Poolouri, adică Paranoia Schwartz (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

Spectacolul I

… iar ei nici măcar nu-şi cunoşteau rolurile ca lumea.

Ceea ce producea însă o impresie şi mai neplăcută era că nu-şi ştiau locurile pe scenă. De aceea, se îngrămădeau în grupuri, cei mai mulţi stînd înghesuiţi unul în celălalt, dar cîţiva fugind de la un grup la altul, răzgîndindu-se din nou, schimbîndu-şi mereu direcţia.

Priviţi din sală, dădeau o imagine haotică, o senzaţie de dezordine, de zadarnice căutări. Printre ei – ei care nevăzînd întregul, dar simţind totuşi instinctiv ceva, un stress, o neplăcere, o pudoare nelămurită şi disperată descurajare – printre ei agitaţia devenit cu atît mai imperioasă cu cît din afară, din culise, se auzeau noi paşi, paşii acelor care voiau – sau trebuia – să intre în scenă.

Dar tocmai atunci se petrecu un lucru ciudat – un fel de fatalitate, credeau ei, –, un lucru ce dădu mai tîrziu mult de gîndit spectatorilor aflaţi în primele rînduri ale sălii: încercînd să intre în scenă, noii veniţi smuceau uşa, o împingeau, trăgeau de ea, dar, înţepenită în balamale, intrarea rămînea închisă. La început, amănuntul acesta nu fu interpretat prea tragic pe scenă: actorii începută să vorbească mai tare, să acopere zgomotul, interpretau mai cu patos, se străduiau să atragă cît mai mult atenţia asupra lor. Numai că spectacolul a început să treneze, acţiunea se tărăgăna şi actorii obosiţi de lupta cu rolul şi cu acoperirea incidentului intervenit, începuseră să se retragă, cuprinşi de acea apatie ce te copleşeşte, paralizîndu-te, după ce ai luptat prea mult pentru un scop – care ţi-a devenit aproape indiferent. Retrăgîndu-se, deci, actorii şi înghesuindu-se ei în uşă, accidentul deveni cunoscut şi la galerie, cu toate că acolo se răspîndi zvonul că autorul însuşi a încercat să intercaleze în textul piesei acest episod, spre a obţine anumite efecte noi.

Din momentul acela uşa nu s-ar mai fi putut folosi, chiar dacă ar fi funcţionat, pentru că oamenii au uitat în toiul panicii în care parte se deschidea. Fiecare dintre ei o smucea în toate direcţiile şi sfîrşiră prin a zgîlţîi întreg decorul.

În mijlocul scenei, rămas singur, actorul principal făcea imposibilul pentru a da grandoare şi măreţie unui rol pe care nu-l mai urmărea nimeni. Acesta fu, dealtfel, şi momentul în care actorii încercară să oprească spectacolul şi în care şi galeria observă că e ceva ce nu e în regulă. Publicul urmărea în linişte şi cu o satisfacţie rea nenorocirile adevărate prin care treceau actorii, însă nu făceau decît să se înghiontească încet şi să pufnească în batiste.

(Dar teatrul nu-şi putea permite să înapoieze banii.)

Sufleurul sări în scenă, ceru să se facă linişte, dar nimeni nu-l luă în seamă. Înciudat, începu să plîngă, proptindu-se în decor. Iar acolo unde şi-a lipit el faţa de carton, se făcu o uşă nouă. Şi, uitînd ce a vrut să spună, sufleurul privi o clipă (dezorientat şi caraghios în lumina reflectorului) în hăul sălii, apoi, venindu-şi în fie, sări înapoi în cuşca sa.

Gough, care urmărea spectacolul din rîndul şase, îl întrebă pe vecinul său de scaun:

– Ce-a fost asta?

Finch îi răspunse, răsfoind programul de sală:

– Actul întîi.

“Ceea ce-i aici, aceea-i şi acolo; ceea ce-i acolo, aceea-i şi aici.” – (Katha-Upanişad, 4, 10.)

Spectacolul II

Gough întrebă ce piesă se joacă, apoi îşi cumpără un bilet de intrare. Ajuns în sală, constată că spectacolul începuse, iar el avea locul la mijlocul rîndului; ca să nu deranjeze, se aşeză pe interval. Mai veniră şi alţi întîrziaţi şi toţi şedeau pe podea.

Pe scenă se pălmuiră doi domni, apoi se bătură în duel. La sfîrşit, se află că au fost fraţi. Fiecare frate avea cîte un fiu doritor să-şi răzbune tatăl, iar fiecare fiu avea cîte un fiu doritor să-şi răzbune bunicul. O domnişoară cînta o melodie tristă, iar Gough plictisit, vru să iasă afară.

Pe scări şedeau cei care au întîrziat după el, iar uşa era ticsită de cei care nu mai voiau să intre. În sală era cald şi cîteva doamne leşinară. Cineva ucise pe altcineva şi doi domni anchetau cazul împreună cu asistentul de regie. În timp ce pe scenă se desfăşura drama nepoatei, în loja a treia de rangul doi izbucni o molimă şi lojele fură puse sub carantină. Apoi, cînd s-a sinucis şi ultimul nepot, spectatorii părăsiră grăbiţi sala întrucît afară aşteptau alţii, cei ce voiau să vadă spectacolul de seară.

Gough, ajuns cu bine în stradă, se grăbi să ia un taxi şi se îndreptă cu viteză maximă spre cel mai apropiat restaurant. Mîncă friptură de vită cu cartofi pai şi murături. Apoi cumpără un ziar şi află că la teatru fusese ucis cineva şi că acel cineva fusese chiar el.

– Ca să vezi?!

Noaptea dormi normal.

“Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gîndi.” – (Spinoza, Cogitata metaphysica, 4.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.