PIETRELE (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Lucrurile acestea însă erau cu atât mai greu de aflat cu cât fiecare om care a apucat să citească într-o seară din „Curriculum vitae” refuza să mărturisească și cel mai mic amănunt pe care l-a trăit, iar unii se cramponau de volum, deși cele prin care treceau erau groaznice sau fără de ieșire. În cazurile acestea, când în fața respectivului lector se căsca abisul, când nenorocirile i se apropiau de un sfârșit iminent și moartea se pregătea să-l înșface, bufnița își lua zborul cu zgomot de pe stinghia ei și dispărea în noapte, iar cârciumarul îi smulgea din mână nenorocitului volumul, izbăvindu-l împotriva vrerii pe cel aflat în deznădejde. Și nu acceptau de bunăvoie să fie salvați nici cei aruncați de carte într-o disperare cronică, într-b stare de care, în mod normal, oricine abia așteaptă ca totul să se termine odată, oricum, dar să se termine, nici măcar aceștia nu acceptau să se reîntoarcă de bunăvoie la condiția lor de mușterii trecători și întâmplători printr-o cârciumă de la o margine de drum.

Unii au încercat să continue întâmplările trăite în carte, dar le uitau aproape imediat ce ieșeau din tavernă și, ceea ce continuau ei mai târziu nu era decât o copie leșioasă și lipsită de repere reale ale unor situații care nu se mai întorc. Dar totuși câteodată, se spune, unii își mai aminteau de faptele respective așa cum le-au trăit, deși ceea ce persista la toți după ciudatele lecturi erau niște simțăminte amare și aparent nemotivate.

Aceia cărora „Curriculum vitae” le pătrunsese în vreun fel în cunoștință și în conștiință, continuară să se afle sub influența sa chiar și zeci de ani după ce cârciuma lui Abraham Stein pierise, iar de pe mormântul cârciumarului ploile șterseseră literele acelea parcă scrijelite cu un ciob de sticlă.

Nemărturisind nimănui un gând de-al său, Lazăr, de pildă, își spunea de multe ori că doamna Gorunescu, incerta lui bunică, nu poate muri deoarece starea ei nu este cea reală, ci doar urmarea unei lecturi pe care a făcut-o în cartea vrăjită, iar bufnița întârzie din cine știe ce motiv să-și ia zborul și s-o mântuie de boală și de bătrânețe. Sau poate că bătrâna o fi citit prea mult din tom și se luptă cu încrâncenare, nedând nicicum drumul volumului din mână.

La rândul său, Fitacek avusese o perioadă în care își spunea că ar putea să-și petreacă imensul lui timp cu ceva care i-ar da mai mult conținut decât hoinărelile fără sfârșit. Avea clipe în care simțea că îmbătrânește și că-și irosește viața de pomană. Hotărî de aceea să strângă material cu care să poată reconstitui istoria orașului: obiecte vechi, fragmente de povestiri, date de la Vancu cel Roșu. Cu imaginația sa bogată reuși de la început să lege fapte disparate, obiecte ciobite și diforme în biografii strict nominalizate, uneori teribile, câteodată plauzibile chiar dacă ar fi fost analizate mai în amănunt. Își făcuse cunoscută pasiunea în vremea aceea, și, ori de câte ori era chemat la un bolnav, după ce-și termina consultația, era invitat să cotrobăie prin pod și prin pivniță, să ia cu el ce credea, să facă schițe după un ungher mai ciudat sau după o bârnă netransportabilă. Avea de aceea întotdeauna la el în afară de trusa medicală și un alt echipament care conținea luminări, cutii, pungi, o lopățică și un hârleț. Își adunase acasă un adevărat muzeu de obiecte și o colecție întreagă de biografii romantice. Doamna Gorunescu era bineînțeles reprezentată și ea într-una dintre aceste istorii și, dacă ar fi fost cineva în măsură să aprecieze veridicitatea acestei reconstituiri, ar fi rămas uimit de câte amănunte neînsemnate a fost. În stare medicul să scoată la lumină și totodată-de câte nepotriviri mari s-a făcut vinovat. Pornise de la un vătrai rupt, din care nu mai găsise decât jumătate alături de o lopățică întreagă împodobită cu arabescuri bogate, de la o carte cu coperți de postav roase de șoareci și de la un evantai sfâșiat. Povestea era stranie și captivantă, iar aventurile romantice au avut întotdeauna succes la o foarte largă categorie de auditori, în timp ce erorile lui Fitacek erau doar de timp și de distribuție, unui personaj atribuindu-i-se mult prea multe roluri, condensându-se într-o zi întâmplări ce s-au derulat de-a lungul mai multor generații. Doctorul povestea fapte concentrate pe care le punea în spinarea unor eroi concentrați. Iar personajul reînvia în întâmplările povestite, asemenea unei tulpini singuratice cu zeci de rădăcini pierdute în adâncurile pământului,

