scump și când nici ei nu mai sunt de cincisprezece ani și ar vrea să mai apuce să se bucure încă de roadele muncii lor după vremurile grele care știau că-i vor aștepta la început; erau nerăbdători să vină vremea când vapoarele lor vor merge încărcate în plin pe râuri și totodată îi apuca voioșia visând și dându-și seama că atunci opera vieții lor va fi ca și terminată, la fel ca și ei, care vor fi bătrâni. Și mulți alții, muncind cu adevărat la lucruri utile, nutreau aceleași sentimente, mai degrabă duioase decât triste, la gândul că și timpul trece odată cu cele pe care le-au făcut și le vor mai face.

IV

În Strada Invalizilor îl întâlniră pe Vavancu, și acesta începu să li se plângă amarnic de câte trebuie el să pătimească din cauză că fratele său a înnebunit sau a dat în mintea copiilor, că, în nici un caz normal nu mai era, se ducea tocmai atunci și Vavancu la avocatul Jager să-i mai ia și ăsta o groază de bani, și toate numai pentru a se dovedi că bunurile lui sunt ale lui, și nu ale altcuiva. Vavancu se bâlbâia mai mult ca de obicei, era surescitat foarte, în timp ce vorbea bâțâia puternic din picioare, spre deliciul invalizilor aflați de dimineață la datorie, zăcând pe băncile lor și cerșind, și între timp prăpădindu-se de râs de tărăboiul pe care-l făcea Vavancu. Iar Vavancu — ca întotdeauna când nu se afla în atelierul său de tăbăcărie  — nu mai înțelegea nimic și vorbea fără șir: „Lumea s-a întors toată cu fundul în sus către cer, ponegrindu-l astfel pe Domnul, tăbăcăria era a familiei lor dintru începutul breslelor din Lugoj, toți străbunii lor se învârteau în umbrele atelierului, pentru ei și pentru contemporani nu exista nici o îndoială că familia lui, familia Vancu, nu se află decât în mijlocul avutului strămoșesc, și acum brusc, fără nici o schimbare reală, toată lumea începe să aibă dubii în legătură cu ceea ce era mai limpede decât lumina zilei, cu ceea ce nici măcar nu se mai cerea demonstrat, așa cum nu se cere demonstrat că soarele e soare și că masa e masă; dar nu numai străinii și stricații care tânjesc la avutul lui, la un avut lor străin și la care neam de neamul lor nu a avut dreptul, dar și propriul lui sânge s-a stricat, a înnebunit și a luat-o razna; nu se poate ca din păcatele din tinerețe ale lui Vancu cel Roșu să nu se fi stricat sângele lui și al urmașilor săi pentru că altfel ce om normal ar încercă să-și înstrăineze propriul său bun, al său și al rudelor sale celor mai apropiate, pentru că nu numai Vancu cel Roșu a căpiat, la el te puteai aștepta la orice deja de mult, dar și Vancu Gaură, feciorul său, chiar și el s-a dat de partea dușmanilor împotriva propriilor sale interese, s-a apucat la ultima înfățișare la proces să declare că doamna Gorunescu are drept la parte egală din avut, iar când judecătorii l-au întrebat pe ce se bazează când vorbește astfel a tăcut, n-a știut să răspundă, dar s-a încăpățânat să-și mențină părerea și mai târziu împotriva propriilor lui interese. În cazul acesta, nu e mult mai bine să trăiești ca prăpădiții ăștia de invalizi și ca toți țiganii care stau în cea mai mare mizerie și care nici ei n-ar putea spune cine le este dumnezeul din ceruri? Ăștia n-au de ce să se teamă că va veni cineva care să le atace moștenirile, ei nu lasă nimănui nimic și au tot, nu-s obișnuiți să facă economii, risipesc tot ce apucă, și dacă risipesc atâta e pentru că și au de unde; dar încearcă să pui mâna pe ei, încearcă să-i în-l trebi al cui e avutul de care-și bat joc, ei nu pot fi urmăriți, n-ai cum să iei nimic înapoi de la ei, când îi prinzi nu mai au ce au furat; ce să le faci pe urmă și ce câștigă păgubașul din orice le-ai putea face? Lucrul furat e bun pierdut, dar du-te la ei la o petrecere sau la o nuntă — și când nu-i la ei pe- trecere? — du-te să vezi atunci risipă! Și iar te întrebi: „de unde? de unde toate astea?“ Pe urmă vine portărelul să le ia ceva, dar cui să-i ia, că nici unul n-are adresă, nici unul nu-i dispus să spună că-i tocmai el cel care-i urmărit, întotdeauna vinovatul este un frate care a murit sau care  a plecat în America sau stă la ocnă de Zece ani și peste două zile același dispărut apare din nou și mai face o pungășie, și iar nu poate nimeni să dovedească nimic, el nu e el…“

Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: invalizii care l-au ascultat pe Vavancu în mult mai lungul său logos, pentru că la toate cele înșirate aici — și la multe altele asemănătoare — ar mai trebui adăugate și penibilele mișcări suplimentare și silabe repetate, toată bâjbâiala aceea caraghioasă și jalnică și spectaculoasă care s-a desfășurat în toată grandoarea ei pe măsură ce Vavancu se încălzea mai tare, invalizii spectatori ai acestei reprezentații au încetat după un timp să râdă și să-l imite pe protagonist, îl ascultau tot mai atenți, și până la urmă Vavancu trebui să constate că mai mult chiar decât domnii Raica și Stein, ceata de invalizi a devenit încetul cu încetul adevăratul său public, interlocutorii săi care, era evident, se pregăteau să-i dea replica.

—        Ți-am luat noi ceva? îl înconjurară ei, și domnul Stein avea impresia că Vavancu este pe punctul de a fi încolăcit de un animal uriaș cu o mulțime de plăgi deschise.

—        Ți-am făcut noi ceva?

—        Eu?

—        Sau eu?

—        Sau vrei să spui că șchiopul ăsta mic vrea să-ți fure atelierul?

Vavancu dădu din mâini și vru să plece mai departe, dar cercul era prea strâns în jurul său și nu arăta nici el mult mai bine ca ei, în pălăvrăgeala lui uitase să se ferească de bălți și de nămol, iar în timp ce vorbea și dădea din picioare reușise să se stropească până sus.

(Maximilian Stein se va muta din Lugoj și peste exact trei sferturi de veac va avea un sentiment ciudat, atunci când, târându-se într-un convoi de nenorociți atacat de un soi de armată în „refacere“, văzând ciotul unui agresor care-l va doborî chiar la ieșirea din lagărul de concentrare, va avea intens impresia că a mai văzut ceva cu totul asemănător, dar nu va mai apuca să-și adune gândurile și să se dumirească, nu va mai apuca niciodată să se dumirească, nu va mai reuși să-și dea seama că n-a putut asista la o scenă care s-a desfășurat cu patruzeci și șase de ani înainte de a se naște el.)

Vavancu, la rândul său, nu simți nici o lovitură, totul nu era decât trecut și viitor, prezentul nici nu exista, amărăciunea procesului se amesteca în mintea sa cu „ce va zice lumea“ când va afla — și negreșit va afla — de pățania sa stupidă din Strada Invalizilor.

Și tot în timpul acela, fără nici un motiv aparent, domnului Flavius Raica îi veni o idee măreață pe care se grăbi să i-o împărtășească lui Stein și, încântați amândoi, o luară aproape în goană înapoi spre locuința lui Jager, Raica dezbrăcându-și pe drum pardesiul pentru a nu pierde nici o clipă și, pentru a ajunge mai degrabă în camera de baie a deputatului.

