În anul 2001, Alain Marécaux şi alte 13 persoane din localitatea Outreau din Pas-de-Calais (Franţa) au fost arestate, fiind acuzate de pedofilie. Acţiunea judiciară a avut loc pe fondul sensibilizării opiniei publice, dar şi a organelor în drept, provocată de un răsunător proces similar din Belgia, în care a existat şi suspiciunea de crimă. Decizia de a împiedica asemenea fapte abominabile venea de la cele mai înalte niveluri ale statului francez. Şi era dublată de o atenţie sporită a mass-media asupra unor asemenea acte, care nu a ocolit nici impulsurile justiţiare ale jurnaliştilor, cu doza inerentă de manipulare, dar nici aspectele comerciale ale ştirilor-bombă.
Cazul a fost unul de mare răsunet, materializat într-un proces pe termen lung, la al cărui final sistemul judiciar francez şi-a arătat disfuncţionalităţile şi fisurile, greu de imaginat într-o ţară în care democraţia are o îndelungată tradiţie.
Cele 14 persoane reţinute, fără ca prezumţia de nevinovăţie să funcţioneze, au fost victimele acuzaţiilor proveninte dintr-o familie care avea mari probleme cu legea: scandaluri sexuale, violenţă domestică şi copii neglijaţi. Myriam Badaoui i-a învinuit pe cei 14 concetăţeni de acte de pedofilie la adresa celor trei fii ai ei. Copiii i-au susţinut depoziţia şi au explicat cu lux de amănunte psihologilor ceea ce li se întâmplase. Mecanismul judiciar s-a pus cu rapiditate în mişcare, suspecţii au fost arestaţi pe toată perioada anchetei, care a durat peste trei ani, fiind privaţi de drepturi civile şi de eliberare până la pronunţarea sentinţei. Apoi, lovitură de trăsnet: acuzatoarea principală, o mitomană dovedită, a recunoscut că minţise, iar copiii, chestionaţi de o altă echipă de psihologi, şi-au recunoscut şi ei fabulaţiile. Între timp, unul dintre arestaţi a murit în închisoare, fie sinucigându-se, fie dintr-o eroare medicală – faptele n-au fost lămurite pe deplin -, alţii au făcut greva foamei, au îndurat mizerii fizice şi psihice de nedescris, marcaţi de durerea şi neputinţa de a-şi vedea propriii copii încredinţaţi unor familii-gazdă. S-au ruinat cariere, s-a tulburat viaţa normală de familie şi încrederea în justiţie.
Acestea sunt faptele reale, relatate de Alain Marécaux în cartea „Chronique de mon erreur judiciaire: une victime de l’affaire d’Outreau”, editată în 2005 la „Flammarion”, care au stat la baza unui scenariu de film şi a unui lungmetraj, ambele semnate de regizorul Vincent Garenq.
Pelicula, intitulată „Presumé coupable” (Presupus vinovat), produsă în 2011, este povestea coborârii în infern a unui om nevinovat, devenit peste noapte inamic public, veritabil monstru. Un studiu de caz singular, pentru că, individualizând drama de grup, eroarea judiciară devine emblematică, aproape palpabilă, sporindu-şi doza de impresionabil.
Dosar cu unică versiune
Filmul, care a obţinut „Label Europe Cinemas”, la Mostra de la Veneţia, „Premiul Valois” la Festivalul Filmului Francofon de la Angoulême şi a fost nominalizat la Premiile „César” de anul acesta, este o courtroom drama, gen care se potriveşte perfect stilului cinematografic narativ, pe care regizorul l-a folosit şi în documentarele sale anterioare. „Presumé coupable” readuce în actualitate stilul filmelor „dossier” pe probleme socio-politice, foarte în vogă în anii ’70, şi se află la polul opus faţă de abordarea unei asemenea teme sensibile de către cinematografia americană, de pildă.
Scenă după scenă, spectatorul urmăreşte degradarea fizică şi psihică a unui om, relatată direct, sec, fără divagaţiile şi fără afectele de găsit în filmele de acelaşi gen de peste Ocean. Personajul, care i-a oferit o partitură generoasă actorului Philippe Torreton, care a reuşit o creaţie interpretativă memorabilă, îşi pierde familia, casa şi afacerea, mama îi moare de inimă rea, intră în greva foamei şi e salvat în ultima clipă, datorită unei eliberări condiţionate mult întârziate.
Relatându-i coborârea în infern, regizorul îşi ia publicul drept partener în dezvăluirile sale şocante, fără să ocolească, la rândul lui, manipularea specifică unei asemenea întreprinderi. El optează pentru formula unicei versiuni, aceea a lui Alain Marécaux, oferindu-i în subsidiar o satisfacţie, o reparaţie târzie şi în domeniul artei celui pe care sistemul judiciar l-a condamnat cu grăbire, fără a ţine cont de prezumţia de nevinovăţie pe care o presupune justiţia într-o democraţie. Plonjarea în abisurile suferinţei, spaimei, frustrărilor unui condamnat ce nu-şi poate dovedi nevinovăţia pentru că justiţia este a priori de partea unor mărturii fără probe evidente are un scop pedagogic şi este, fireşte, şi un avertisment.