Și — ceea ce nu are cu adevărat nici o importanță  — auditoriul povestirilor doctorului Fitacek era doar doctorul Fitacek însuși, până ce se plictisi și el și reveni la vederile sale cu porturi maritime.

VII

În cea mai mare parte a timpului, Lazăr rămânea credincios atitudinii sale rezervate, calculate în profunzime, .dar cu răbufniri spectaculoase ori de câte ori avea impresia că ar fi necesar să se enerveze. Situația în care se afla bunica avea și unele conveniențe, dar și dezavantaje. Lazăr era un maestru în a profita de avantaje și în a le rezerva altora aspectele mai neplăcute. Și, ca de obicei în viață, existau și momente în care nimeni n-ar fi putut spune cum ar fi fost mai bine să fie: de exemplu, în procesul împotriva lui Vavancu, Jager i-a spus într-o zi că are mare noroc că bătrâna mai trăiește, dar într-altă zi, atunci când Lazăr a adus din nou vorba despre asta, Jager â afirmat că din punctul de vedere al tribunalului este absolut indiferent dacă doamna Gorunescu mai este sau nu în viață. Pentru orice eventualitate, Lazăr ținea un registru gros în care nota toate cheltuielile pe care i le pricinuia bătrâna, neuitând să umfle cifrele și să le arate oricui se nimerea. Instinctul îi spunea că odată și odată tot va putea trage foloase de pe urma acestui registru. Propriu-zis, alte probleme nu mai avea de îndeplinit, bătrâna căzând în sarcina exclusivă a soției sale, Veta, născută Rusan. Aceasta își pierduse deja cu puțini ani după nuntă poziția de stăpână a casei și femeie a bărbatului al cărui nume îl purta. Rangul ei era situat undeva în fruntea servitori mii și a celor câtorva rude sărace aciuite mai mult sau mai puțin periodic în casă. Veta îi aduse soțului ei ca dotă o parte dintr-un depozit de lemne, iar opera vieții lui Lazăr era aceea de a pune mâna pe întreaga întreprindere. Inițial asociații (săi fuseseră fratele și cumnatul Vetei, din partea jumătății pe care o stăpânise odată bătrânul Rusan, iar de cealaltă jumătate un oarecare Iencic, fondatorul depozitului. Iencic n-avea urmași, si Lazăr a dat primul atac pentru cucerirea întreprinderii aliindu-se cu cei doi cumnați împotriva celui ce nu făcea parte din familie. Cu atât mai mult cu cât simțea că din partea aceea nu va întimpina rezistență. Într-adevăr, Iencic a putut fi momit ușor cu un venit lunar fix în schimbul retragerii sale de la orice inițiativă în legătură cu depozitul. Inițial, propunerea aceasta părea generoasă, mai ales că fondatorul firmei era bătrân și bolnav și abia se mai putea târî până la micuțul birou din curtea depozitului. Pe urmă însă, venitul acela lunar începu să-i vină tot mai neregulat și mai diminuat. Lazăr dădu vina pe incapacitatea în afaceri a rudelor sale, iar după mai puțin de un an refuză să-i mai plătească vreun sfanț lui Iencic, după o discuție mai violentă pe care au, avut-o. Bătrânul nu mai apucă să înceapă o acțiune judecătorească întrucât de la început toate persoanele competente pe care le consultă îi demonstrară cu actele în față că a fost tras pe sfoară în cel mai elementar mod, că hârtia pe care o semnase era de așa natură încât numai că nu i-a dăruit partea lui din depozit lui Lazăr. Măcinat de boală, Iencic se dovedi puțin rezistent la loviturile primite, și muri. Din clipa aceea, însă, hârtia pe care o semnase își dezvălui și o a doua față, aceea prin care îi conferea lui Lazăr patru șesimi, adică două treimi din proprietatea asupra depozitului.

