Deputaţii dezbat zilele acestea în Sesiune extraordinară nu doar modificările la legile justiţiei, ci şi un Proiect de lege pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr.13 /2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Mai pe scurt, legile anticămătarie. În speranţa că aceste legi vor fi înţelese mai uşor, Gheorghe Piperea a realizat pentru Cotidianul o analiză, „Protecția persoanelor vulnerabile împotriva cametei“, pe care v-o prezentăm într-o serie ce va publicată pe parcursul a trei zile
- O dobândă excesiv de mare este considerata camătă, fiind interzisa în majoritatea legislațiilor lumii și blamată de mai toate religiile lumii. În afară de faptul că, în sine, dobânda la bani-datorie este malignă, întrucât adaugă bani suplimentari și parazitari la masa monetară, generând o injustă redistribuire a avuției și a eforturilor depuse pentru obținerea unor venituri necesare traiului curent, camăta este prohibită și pentru că este o formă vinovată de speculație a stării de nevoie și a vulnerabilității debitorului.
A profita prin camătă de starea de nevoie în care se află co-contractantul sau de vulnerabilitatea debitorului înseamnă a face imorală sau ilicită cauza contractului care generează datorii bănești.
În contractele de împrumut, dobânzile excesive pot agrava starea vulnerabilă în care se află împrumutatul, dar pot determina chiar și supraîndatorarea sau ruina unor persoane care, în mod normal, nu s-ar afla în situație vulnerabilă.
Contractele comercianților cu consumatorii sunt contracte tipizate, clonate în numere foarte mari. Tocmai pentru acest motiv, al comerțului în masă bază pe contracte clonate, o problemă, generată de abuzul de putere economică, de practicile incorecte și de lăcomia sau iresponsabilitatea creditorilor care vând credite, nu se cantonează la un singur consumator, ci se extinde exponențial în masa consumatorilor afectați, de unde potențialul de a deveni, inevitabil, o problemă a creditorilor înșiși, care și-au planificat în mod naiv profituri rapide și substanțiale pe seama înșelării încrederii consumatorilor și a nefericirii acestora. Amplificarea datoriei bănești prin dobânzi și penalități excesive poate determina imposibilitatea de plată a acesteia și, incremental, reducerea sau chiar pierderea lichidității comerciantului și scurtcircuitarea întregului mediu de afaceri. De aceea, prevenția și combaterea cametei prin plafonarea costurilor împrumuturilor acordate simplilor particulari este de interes public, indiferent din ce perspectivă este privită – a consumatorului sau a comerciantului. Plafonarea costurilor în contractele de credit este indirect protectivă pentru bănci și pentru toți ceilalți comercianți implicați, întrucât îi ferește de situațiile dramatice, de supraîndatorare sau ruină, în care debitorii sunt aduși, ceea ce înseamnă creanțe neîncasate și, implicit, dificultăți financiare (sau chiar faliment) ale creditorilor.
- Camăta este unul dintre principalele abuzuri ale creditorilor, un abuz care, din nefericire, are caracter peren. Problema abuzurilor creditorilor nu este nouă și nici proprie actualei crize economice globale.
Consecinţele drastice şi inechitabile ale abuzurilor creditorilor faţă de debitori, manifestate cu precădere în perioadele de criză economică, sunt cunoscute încă din timpuri foarte îndepărtate[1]. În pofida presiunilor economice sau politice la care erau supuşi, legiuitorii erau nevoiţi să intervină adeseori prin acte normative, în încercarea de a uşura situaţia grea a datornicilor, din cauza efectelor dezastruoase create asupra lor de imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile contractate în condiţii foarte grele sau devenite prea oneroase pentru ei. Primul pas în acest sens a fost făcut în sec. al VI-lea i.e.n., chiar de marele legiuitor atenian Solon, care a procedat la eliberarea debitorilor de plata datoriilor[2]. La puţin timp, regele Spartei, Agis, i-a eliberat pe datornicii închişi şi a distrus actele constatatoare ale împrumuturilor, fapte sancţionate prompt cu… uciderea lui de către creditorii înverşunaţi. Însă cea mai semnificativă istorie a acestor abuzuri provine din Roma Antică, unde cei mai străluciţi conducători procedau la ştergerea din când în când a datoriilor. Relativ la acea perioada, Theodore Mommsen susținea că, „cea mai mare libertate în acordarea creditului duce la cea mai aspră procedură în execuţie.“ Generalizarea împrumuturilor cu camătă a condus, printre altele, la apariţia închisorilor private, unde datornicii erau ţinuţi la cheremul patricienilor şi vânduţi ulterior ca sclavi. În favoarea datornicilor oprimaţi au fost nevoiţi să intervină de-a lungul timpului, pe rând, tribunii C. Licinius şi L. Sextius, precum si L. Sulla, Q. Pompeius, Caesar, M. Caelius Rufus,Tiberius, Commodus, Gallienus etc. În contextul creat de sancţiunile deosebit de severe ce interveneau în caz de neplată a datoriei, încercând să atragă de partea sa plebea, revoluţionarul Catilina propunea ştergerea datoriilor în contradictoriu cu… Cicero, care a luat apărarea patricienilor, formulând Rechizitoriul lui Catilina, în care afirma că „Republica nu se poate sprijini pe nimic altceva decât pe încredere, care nu poate dăinui dacă datornicii nu-şi plătesc datoriile“[3]. Având în vedere că afacerea de tip banking se bazează exclusiv pe încredere, acest avertisment ar trebui sa fie foarte atent analizat de legiuitor, precum și de autoritatea de supraveghere și control al băncilor. De menţionat că, totuşi, Cicero era de acord cu uşurarea situaţiei datornicilor, dar nu prin soluţia radicală a ştergerii datoriilor, deoarece: „radicalismul acestei idei nu aduce decât o uşurare trecătoare, dar ucide creditul…“. Însă cel mai radical demers a fost întreprins de Iustinian, care a intervenit în favoarea debitorilor din Italia şi Sicilia, prin novela intitulată „Lex quae data est pro debitoribus in Italia et Sicilia“, oferindu-le acestora posibilităţi reale de a se elibera de plata datoriilor costisitoare pe care le contractaseră în condiţii deosebit de grele, atât pentru ei, cât şi pentru stat. Datoriile contractate erau supuse unui moratoriu (termen de grație) de cinci ani, perioadă în care debitorii erau scutiți de dobândă. După expirarea acestui termen, datornicii puteau, în vederea obținerii liberării de datorii, să ofere creditorilor fie jumătate din suma datorată (în care nu erau incluse dobânzile), fie jumătate din averea lor, combinându-se astfel reducerea creanţelor cu abandonul bunurilor (datio in solutum, darea în plată). Novela lui Justinian nu era altceva decât o lege a insolvenței simplilor particulari, combinată cu o dare în plată cu efect liberatoriu (care este un faliment simplificat, în sensul că datoriile importante sunt șterse în schimbul bunurilor de valoare ale debitorului).
