Potențialul pierdut al agriculturii românești

Cristian Hera, vicepreședinte al Academiei Române, inginer agronom, ne-a acordat un interviu despre situația actuală a agriculturii românești.

În primele 6 luni am importat mâncare în valoare de 3,2 miliarde de euro. Și asta, într-un an agricol foarte bun, cu producții agricole record la cereale – grâu, secară. Cu toate acestea, importurile depășesc și în acest an exporturile. De ce credeți că se întâmplă asta?

A fost un an bun pentru cereale, dar pentru cerealele păioase, adică pentru grâu, orz și punem aici ca an bun și rapița. Însă să nu uităm că perioada asta de secetă care a urmat, de călduri tropicale, care au depășit de multe ori 34, 35, 36 de grade, a afectat puternic culturile ce au fost însămânțate în primăvară; și mă refer la porumb, la soia și floarea-soarelui, care au mult de suferit. Așa că că nu trebuie să ne grăbim să spunem că este un an agricol excepțional, pentru că anul agricol este 2016-2017, care încă nu s-a terminat. Dar aveți perfectă dreptate că, deși producția de cereale a anului ăsta și a anilor precedenți este bună, din nefericire, românii mănâncă o mare parte din hrană din import.

Pentru mine, cu 60 de ani de activitate neîntreruptă în cercetarea științifică din agricultură, vă mărturisesc că este o durere. Cunosc potențialul de producție al pământului românesc, al agriculturii românești, și pentru că am avut șansa să lucrez în afara hotarelor țării timp de 7-8 ani, cunosc bine și agricultura mondială. România are un potențial extraordinar de producție, care poate satisface nu doar necesarul de hrană al populației țării noastre, dar poate asigura hrana în cantități mari și pentru export. Nu se întâmplă acest lucru. De ce nu se întâmplă acest lucru? Pentru că nu mai avem o atracție față de glie. De fapt, nu o mai avem, pentru că nu mai avem glie. Pământul nu mai este privit ca un mijloc esențial de existență. Nu mai este privit ca dătător de hrană pentru viața cea de toate zilele. Pământul natal este părăsit, nu îl mai muncesc, îl arendează, îl înstrăinează. Din fericire, în România, foametea s-a manifestat numai în secolul XX, în al cincilea deceniu al secolului XX, când, în anii 1945, ’46, ’47, au fost trei ani consecutivi de secetă și foamete extraordinară. Totuși, în secolul XX, producțiile realizate pe unitatea de suprafață erau producții mici și, cu toate astea, românii își asigurau necesarul de hrană și exportau cantități mari de grâu, întrucât suprafețele cultivate cu grâu erau foarte mari, deși producția pe unitatea de suprafață era undeva la 800, 1.200 de kilograme la hectar, iar având în vedere calitatea grâului, solicitarea grâului românesc pentru export era de prim rang. Odată cu creșterea popu­lației României, odată cu intensificarea agriculturii, sigur, cantitățile de hrană au crescut și s-au produs și în perioada anilor ’60, ’90. S-a construit astfel industria în țara românească prin exportul de produse agricole.

Clima, bat-o vina

Să nu uităm că astăzi ne găsim într-o perioadă de schimbări climatice globale, cu o creștere rapidă a temperaturii globale care se manifestă puternic și în România, iar aceste schimbări climatice globale afectează și agricultura României. Spuneam că singura secetă prelungită în România a fost în deceniul al cincilea din secolul XX. La sfârșitul secolului XX, în ultimul deceniu, au fost cinci ani de continuă secetă, iar secolul XXI este dominat de anii de secetă. Iată deci că trebuie schimbată concepția despre agricultură, trebuie să avem o nouă agricultură, adaptată la noile condiții de mediu, la noile condiții climatice. Lucrul acesta este posibil și este dovedit de o serie de fermieri din țara românească care realizează producții mari și constante pe unitatea de suprafață, pentru că folosesc organisme biologice, soiuri și hibrizi care au fost create de cercetarea românească sau mondială și care sunt adaptate acestor noi condiții de climă și de sol. Tot acestea folosesc o tehnologie de agricultură la nivelul cerințelor actuale.

