PIETRELE (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Copârșeu a fost cel care a primit bănuțul de la Vavancu, după ce tot el a fost cel care a dat primul în tăbăcar. Apoi, când maiorul s-a îndreptat cu pași grăbiți spre cazarmă, tot el a fost și cel care, singur doar el, a observat că ceva nu e în regulă în întâmplările petrecute, dar lucrurile se petrec întotdeauna în continuare, indiferent dacă ne dăm sau nu seama de tainele pe care încearcă să le ascundă, ceea ce nu vrea să spună că întâmplările n-ar putea fi și modificate, la urma urmei, dar de aceea ele tot își urmează cursul. Mai ales că nu poate să existe niciodată proba contrarie.

Se lăsă, așadar, Copârșeu înapoi pe banca de pe care îl sculase pălăvrăgeala lui Vavancu, se ținea de banul primit și tremura tot, în fiecare dimineață pățea același lucru, frisoane puternice îl făceau să-și piardă toate puterile pentru o oră. Își amintea atunci de visul groaznic pe care-l avea noapte de noapte, vis în care două femei oarbe îl prindeau și îi luau un mulaj după întregul corp, simțea în coșmar mâinile lor exersate întinzându-i argila pe piele, groaza care-l apuca atunci și modul în care ele îl țineau imobilizat; întotdeauna după ce îi dădeau drumul el își aducea aminte că are întâlnire cu feciorul său, vedea că el n-a venit și începea să fie îngrijorat, le întreba pe cele două femei oarbe dacă nu știu ce a pățit feciorul său, iar ele îi arătau pentru o fracțiune de secundă o scenă, un fel de decor cu o casă și o dună de nisip! și o femeie cu pălărie albastră. „Ea îi vrea răul feciorului tău” îi spuneau cele două oarbe, dar imaginea dispărea prea repede și îi era imposibil să vadă limpede peisajul acela și personajul din el, apoi, în timp ce se îmbrăca, femeia cu pălărie albastră apărea la orizont și înclina întregul pământ, tot ca pe uni simplu decor de teatru de marionete, el încă nu era gata cui îmbrăcatul, își trăgea tocmai pantalonii, aluneca îngrozitor pe planul înclinat, nu-și putea băga un picior într-un crac al pantalonilor în care oarbele îi făcură o cusătură… Apoi se trezea, în fiecare noapte la același punct al întâmplării, stătea tea câteva clipe în întuneric și adormea la loc, dar în cursul dimineților, atunci când avea frisoane, coșmarul îi apărea dii nou, măi viu, încerca degeaba să-și ordoneze percepțiile pentru noaptea următoare,  astfel încât să privească doar partea de jos a secvenței pe care i-o vor arăta oarbele atunci când îi vor arăta femeia cu pălăria albastră, și în noaptea următoare să privească alt colț astfel ca în decurs de câteva nopți să poată cuprinde întregul decor cu personaj cu tot, să reconstituie imaginea și s-o poată înțelege și recunoaște, dar a doua noapte uita totul și oarbele îl găseau la fel de nepregătit ca la început. Dar ce era mai groaznic era că în timpul frisoanelor, atunci când nu visa, ci era conștient de tot ceea ce se întâmpla în jurul său, doar că nu se putea opune, treceau prin fața băncii pe care zăcea el, întotdeauna atunci, două oarbe, de multe ori îl atingeau în treacăt, iar el nu se puteai opune. Făcea tot ce-i stătea în puteri să fie la ora aceea afară pe bancă, oricât ar fi plouat sau ar fi fost de frig, de teamă că în casă oarbele i-ar fi putut face orice ar fi vrut ele. Pe stradă se simțea ceva mai în siguranță. Apoi toată ziua se gândea la feciorul său și seara îi trimitea câte o scrisoare la post-restant. Primea și el în fiecare zi câte o scrisoare de la băiat, dar asta nu-l putea liniști, scrisorile erau expediate mereu înaintea ultimului-coșmar pe care l-a avut, între timp fiul putea să fi pățit — Doamne ferește! — ceva, conform visului. Pe urmă, toate încercările sale de a afla cine erau cele două oarbe care treceau în timpul crizelor sale pe lângă el au fost zadarnice, nimeni nu le cunoștea, nici nu-și prea amintea cineva să le fi văzut vreodată, cu toate că, parcă li s-a părut și altora să fi văzut două biete femei trecând pe Strada Invalizilor. Și în ultimul rând doamna cu pălărie albastră din coșmar, femeia pe care niciodată n-a putut-o observa ca lumea ca să poată fi sută la sută convins că nu se înșală revăzând-o, femeia aceea i se părea în mod straniu a o regăsi în Fitacek-Bufnița, impresie absolut greșită și de neînțeles. Ori de câte ori îl vedea, habar n-avea de ce făcea această apropiere, dar ea se năștea singură — apropierea — și lui i se părea o certitudine.

