PROCESUL O dramă evreiască (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

19.

(1898, început de an, sfârșit de secol, același mileniu)

Iar și iar nu se poate să nu remarci rolul extraordinar al cuvântului scris în evenimentele legate de Afacerea Dreyfus. „La început a fost cuvântul scris”, îți vine să spui, un cuvânt ieșit de sub orice control, venind de unde nici nu te aștepți, născând noi adevăruri, modificând după plac realitatea, anticipând-o.

Dacă i s-ar îngădui condamnatului de pe Insula Diavolului să știe cât de important a devenit, câtă cerneală s-a cheltuit în contul său, cu ce mărimi a fost pus în relație, cu siguranță claustrarea i-ar deveni suportabilă și o amorțeală dulce l-ar năuci. El, Alfred Dreyfus, pe vremuri cu o viață fericită, deși, mai degrabă, comună, circumscrisă în niște limite precise, iată, a ajuns pe buzele tuturor! Până și împăratul Germaniei, scrie în ziare, s-ar fi aflat în relații foarte strânse cu el! Cruzimea nemaipomenită a numeroșilor săi paznici constă în aceea că nu-] lasă să afle cât de celebru a devenit. Iar Alfred stă înconjurat de santinele, ziduri și ocean și face planuri fantastice în legătură cu persoane ce de mult nu mai au cine știe câtă putere… Ecourile menite din lumea celor vii se repercutează doar printr-o nouă măsură de pază, printr-o nouă imagine a detenției, prin alte efecte cărora prizonierul nu le cunoaște nici aproximativ cauza.

Presa se întrece în a găsi amănunte de senzație. L’ Intransigeant a venit cu o poveste întreagă în legătură cu interesul special al împăratului Wilhelm pentru Dreyfus. Nenumăratele scenarii „din surse de cea mai mare încredere, care din motive lesne de înțeles doresc să-și păstreze anonimatul” îl arată pe trădător înșurubat în înaltele sfere ale puterii și ale diplomației. Până și Philip, pretendentul din exil la tronul Franței, bate monedă pe Afacerea Dreyfus. Când bătrânul ambasador german, contele Munster, este direct implicat șt reacționează, când și generalii ajung la concluzia ca s-a mers puțin prea departe și reacționează și ei. presa nu mai poate fi oprită. Maestrul nu mai este de mult acasă, iar ucenicii vrăjitori, cei ce au pus în mișcare infernala experiență, nu mai au cum stopa noianul de povești ce nu se mai termină. Totuși, generalii nu trebuie să fie din cale afară de speriați: evenimentele se desfășoară în favoarea lor. Toate sloganurile naționaliste prind, arhaicul și mereu utilizabilul „Nu ne vindem țara!” își face iarăși efectul. După un al treilea articol al lui Zola în Figaro, nici măcar cel mai citit autor francez nu mai este dorit în ziarul care până atunci a fost fericit să-i obțină semnătura. Celebrul scriitor se adresează acum lui L’Aurore, o publicație relativ nouă, dar impusă de acum, datorită directorului ei, Georges Clemenceau. Noi actori celebri sunt aduși la rampă.

„Este absolut incredibil, se plânge Mathieu Dreyfus soției sale, este incredibil câți pași mărunți, câți pași laterali, câte repetări și noi începuturi trebuie inițiate pentru a dovedi ceva clar ca bună ziua și ce ușor a fost recunoscută vina inventată împotriva lui Alfred! Atunci le-a trebuit un vinovat: nu l-au găsit și au închis un evreu. Acum au vinovatul și nu vor să-l vadă. De ce?”