„În România, foametea s-a manifestat numai în secolul XX, în al cincilea deceniu al secolului XX, când, în anii ’45, ’46, ’47 au fost trei ani consecutivi de secetă, iar atunci a fost într-adevăr o foamete extraordinară.“

Soluri bogate

Părerea mea este că trebuie să schimbăm conceptul de agricultură, să ne adaptăm la noile condiții climatice care există. Domeniul meu de activitate este știința solului și nutriția plantelor, motiv pentru care cunosc foarte bine pământul românesc și pământul din alte țări. Ei bine, pământul românesc este un pământ de o fertilitate extraordinară. Dacă la nivel mondial solurile cu o fertilitate ridicată și foarte ridicată reprezintă 11%, în România, reprezintă 28%. Sunt soluri fertile, dar această fertilitate a solului nu poate să rămână veșnică, pentru că există exportul acesta de elemente nutritive preluate din sol odată cu recolta. Deci aș spune o exhaustare a pământului în azot, fosfor, potasiu și alte elemente nutritive. Ei bine, dacă ne ducem până în anii, să zicem 2000 sau, mai exact, 1990, erau țări ca Olanda, Belgia, Danemarca care foloseau cantități de îngrășăminte pe unitatea de suprafață de 400 până la 800 de kilograme la hectar.

România, într-un singur an, a folosit o cantitate de 110 kilograme la hectar, iar în ultimii 20, 25, 30 de ani a folosit cantități de 30, 40 de kilograme la hectar. Plantele extrag din sol azot, fosfor și potasiu în cantități mult mai mari, mai ales cu producțiile care se realizează acum, de 5, 6, 7, 8.000 de kilograme la hectar. Iată de ce, în afară de apă, care reprezintă elementul esențial, îngrășămintele trebuie să constituie o bază puternică pentru clădirea recoltelor.

Ne trebuie irigații

Și pentru că vorbim de apă, România avea amenajat pentru irigat la nivelul anilor ’90 trei milioane două sute de mii de hectare. În ultimii 20, 25 de ani, se tot discută despre valorificarea sistemelor de irigații, dar irigațiile pur și simplu nu funcționează la un nivel corespunzător. Infrastructura de irigații trebuie să fie bine concepută, bine gândită, pentru că irigațiile pe care noi le-am folosit erau energofage, consumau cantități mari de energie pentru ridicarea apei de la nivelul Dunării sau de la alte nivele. După aceea, plecată prin gravitație către terenurile agricole. Acum, trebuie să facem sisteme moderne de irigație, să nu mai pierdem apa prin evaporare, ci plantele să valorifice apa, în așa fel încât pierderile să fie minime. De aceea trebuie să avem în vedere irigarea cu picătura, microirigarea, care să ducă apa la rădăcinile plantelor. În felul acesta, dacă avem apă și elemente nutritive, putem discuta de producții la grâu de 7-8.000 de kilograme la hectar, la porumb de 10-12.000 de kilograme.

Agricultura românească mai are de recuperat pentru a ajunge la nivelul secolului XXI

Nu mai există pasiune

Revenind la hrana noastră cea de toate zilele, într-adevăr, dacă am face un simplu calcul, România, fără doar și poate, își asigură necesarul de hrană pentru populația țării și, așa cum spuneam, chiar și pentru export. Numai că trebuie investiții, trebuie acordată atenția cuvenită organizării sistemelor de agricultură. Dacă ne gândim mai ales la fermele mici, în timp ce cele mari și mijlocii merg pe calea cea bună, fermele mici sunt ferme de subexistență și atunci, ăstora trebuie să le acordăm atenție. În țările cu producție agricolă constantă este vorba de o cooperație. Sunt cooperative de producție pentru agricultură, iar în cadrul cooperativelor sunt diferite domenii, iar agricultorul se ocupă de producția agricolă. Dar sunt domenii care se ocupă de aprovizionarea cu îngrășăminte, cu irigații, cu tractoare, cu mașini și utilaje agricole. Astăzi, agricultura este atât de avansată, încât un singur fermier nu mai poate să facă singur toată treaba. Era cu totul și cu totul altceva pe timpuri, când omul lucra, dar acum cel puțin, e o părere personală, nu mai există pasiune să se dăruiască pământului să producă cât mai mult. Să nu vorbim și de faptul că populația agricolă este îmbătrânită și nu mai poate munci, dar dacă noi nu facem o îmbunătățire a gradului de cultură a civilizației rurale, de cunoaștere, de împrospătare a populației rurale, a tineretului, pentru că tineretul este cel care are vigoare, putere și are și pasiunea de a se face cunoscut, de a produce… Asta trebuie să inspirăm tinerilor noștri. Dar nu mai avem școli profesionale, școli tehnice de agricultură.

Liviu Dragnea spune că producția-record se datorează subvențiilor acordate agricultorilor. Atât cuantumul sumelor, 2,7 miliarde de euro, cât și faptul că au fost acordate la timp. Ex-premierul Dacian Cioloș spune că sistemul a fost pus la punct anul trecut. Ce părere aveți?