Acesta era și motivul pentru care Copârșeu nu-l lăsa pe medic să se îngrijească de boala lui, îi era îngrozitor de frică de Fitacek, în timp ce acestuia îi erau prea limitate cele doua vieți pe care le ducea ca să mai aibă timp să se mai târguiască pentru a acorda cuiva asistență. Mai ales că în Strada Invalizilor rostul medicului nu era cunoscut, acolo existau alte boli și alte tratamente decât în restul lumii: ce i-ar fi putut răspunde doctorul unui invalid care, râzând de el, i-ar fi reproșat ca. știința lui nu va fi capabilă să pună un picior acolo unde nu mai-există decât uri ciot, cită vreme leacurile strămoșești sunt capabile să facă orice minune? Fitacek nu-și bătea capul cu lucruri din astea, trecea în fiecare dimineață prin fața lui Copârșeu, urmându-și itinerarul zilnic al vizitelor și fiind atât de obișnuit cu mizeria, încât ea nu-i mai sărea în ochi. Lui Fitacek nu-i mai sărea nimic în ochi: „Sunt un cal bătrân”, obișnuia el să spună, și, ori de câte ori își lua geanta cu instrumentele medicale, adăuga: „Unui cal bătrân i se potrivesc ochelari de cal”. Avea ferma convingere că meseria îi îndeasă și mai mult pe ochi apărătoarele care-l împiedică să mai privească într-o parte și-n alta. Pe vremuri, când venise la Lugoj, credea că va rămâne un an-doi, până ce-și va face un nume, la un moment dat avusese chiar impresia că a ajuns la o oarecare celebritate, apoi a rămas singur cu pacienții săi și a văzut că nu mai are rost să se ducă altundeva. Dar mai era ceva, un lucru de care-și dăduse spontan seama, odată, când fusese întâmplător întrebat de ce se stabilise tocmai la Lugoj. „Pentru că aici, printre români mă simt acasă, a răspuns aproape fără să-și dea seama, și nimeni nu m-a lăsat vreodată să simt că ar fi altfel. Și atunci de ce să nu rămân?

Își mai făcea totuși planuri să plece într-o călătorie în jurul lumii, ca medic de vas — ca să aibă din ce să-și plătească un asemenea capriciu și pentru că ar fi fost și mult mai interesant —, dar vorbea rar de această himeră, deși în fiecare dimineață se trezea cu ea și, în timp ce se bărbierea își spunea: „Bună dimineața, domnule medic de bord!“, iar din oglindă îl privea Fitacek-Bufnița. Și până la urmă era mulțumit și așa, iar harta lumii de pe peretele camerei lui se îngălbenea și se scorojea de vreme. Pentru semnele pe care le desenase pe ea fusese arestat în mai multe rânduri, ori de câte ori se părea că sunt tulburări de vreun fel în țară. Odată, un locotenent de poliție avusese convingerea că între cruciulița pe care o desenase Fitacek în dreptul Madagascarului și evenimentele locale erau legături conspirative, iar medicul nici nu încercase să-i scoată din cap aceasta supoziție, ba se străduise să-l ajute să brodeze împreună o poveste cât de cât plauzibilă. Până la urmă trebuise să intervină Jager să-i scuture puțin și să le arate că nu-s de tot normali, spre dezamăgirea nu numai a ofițerului, dar și a lui Fitacek însuși[1] .

V

Fitacek apăru poate mai devreme ca altădată în Strada Invalizilor. Copârșeu stătea încă drept pe băncuța lui; aiurit de cele văzute, își freca bănuțul primit între degete, așa cum  se va juca ani de zile în continuare cu monezile primite în fiecare dimineață de la maior, monezi care îi vor ajunge exact cât să plătească scrisoarea zilnică pe care i-o trimitea fiului său la Poieni. Fitacek fu primul om care trecu pe acolo de când se întâmplase povestea cu maiorul, și Copârșeu ar fi dorit din toată mima să-i spună cuiva minunea la care a asistat, dar de medic îi era frică, i se adresă, dar în aceeași clipă începu să tremure, i se păru că doctorul se întoarce spre el, că rânjește și că ridică strada și o înclină într-o parte, încât Copârșeu trebui să se prindă bine de băncuța sa, dar celălalt era deja departe, fără să bage de seamă nimic din toate astea.