Lazăr se arătă priceput în afaceri și mai ales în matrapazlâcuri, astfel încât întreprinderea lui crescu simțitor, devenind a doua în ținut ca mărime și importanță. Cu toate acestea, în scripte lucrurile mergeau tot mai prost și ceilalți doi asociați vedeau cu groază cum se apropie de faliment. Fusese momentul în care Lazăr începuse să se întoarcă și împotriva lor în tentativa de a cuceri întreaga firmă. Fratele Vetei rezistă eroic, cumnatul ei, “un oarecare Duma, cedă după ce Lazăr îi promise că-i va cumpăra o prăvălie de mobilă. În vremea aceea, registrele depozitului, măsluite cu grijă, arătau că întreprinderea va trebui în cel mai bun caz să se restrângă la jumătatea capacității ei de atunci. Lazăr vorbea despre necesitatea de a-și momi un asociat bogat  capitalul căruia să repună lucrurile pe picioare. În mod cui totul neașteptat, după ce Duma își primi prăvălia, depozitul înflori brusc, extinzându-și nebănuit sfera de activitate în timp ce magazinul de mobilă se dovedi a fi el muribund.

Rămăsese deci doar fratele Vetei. Lazăr motiva în familie că vrea să rămână unicul stăpân al întreprinderii pentru a purta el singur întreaga răspundere și pentru a nu îmbogăți un parazit care nu făcea decât să i se pună în cale în toate inițiativele. Și deoarece Anton Rusan refuza și în continuare orice aranjament care l-ar fi îndepărtat de la șesimea lui de depozit, Lazăr îi interzise Vetei să mai vorbească, la început cu fratele ei, apoi și cu celelalte rude din spița Rusan. Situația aceasta dăinuia de douăzeci de ani, și Lazăr îi făcea soției sale scenele cele mai îngrozitoare dacă aceasta pleca de acasă încât femeia încetă să mai iasă în fața pragului pentru a nu fi învinuită că s-ar fi întâlnit cu fratele ei.

În schimb, relațiile dintre cei doi asociați erau dintre celei mai curioase: în general nu-și vorbeau, Lazăr fiind cel care conducea afacerile. Doar atunci când trebuia să se târguiască în vreo chestiune cu un client, se jeluia că asociatul său este cel care nu i-ar permite niciodată să încheie atât de păgubos o tranzacție. Dacă Rusan se afla de față, Lazăr îi vorbeai mieros și-i făcea cu ochiul celui cu care se străduia să negocieze.

Intrând în dimineața aceea în micul său birou, își aminti fără mare plăcere că se nimerea să fie o zi în care va avea iarăși nevoie de cumnat. Noua moarte a bătrânei Gorunescu îi dăduse puțin programul peste cap, dar deja pe drumul spre depozit își făcuse un plan cu ajutorul căruia spera să tragă i foloase de pe urma celor întâmplate. Întârziase, și un oaspete îl aștepta stând de vorbă cu Rusan. Lazăr trebuia să facă o nouă întoarcere în strategia discuției pe care avea s-o poarte cu acest domn mușteriu despre care nu știa ce a pălăvrăgit cu Rusan.

— Vă rog foarte mult să-mi iertați întârzierea, spuse intrând în odaia plăcut încălzită. Nenorocirile se abat asupra omului atunci când el se așteaptă mai puțin și când, deci, e mai vulnerabil în fața lor.