Vedeți dumneavoastră, fermierul cheltuiește în primul rând cât instalează recolta. Atunci când ară, când pregătește terenul pentru semănat, când seamănă. Atunci cheltuiește bani. Dar orice ban venit pentru fermier este absolut binevenit, pentru că fermierii români nu sunt bogați. Fermierii români cei mai bogați sunt cei care au reușit să facă ceea ce a făcut, de exemplu, Dimitrie Muscă. El a făcut un ciclu complet cu valoare adăugată. Are producția vegetală a cărei valoare crește prin animale, are producția animală a cărei valoare crește prin procesare. Producția procesată crește din nou valoarea adăugată prin valorificarea ei. Ăsta este ciclul care poate duce la îmbogățirea fermierului.

Se fac eforturi extraordinare ca aceste contribuții să ajungă la timp la fermier, însă după cunoștințele mele, banii de la UE vor ajunge cel târziu în luna septembrie, pentru că anul agricol începe în luna septembrie, cu însămânțarea prioritară a rapiței, după care urmează grâul, orzul și alte culturi. Părerea mea este că ar trebui să se discute și să se pună la punct și o bancă agricolă, pentru că agricultorii au nevoie de credite, iar în acest caz, trebuie să găsească credite accesibile și să fie performante. Așadar, aici este vorba de probleme de organizare, de finanțe, de gândire strategică a unei agriculturi care să devină performantă prin asigurarea infrastructurii în perioadele critice de amplasare a culturii, de înființare a culturii, de creștere și dezvoltare a plantelor.

Motivul principal pentru care producția autohtonă de produse agroindustriale este insuficientă se regăsește și în condițiile de depozitare, care pot asigura păstrarea lor în condiții bune doar în proporție de 40%. A făcut Guvernul investiții în agricultură?

Aproape întotdeauna România a exportat produsul brut al agricultorului direct, dar, atât timp cât există o modernizare a agriculturii, o dezvoltare a agriculturii industriale, în mod firesc ar trebui să fie dezvoltate toate fabricile, dacă vreți, combinatele de prelucrare a produselor agricole. Numai că nu este suficientă treaba asta, trebuie să fie organizat întregul lanț, pentru ca producătorul, care nu face altceva decât să muncească de dimineața până seara, să realizeze un număr de kilograme pe unitatea de suprafață. Pentru că acesta nu mai are timp și pentru desfășurarea aceasta de predare a produselor agricole. Este necesar deci să existe ciclul complet de preluare a produselor agricole, dar să nu uităm că multe dintre produsele agricole sunt perisabile, iar dacă nu avem depozite de păstrare înainte de a le avea pe cele de procesare… Ciclul este extrem de complex și dacă ne gândim să realizăm profit numai pe un singur drum, nu-l putem realiza. Va fi un an profit dar mulți ani pierderi.

„Astăzi, agricultura este atât de avansată, încât un singur fermier nu mai poate să facă singur toată treaba.“

Exportăm materie primă și importăm produsul finit. Un decalaj economic important, întrucât produsul brut este întotdeauna mai ieftin decât cel procesat. Ce măsuri credeți că ar trebui luate pentru a dezvolta și în România industria procesatoare?

Așa este, și atunci țăranul, dacă nu are unde depozita, el preferă să ia banul în mână după ce a produs, dacă nu are unde să-l depoziteze, vinde marfa și o vinde la un preț mai scăzut, și este obligat să vândă, pentru că trebuie să-și realizeze procesul de producție pentru culturile următoare sau să-și plătească din credite. Pentru că, cu cât se lungește perioada, cu atât va avea dobânzi mai mari.

De aceea, cei care au posibilități de depozitare nu vând la recoltare, ci așteaptă să găsească prețurile cele mai bune, undeva în timpul iernii, și atunci pot să câștige mult mai mult.

Dacă nu avem investiții în agricultură, dacă nu avem o infrastructură corespunzătoare, eforturile făcute de câțiva fermieri sunt numai în interes propriu. La nivel național, trebuie făcută o investiție corelată cu cerințele pentru agricultură?

Nu este ușor, suntem o țară bogată, dar capitalul pe care îl avem nu ne permite să facem investiții la nivelul agriculturii, la nivelul cerințelor. De aceea, trebuie o eșalonare a acestor investiții pentru diferite domenii de activitate, printre care, fără doar și poate, eu pun irigațiile pe primul loc, pentru că ne așteaptă perioade din ce în ce mai secetoase și mai calde. Sigur că, și de aceea spuneam mai devreme că apa trebuie folosită extrem de rațional, pentru că irigațiile sunt necesare atunci când este căldură mare și când apa este din ce în ce mai puțină. Resursele de apă fiind mici, irigarea trebuie făcută în așa fel încât fiecare picătură de apă, fiecare milimetru de apă să aducă o cantitate cât mai mare de substanță uscată, de produs agricol, deoarece în acest fel irigațiile devin rentabile.