Nici Mathieu și nici domnul Löbl nu înțeleg încă esența problemei, pe care un Zola sau un Clemenceau o repetă ostentativ în presă: nu mai este vorba despre un oarecare Alfred Dreyfus, ci despre întreaga comunitate evreiască din Franța. Revoluția din 1789 le-a dat evreilor drepturi în Franța, drepturi pe care evreii din restul Europei nu le au, își spun naționaliștii. Franța s-a grăbit. Graba aceasta trebuie reparată. (În Spania, de pildă, mai este în vigoare legea din 1492, după care evreii sunt pasibili de pedeapsa cu moartea dacă pătrund pe teritoriul regilor catolici și abia peste șaptezeci de ani, abia după cel de-al doilea război mondial, cortesurile o vor abroga. Mult timp după ce Spania va fi membră a unui organism numit O.N.U….)

Domnul Löbl este gripat. Apoi se simte foarte obosit. De câteva săptămâni se ascunde la proprietatea mamei sale. Nici anotimpul nu e propice, livada e pustie. Domnul Löbl e cult și spiritual. Dar, de data asta, a cam sfeclit-o. De data asta, îi este absolut clar că a mizat pe un cal necâștigător. Nu trebuia să se laude peste tot cu legătura sa cu acel conte Esterhazy. Se simte îngrozitor de jenat, ba chiar vinovat că l-a introdus pe maior în casa familiei Hadamard. (Fără mare succes, e adevărat, însă nici asta nu e meritul lui.)

Domnul Löbl face nenumărate planuri pentru a i se explica lui Mathieu Dreyfus. Până la urmă, cei doi se întâlnesc într-o cafenea. (Mathieu a învățat că nu e bine să refuze nici o întrevedere. Se întâmplă ca un indiciu să apară de unde nici nu te aștepți.) Astăzi Mathieu e prost dispus, e de-a dreptul disperat: cei trei experți, grafologii chemați să stabilească dacă „adresa de însoțire” publicată acum în presă este opera lui Esterhazy sau nu au declarat în cor că nu contele ar fi scris-o. Cu aceasta, toate speranțele, care, la un moment-dat, păreau certitudini, s-au dărâmat. Mathieu vine te întâlnirea cu domnul Löbl numai fiindcă nu mai are de ce se agăța. Însă domnul Löbl, pe care-l cunoaște vag, nu face decât să bată câmpii. Mathieu se încăpățânează să aștepte un nou fapt senzațional din gura interlocutorului său. Acesta comandă un absint după altul pentru Mathieu, în timp ce el însuși nu bea decât un ceai ce pare că nu se mai termină. Mai târziu, Mathieu nu va ști dacă s-a îmbătat sau nu. Ceea ce-și aduce aminte nu poate fi adevărat și totuși amintirile îi sunt foarte clare. După ce ies amândoi de la „Lebăda albă”, intră într-o cafenea pe care Mathieu n-o cunoaște. (Mathieu nu este un om de localuri. El nu pătrunde într-o cafenea sau într-un restaurant decât pentru o întâlnire stabilită cu cineva.) Necazul este că nu-și va mai putea nicicum amintit numele localului unde l-a dus domnul Löbl. Săptămâni întregi îl va căuta, dar la Paris toate cafenelele au „un aer inconfundabil”, făcându-le să semene până la identificare între ele. Au fost în ziua aceea încă în câteva locuri, apoi au mai băut câte un absint într-un salon verde, cu mese verzi și cu fotolii și banchete îmbrăcate în catifea verde. De acolo au intrat într-o altă încăpere – ce părea un fel de stabiliment, după felul sumar cum erau îmbrăcate femeile. (Fațada cu salonul verde n- ar fi lăsat în nici un fel impresia unui tripou mascat.) Câțiva ofițeri jucau cărți. Domnul Löbl îl duce pe Mathieu într-o a treia încăpere, după ce au chibițat foarte puțin la un joc de ekarte. Această a treia încăpere e identică primei: aceleași mese și fotolii verzi, același tapet verde. Dar nu e aceeași încăpere. Mesele sunt mâi mari și pe ele sunt răspândite tot felul de hârtii scrise. Din când în când, din încăperea precedentă se ivește câte o femeie ce scoate din corsaj una sau mai multe documente, bilețele sau scrisori. Un plutonier le sortează, le apreciază și îi dă femeii ud pahar de băutură, o floare sau o bancnotă.