Fitacek era furios: fusese chemat de către familia Lazăr la căpătâiul doamnei Gorunescu și, după ce se bucurase toată ziua pentru concertul pe care trebuia să-l dea în seara aceea Johannes Brahms, după ce acesta însuși îl chemă pentru, ari cere sfatul în legătura cu o răceală pe care o contractase pe drum, fusese smuls de acolo tocmai când maestrul începuse să-i vorbească de una și de alta. Meseria îl învățase că el n-are voie să-și perfecteze niciodată un program, dar nu se putea împăca să fie chemat într-un loc numai și numai pentru a prescrie o clismă, tocmai în clipa în care soarta era dispusă să-i facă un mic cadou. Fitacek, ca și ceilalți concetățeni ai săi, accepta până la urmă argumentele pe care viața le arunca de-a curmezișul împlinirii micilor plăceri pe care tot ea, viața, le strecura pentru câteva clipe în fața ochilor lor veșnic lacomi de înfometați eterni, dar chiar dacă înțelegeau aceste argumente din punct de vedere rațional, nu se puteau niciodată împăca în gândul lor cu ele. Existau bineînțeles și alții care nu se împăcau nici în fapte. El însă, ca cei mai mulți, se mulțumea să, bombăne și putea fi observat întotdeauna când ceva îl nemulțumea, gesticulând de unul singur pe stradă.

Familia Lazăr locuia la capătul uliței: poarta dădea spre Calea Timișoarei, doar geamurile erau spre Strada Invalizilor. Lazăr, desigur, nu recunoștea ca stă pe această stradă și de când își mutase intrarea după colț nici nu mai avea vreun infirm în familie. Doar cei bătrâni își mai aminteau de Tânărul Lazăr, tatăl lui Lazăr, care mai cerșea și el cu mulți ani în urmă pe băncuța din fața Vechii porți, cea care de aproape doua generații fusese zidita, după ce a fost reclădită toată casa.

Mai aveau și o altă clădire, cea în care locuise, până a mai fost în puteri, doamna Gorunescu, clădire pe care au închiriat-o deocamdată, dar în care aveau de gând să se mute după moartea bătrânei și să părăsească astfel definitiv casa strămoșească, găsindu-i între timp și cumpărători. (în legătură cu aceasta poate părea curios faptul că atât cât au avut intrarea spre Strada Invalizilor n-au reușit să primească un preț cât de cât acceptabil pentru aceeași gospodărie pentru care, odată înmatriculată pe Calea Timișoarei, au găsii cumpărători destui, mai ales că tot atunci și peste noapte, după ce au mutat poarta, a dispărut cu totul și igrasia din încăperi.)

Însă, ajuns în odaia bolnavei, medicul constată că nu a fost chemat chiar de pomană, sau mai precis că nu a fost chemat pentru un fleac, ceea ce, — e drept — nu e chiar totuna, dar lucrul acesta n-a reușit să-i aline ciuda că a pierdut o ocazie poate unică de a sta de vorba pe îndelete cu Johannes Brahms. Lăsând asta la o parte, Fitacek se pomeni — pentru cea de a doua oară în ziua aceea —- în odaia bătrânească, în care pe un pat foarte greu, ou două tăblii uriașe la capete, și într-un morman de dune și perne, trupul pipernicit al bătrânei părea orice în afară de un înveliș capabil să mai păstreze în el un suflet omenesc, și de data asta — pentru a doua oară — doctorul constată că venerabila doamnă a murit. Făcu însă șovăind această declarație și o spuse pe un ton nesigur și într-o formulare la fel de imprecisă, lucru care ar părea nefiresc dacă Fitacek n-ar mai fa constatat o dată decesul celei ce se numea Gorunescu și mai ales dacă nu s-ar mai fi întâmplat ca în decursul ultimilor douăzeci de ani bolnava să fie socotită moartă de mai multe ori, și totuși să-și fi revenit după câteva minute, o oră sau mai multe zile.

[1] Și totuși, în ultimii ani ai vieții sale, Fitacek va pleca din Lugoj pentru călătoria în jurul lumii mult visată, dar nu ca medic, ci ca pasager al unui mare vas de agrement. Studiase ani de zile, colecționase mii de ilustrate cu locurile prin care va trece, citise tot ce se poate citi despre aceste locuri, așa că atunci când se va afla pe vapor, îi vor ajunge două zile ca să-și dea seama că de fapt lucrurile nu prezintă nimic nou pentru el, ba chiar că-l dezamăgesc în mare măsură. Așa că-și restul voiajului în restaurantul navei citind reviste frumos colorate și jucând vist cu cine nimerea. N-a coborât în nicio escală și n-a mai urcat pe punte decât atunci când a trebuit să-și ia rămas bun de la partenerii săi de cărți, adică atunci când călătoria a luat sfârșit.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.