Fermierii spun că, deși producția agricolă este bună, prețurile vor fi mai mici. Ce s-ar putea face?

Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care mulți, foarte mulți fermieri, foarte mulți țărani, dar și tineri, pleacă în afara hotarelor României și muncesc în agricultura Spaniei, în agricultura Italiei sau în alte țări, pentru că acolo câștigă niște bani, câștigă niște bani siguri. Ei, ar trebui ca și la noi să organizăm asemenea condiții, care să fie atractive pentru tineret, adică să-l facem pe tânăr să simtă că are nevoie să lucreze în agricultură, să simtă că producția pe care o realizează el va duce la realizarea de profit pentru familia lui, și chiar mai mult, dar să aibă și satisfacția că asigură hrană pentru un număr de oameni care nu lucrează în agricultură și care au alte domenii. Sigur că ceea ce spun eu acum poate să pară ca un fel de fantezie, dar, dacă nu ajungem ca tineretul să dorească să rămână pe glie, să muncească pe glie și să realizeze profit atât pentru el, cât și hrana pentru un număr de oameni, nu vom reuși să avem o agricultură competitivă.

În Israel, unde există un atașament extraordinar pentru agricultură, am văzut cum fac agricultură pe piatră seacă, adică fertigarea. Există chibuțuri care produc tomate, vinete, ardei, iar la chibuțul respectiv există un avion care le exportă direct în Germania. Produse în Israel cu apă dată cu elemente nutritive, cu soluții nutritive care curg prin piatra pe care sunt cultivate legumele. Iată că se poate face agricultură performantă, chiar și atunci când nu avem pământ. Noi ar trebui să valorificăm potențialul ăsta extraordinar al pământului românesc, al solurilor românești și al agriculturii, al condițiilor de agricultură, iar valorificarea se face prin investiții corespunzătoare.

Puțină istorie

Timp de 30 de ani, m-am dedicat Institutului de Cercetări pentru Cereale și Plante Tehnice de la Fundulea, în care 12 ani am fost director științific și 9 ani director general. Institutul acesta, dedicat plantelor care ocupă în România cam 80% din suprafață, a lucrat permanent pentru realizarea unor soiuri și hibrizi cu rezistență sporită la secetă, la arșiță, la condiții nefavorabile, dar vreau să spun că institutul de la Fundulea, care a fost creat în 1957, a continuat tradiția cercetării științifice românești a Institutului de Cercetări Agronomice al României, creat de către marele savant, marele agronom Gheorghe Ionescu-Sisești, în 1927. Însuși Gherghe Ionescu-Sisești s-a ocupat de crearea unor soiuri de grâu rezistente la secetă, dânsul fiind acela care a creat primul soi românesc A15, care mulți ani de zile s-a cultivat în România. Acum, sunt soiurile românești de grâu create la stațiunile experimentale de profil ale Institutului de la Fundulea, extrem de competitive cu soiurile străine. Sunt fermieri în țara românească ce cultivă suprafața lor sută la sută cu soiuri create la Fundulea. Aș da ca exemplu Combinatul Agroindustrial, condus de doctorul inginer Dimitrie Muscă din Arad, sau marea fermă din Insula Mare a Brăilei, care cultivă în proporție de 80-90% soiuri românești. De ce le cultivă? Sigur că noi ar trebui să fim patrioți, dar când este vorba de realizarea producției și de realizarea de venituri, de profit, fiecare se uită la ce este mai bun. Și ăsta este motivul pentru care ei le cultivă, pentru că soiurile românești sunt bune, sunt foarte bune, pentru că s-a lucrat zeci de ani de zile. Dau exemplu academicianului Nicolae Săvulescu, cercetător principal la Fundulea, care de 40-50 de ani se ocupă numai de această treabă, a creat împreună cu echipa dânsului, Gheorghe Itu și ceilalți colaboratori, o serie de soiuri care sunt competitive și sunt solicitate, se cultivă nu numai în România, ci și în alte țări. Într-o discuție telefonică avută săptămâna trecută, Dimitrie Muscă îmi spunea: „Domnule academician, și anul ăsta m-au salvat soiurile românești. Am făcut o producție medie, pe cele 1.200 de hectare, de 7.800 de kilograme la hectar, ceea ce e o producție pe care eu o visez dintotdeauna“.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.