Raphael Ferret în rolul judecătorului arogant
Punctul forte al filmului îl constituie adecvarea limbajului cinematografic la elementele de dosar pe care Vincent Garenq ştie să le prezinte publicului într-un evantai de mărturii, probe şi opinii care îşi dezvăluie, nu dintr-odată, ci treptat, până la spectaculoasa asamblare finală, greutatea adevărului care în cele din urmă va ieşi la iveală. Regizorul foloseşte el însuşi arsenalul specific unei anchete: spectatorii abia au timp să cunoască personajul şi câteva elemente ale meseriei sale de executor judiciar, că poliţia îl şi ridică în zorii zilei pe Alain Marécaux din liniştea familie şi îl izolează într-un veritabil univers kafkian. Cu elemente de thriller, de policier, bine racordate unei docu-drame, spectatorul se trezeşte în miezul faptelor, urmând pas cu pas viaţa în detenţie a condamnatului de a cărui vinovăţie poliţiştii şi magistratul care-l interoghează sunt convinşi chiar de când îi intră în casă.
Filmările cu camera în mână, imaginile tremurate, absenţa muzicii în cea mai mare parte a filmului întregesc atmosfera de coşmar şi cresc tensiunea secvenţă cu secvenţă. Regizorul nu-şi pierde nicio clipă din ochi personajul: fiecare etapă a anchetei, procesele de la curtea cu juri sau de la recurs împrumută şi ele tensiunea în care a încercat să supravieţuiască şi să-şi probeze nevinovăţia Alain Marécaux. Protagonistul Philippe Torreton, care în timpul filmărilor a slăbit 27 de kilograme, reuşeşte performanţa de a-i face pe spectatori să înţeleagă risipa de energie cheltuită în lupta pentru apărare, care îl face pe un om tânăr, prosper, sănătos să devină indiferent la orice altceva: destrămarea familiei, colegii care-i întorc spatele, umilinţele cotidiene ale vieţii din închisoare.
Dar faptul de a fi eminamente de partea protagonistului îl pune pe regizor în dificultăţi pe care nu le rezolvă în totalitate. Cuplul Marécaux, la început armonios, se desparte din motive nedezvăluite până la capăt, spectatorul nereuşind să înţeleagă ostilitatea soţiei, rol bine interpetat de Noémie Lvovsky. Neîmplinirea e însă motivată de atitudinea lui Alain Marécaux, el însuşi considerându-se destinat însingurării. În rolul judecătorului Fabrice Burgaud, tânărul actor Raphaël Ferret face din personaj un apărător al legii plin de aroganţă, care nu găseşte din start nicio circumstanţă atenuantă celui arestat, probând dictonul lui Hitchcock: „Cu cât este mai ticălos personajul negativ, cu atât e mai bun filmul”.
Merită menţionată şi prestaţia lui Wladimir Yordanoff, în rolul avocatului împiedicat să-şi facă meseria, rămas însă până la final singurul personaj încrezător în nevinovăţia lui Marécaux şi în actul de justiţie în sine.
„Presumé coupable”, una dintre peliculele de referinţă prezentate la Festivalul de Film Bucureşti, este o creaţie cinematografică puternică şi impresionantă tocmai prin faptul că reuşeşte să nu fie tezistă şi să nu se erijeze într-o lecţie de morală. Aceste calităţi i-au fost probate şi atunci când, înainte de a fi lansată oficial, a fost prezentată într-o proiecţie specială parlamentarilor şi magistraţilor care, la final, au ovaţionat-o în picioare. Evenimentul a avut loc în 14 iunie 2011, într-un cinematograf de pe Champs-Elysées, unde printre cele 1.200 de persoane care s-au înghesuit să vadă filmul s-a aflat crema justiţiei franceze, în frunte cu actualul ministru de resort, Michel Mercier. Dar recunoaşterea cea mai importantă, e adevărat, una paradoxală, a venit tocmai din partea locuitorilor din Pas-de-Calais care iniţial au refuzat programarea filmului, explicând că nu mai doresc să retrăiască această poveste care a făcut atât de mult rău regiunii. Punct ochit, punct lovit pentru un dosar cinematografic purtând semnătura regizorului care a glisat spectaculos de la comedia sentimentală „Comme des autres”, primul lui lungmetraj, spre o docu-dramă care incită, pune pe gânduri şi acuză tocmai acuzarea dintr-un sistem juridic pe care democraţia nu e de ajuns să-l facă să funcţioneze cum ar trebui.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.