Însă încă înainte de a apuca el să-i împărtășească avocatului geniala lui revelație, Vavancu, lăsat singur între invalizi, îmbrâncit și mototolit în mijlocul gălăgiei acestora, se simți brusc lăsat în pace — era stropit până și pe față și-și închise ochii dintr-un reflex de apărare și pentru a-i feri de murdărie —, își imagină că a venit cine știe cine, poate gardianul, se trase îndărăt până se lovi cu spatele de un zid, stătu un timp în liniște ascultând, apoi se șterse pe ochi, privi în jur, pe stradă nu era nimeni în afară de invalizii întorși la locurile lor și a unui bătrân care îi cerși un bănuț. Stăteau toți de parcă nu s-ar fi (întâmplat numai cu câteva minute înainte ceea; ce s-a întâmplat, de parcă Vavancu ar fi trecut acum întâmplător pe acolo și ei, ca întotdeauna, își făceau obiceiul cerșind. Nu-i văzu nici pe Raica și pe Stein începu aproape să se îndoiască și el de toate câte i s-au petrecut, mai ales că, umblând printre invalizi, aceștia nici nu-l mai priveau, ci cerșeau cu vocea lor monotonă și cu privirile în pământ. Doar că atunci când i-a dat unuia dintre ei un bănuț — mai mult ca să se convingă de adevărul celor pe care le trăiește —, Vavancu se pomeni că cel milogit de el i se adresează, mulțumindu-i cu „domnule maior“. Trecui mai departe, apoi nevrând să se înfățișeze în halul acela în fața avocatului, scuturându-și pantalonii, observă, că de sub murdărie apare o stofa pe care n-o cunoscu drept a sa, dar în care i se păru că recunoaște materialul care se folosește la uniformele militare. Maiorul Vavancu plecă la regiment și fu salutat regulamentar de către santinele.

(Și dacă la cazarmă nu a născut încurcături, dispariția lui Vavancu tăbăcarul a încâlcit cu totul procesul neobișnuit în care apărarea era susținută de către avocatul deputat Jager, juristul niciodată mirat de orice cauză îi era adusă, la fel cum n-ar fi fost uimit nimeni de la tribunal, și, dacă e să vorbim despre complicații, acestea nu au atins decât volumul dosarului Vancu-Vancu-Gorunescu, dosar care nu s-a stins decât cu peste cincizeci de ani mai târziu prin împrejurarea că nimeni nu mai știa exact cine ce voia.

—        Ei, pe naiba spuse Ionașcu.

—        Știi ce? Poți să exclami ce vrei și cât vrei, dar te rog să nu mă întrerupi! Altfel nu-ți mai citesc nimic!

Ar mai fi de amintit doar faptul, că schilodul care a primit primul bănuț de la maiorul Vavancu era un individ cu țeasta diformată în urma unei lovituri și, era cunoscut în tot târgul sub porecla de Copârșeu, asta pentru că obișnuia să înjure de copârșeu o dată la cinci minute, dar care pe adevăratul său nume se chema Tudor Filipache, unic descendent al vechii familii Filipache, fost el însuși odată înalt funcționar în Muntenia, profesor de șosele și poduri, inginer făcut la Paris și nimerit la Lugoj în trecere pentru restul zilelor sale. Întâlnise aici întâmplător o femeie ușoară — la fel de întâmplător pe cum se petrec întotdeauna asemenea lucruri —, îi făcuse ei sau alteia un copil pe care l-a recunoscut în timpul în care se mai ducea până la colț cu caleașca sau se plimba pe jos, cu vizitiul mânând caii la pas la câțiva metri în urma sa, apoi s-au mai întâmplat și celelalte lucruri care se mai întâmplă uneori în asemenea întâmplări, copilul a ajuns la Poieni, ultima moșie care i-a mai rămas tatălui (și pe care a trecut-o pe numele feciorului), copil despre care în Lugoj nu s-a mai știut niciodată nimic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.