În afară de abuzurile creditorilor, un alt element comun al acestor episoade constă, pe de o parte, în conflictul mereu renăscând dintre creditori şi datornicii urmăriţi până la nimicire în bunurile şi persoanele lor şi, pe de altă parte, în efortul legiuitorului de a restabili echilibrul şi de a împiedica alcătuirea unui proletariat prea numeros şi prea deznădăjduit[4].
- Istoria noastră legislativa a fost, până în anul 2000, complet defavorabilă dobânzilor cămătărești și deosebit de protectivă pentru debitorul onest, aflat sau nu în situație vulnerabilă.
Până în anul 2011, în România, clauza penală în contractele de împrumut, precum și anatocismul (dobânda la dobândă) au fost interzise prin art. 3 din Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penaldin oricare contracte[5].
Începând cu un decret-lege din 5 mai 1938, în legislația noastră a fost introdus conceptul de limitare a dobânzilor, din rațiuni de protecție a simplilor particulari contra cametei. În principiu, nivelul ratei dobânzii nu putea fi stabilit la mai mult de 4% peste dobânda practicată de BNR.
Printr-un decret din perioada comunistă (Decretul nr. 311/9 august 1954), aplicat inclusiv după Revoluția din decembrie 1989, dobânda a fost fixată la maximum 6% pe an[6].
Începând cu anul 2000, când s-a emis OG nr.9/2000, s-a renunțat în mod nejustificat la principiul plafonării dobânzilor. Această decizie greșită de politică economică și monetară a determinat reluarea practicilor de exploatare a debitorilor și a subminat eforturile de relansare a economiei naționale.
Prin Codul civil din 2011 și, respectiv, OG nr.13/2011, dobânda comercială a fost lăsată la libera latitudine a comercianților, iar dobânda la dobândă (anatocismul) a fost din nou permisă. Anumite tipuri de dobânzi, precum și penalitățile, au fost supuse unui regim soft de plafonare, insuficient însă pentru protecția reală a consumatorilor contra cametei.
Prima instituție care a introdus plafonarea dobânzilor comerciale, în plin avânt al creditării iresponsabile practicate în preajma aderării României la UE (2006-2008), a fost chiar BNR. Plafonarea dobânzilor interbancare (în special Obor, dar și Robid) este o realitate în practica BNR încă din anul 2008. Prin Norma nr.12/24 oct. 2008, încă în vigoare, BNR a stabilit ca, în cazul unei variații a Robor mai mare de 25% față de facilitatea de credit practicată de BNR în relația cu băncile comerciale, BNR va suspenda publicarea Robor/Robid pe baza cotațiilor emise de băncile comerciale, Robor fiind plafonat la 25% din facilitatea de creditare. BNR poate impune limite ale creditării (deci, limite ale pieței „libere“) prin reducerea gradului de îndatorare, iar creditele Prima Casă au un avans maximal și un coridor de dobânzi maximale, plafonate și ele.
- Un raport din 2010 al unei comisii de experți, însușit oficial de Comisia Europeană, reține că, în genere, în Europa (nu și în România), dobânzile anuale efective sunt plafonate[7]. Din raport rezultă că, creditul ipotecar acordat populației este similar cu utilitățile, care sunt servicii esențiale pentru o viață decentă în contemporaneitate. Or, asa cum îndeobște este cunoscut, în domeniul utilităților (energie, gaze, apă), prețurile sunt reglementate, profiturile fiind plafonate. Nu numai legea noastră, ci chiar Dreptul Uniunii Europene practica asemenea reglementări, acesta fiind, de altfel, modelul implementat în România în acest domeniu, încă din anul 2000. A plafona prețurile acestor servicii înseamnă a proteja populația și, mai ales, persoanele vulnerabile, contra exceselor și abuzurilor potențiale ale furnizorilor care dețin monopoluri pe piața.
chiar daca in dex la cuvantul ,,camata” dupa explicarea termenului care este,,dobanda”se pune in paranteza,,excesiva” tot aia e,termenul excesiv a fost adaugat in zilele noastre,stiti voi de ce!!!