Acest preambul îl scutea să mai salute, lucru foarte important pentru că nu știa dacă oaspetele său este la curent  cu relațiile pe care le întreținea el cu Rusan. Pe de altă parte, povestind cu lux de amănunte starea prin care trecea doamna Gorunescu, câștiga timp și-l capta pe celălalt în intimitatea unei discuții în care altfel nu l-ar fi putut atrage decât riscând tatonări pe un teren necunoscut. Făcând lungi pauze, îi dădea timp clientului să arunce un cuvânt sau o frază. Încetul cu încetul, aceste pauze deveneau atât de întinse, încât oaspetele se pomenea că el este cel care întreține discuția.

—        Cu vârsta asta se întâmplă lucruri foarte ciudate, uneori într-o singură clipă ne dăm seama cât de mult am îmbătrânit. Știți când am aflat că nu mai sunt tânăr?

—        De obicei, femeile sunt indicele cel mai fidel în această privință, zise Lazăr, răsucindu-și mustățile rânjind.

—        Eroare! Femeile… Eu am înțeles cât sunt de bătrân abia atunci când într-o bună zi am dat de cineva din contingentul meu. Asta s-a întâmplat cam așa: de obicei când auzeam despre un om care s-a născut în ’836, îl cotam drept foarte tânăr, pentru că așa mă consideram și eu. A trebuit să văd un bărbat trecut, bătrân chiar, care s-a născut în același an cu mine, pentru a-mi da seama că sunt la fel de… de puțin tânăr ca și el.

—        Ei, dar sunteți la cea mai frumoasă vârstă! Dacă ați vorbi serios, eu ar trebui p mă consider în pragul morții… „Și ia mai du-te dracului! “ gândi Lazăr, simțind că trăncăneala celuilalt începe să-l calce pe nervi.

—        Moartea vine când nici nu ne așteptăm, mormăi Rusan.

—        Uneori mă întreb dacă succesul neîntrerupt, sau plictiseala e mai greu de suportat pentru a rămâne tânăr. Care din două te roade mai mult? Am auzit despre niște sălbatici care n-aveau alte probleme decât să mănânce ceea ce găseau prin vegetația bogată în care trăiau și se ascundeau, să se zbenguie și să se înmulțească. Ei rămân tineri, necunoscând nici plictiseala și nici succesul… La noi, și într-un fel și în celălalt, tot rău e…

—        Ei, să vorbim despre lucruri mai vesele… sau mai sigure, nu-l lăsă Lazăr să termine. Ați văzut scândurile?

Dar oaspetele nu se arătă prea grăbit:

—        Îmi  pun mari speranțe în micuța mea întreprindere, spunea el. Sper că nu mă veți acuza de lipsă de modestie. Vedeți, este indiscutabil că viitorul aparține industriei. Așa eu i-am spus și domnului Rusan, avem copii, și trebuie să ne gândim la toate astea înainte de a ne investi banii. Vremurile sunt capricioase. Trebuie să le faci curte ca să te servească și uneori nici atunci nu te slujesc ele. Uneori am, impresia că doar noi slugărim la dânsele. Totuși, pentru ca aceste vremuri sunt așa cum sunt, nu trebuie să ne punem rău cu ele. Vedeți, nu trebuie să uităm niciodată că astăzi se poate trăi și mult mai prost decât o facem noi… Și încă și mai prost…

—        Parcă ziceați că sălbaticii ăia o duceau bine…

—        Nu mă refer la ei. Ei nu și-au creat vremuri care să-i îngrădească.

—        Totuși… vreau să spun… adică nu vă obligă nimeni să-mi cumpărați scândurile… Lazăr se uită discret la ceasul de pe perete și rămase uimit cât de târziu s-a făcut.

—        Nu-i vorba de ele. Și pe urmă, și scândurile voi fii obligat să le cumpăr. Participăm într-un joc în care deținem! prea puțină inițiativă fiecare primește un rol și se străduiește să-l interpreteze în modul în care îi este mai avantajos.

—        Nu-i adevărat! Eu dacă m-aș fi mulțumit cu rolul cu care m-am născut…

—        Sunteți probabil un jucător bun și, ca orice joc, are și acesta puținii săi câștigători. Sunteți un mic câștigător.

—        Și dacă nu s-ar respecta regulile? întrebă Rusan, dar era evident că n-a înțeles nici măcar el ce-a vrut să întrebe!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.