„Aici se judecă procesele de trădare, îl învață domnul Löbl pe Mathieu; se pare că azi nu se întâmplă mare lucru.” Mathieu trebuie să admită că domnul Löbl este foarte la curent cu cele ce se petrec în această sală.

„Să vă mai arăt ceva!” îi spune și îl conduce pe un coridor. Pe fiecare ușă este scris câte un nume: „Dumas”, „Dupont”, „Billot”, „Boulanger”, citește Mathieu. Domnul Löbl oprește în fața ușii pe care scrie „Dr. Jean, medie specialist”. În spatele ușii se află o sală de așteptare. Mai mulți inși stau pe scaune și pândesc să le vină rândul pentru a fi introduși în cabinetul de consultații. O asistentă drăguță și una ursuză cheamă, pe rând, bolnavii.

„Pe vărul meu, spune unul dintre cei ce așteaptă, pe vărul meu l-a găsit cu o peritonită incipientă.”

„Și?” îl întrebă vecinul său de scaun.

„L-a trimis la pușcărie pentru șase luni.”

„Mda. Peritonită acută e un lucru grav. Eu zic că a scăpat ieftin.”

„Nici nu știți cât ne-a costat”, spune primul.

Asistenta cea ursuză își face din nou apariția.

„Dumneavoastră? îi întrebă pe Mathieu și pe domnul Löbl. Dumneavoastră nu sunteți anunțați.”

„Într-adevăr, stimată doamnă”, răspunde domnul Löbl.

„Domnișoară!” îl corectează asistenta cea acră. „Va trebui să plecați de aici. Și vă rog să nu vă plângeți de antisemitism! Și domnul Rosentzweig și domnul Grandberger sunt israeliți.” Și îi arătă pe cei doi, care dau grav din cap. „Și domnul  Goldfaden e evreu. Nu avem nimic cu evreii!” Și domnul Goldfaden aprobă din cap. „Dar dumneavoastră nu v-ați anunțat!”

„Evident!” admite domnul Löbl și dă să iasă, însă mai are timp să observe cum asistenta îi spune domnului Grandberger:’

„Domnule, trebuie să te hotărăști: sau Grandberger sau Grunberger!”

„Asta este o problemă foarte grea!” recunoaște Grandberger sau Grunberger.

„Riscați o pedeapsă privativă de libertate până la zece ani. Totul depinde de ce diagnostic va stabili doctorul Jean.”

Iar asistenta cea drăguță, care tocmai a intrat, îl consolează:

„În viață totul nu este decât o simplă întâmplare!”

Mathieu își mai amintește doar că domnul Löbl a găsit o ieșire din clădirea aceea, scutindu-i de a mai trece prin coridor, prin saloanele verzi și prin tripou. Ajuns acasă, totul i se pare atât de absurd, încât preferă să nu-i povestească nimic soției. Dar nici să pretexteze că a fost beat nu poate, el n-a fost beat niciodată.

„Ce-ai aflat?” îl întreabă soția.

„Nimic important în ceea ce-l privește pe Alfred”, răspunde Mathieu și simte că trebuie să iasă din nou în oraș.

Ofițerul stabilit să ancheteze plângerea potriva iui Esterhazy, un oarecare maior Rovary, ajunge la concluzia că acuzațiile nu se susțin și că, ci, nu e cazul să fie sesizată instanța. Dar generalul Saussier trebuie să dea un exemplu: maiorul Esterhazy va fi deferit unui tribunal militar pentru ca nimeni să nu se mai poată îndoi vreodată e cinstea unui ofițer francez. Contele trebuie să fie judecat spre a fi achitat. Și pentru ca să se dovedească încă o dată că — orice ar mai intriga Sindicatul — Dreyfus a fost expediat pe merit pe Insula Diavolului.

Doar Lucy își spune: „Poate totuși…”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.