Rep. Belarus – Revoluţia «sţiah»-ului alb-roşu-alb

corespondență de  Gabriel Jivănescu

De-a lungul şi de-a latul UE, flamura naţională bielorusă, care a avut doar un statut oficial efemer, în perioadele de renaştere patriotică din 1918-1920 şi, respectiv, după proclamarea independenţei ţării în 1991, a ajuns să fie arborată alături de drapelul cu 12 stele al uniunii, ca o expresie a solidarităţii anumitor comunităţi şi a statelor membre cu tumultul de la Minsk şi din alte oraşe ale Rep.Belarus. [Sau, dacă vreţi, dar impropriu-zis, ale Belarusului, căci originalul Rus’ e, totuşi, de genul feminin, una dintre cele pomenite atunci când se evocă funcţiile imperială ori patriarhală „şi ale tuturor Rusiilor“.]

O coincidenţă stranie face ca termenul românesc «steag», folosit odinioară cu predilecţie faţă de flamură (ca în albaneză) ori drapel (un neologism din franceză) şi care provine pe o filieră paleoslavă («stiegu») din vechiul cuvânt german care ne-a oferit şi «ştanga», să-şi găsească, între toate limbile slave, doar în bielorusă un echivalent – «sţiah [scris сцяг]». Eliminat odată cu consolidarea stăpânirii bolşevice asupra teritoriilor locuite de bieloruşi rămase în componenţa Rusiei Sovietice după războiul cu Polonia din anii 1920-1921, stindardul alb-roşu-alb s-a transmis drept simbol al naţionalităţii distincte, figurând în emblemele unor asociaţii culturale sau economice constituite pe criterii etnice în nord-estul Poloniei interbelice. Deşi prin tratatul de pace încheiat la Riga în martie 1921, care a pus capăt conflictului polono-sovietic, se fixa graniţa dintre Polonia, pe de o parte, şi Rusia, Bielorusia şi Ucraina (ultimelor două recunoscându-li-se formal „independenţa“), o delegaţie bielorusă nu a existat în cursul tratativelor, cu toate că negocierea avea în vedere, printre altele, şi trasarea unei delimitări prin zone locuite majoritar de bieloruşi. Prin parafarea clauzelor teritoriale şi atribuirea ulterioară a părţilor sovietizate către RSS Bielorusă, s-a ajuns ca RSFS Rusă (semnatară a tratatului alături de RSS Ucraineană) nici să nu mai aibă graniţă comună cu Polonia.

Fondarea unei entităţi statale sovietice bieloruse a fost o acţiune complicată atât de confruntarea cu polonezii, de năzuinţa exportului revoluţiei bolşevice spre centrul Europei, cât şi de aspiraţiile naţionale ale popoarelor subjugate de ţarism la Marea Baltică şi în vestul împărăţiei. Pentru câteva luni, în 1919, a fiinţat, mai mult pe hârtie, chiar şi o RSS Lituaniano-Bielorusă [în rusă, Litbel SSR], care-şi găsea o oarecare justificare sub raport etnic prin faptul că tot colţul de nord-est al teritoriilor poloneze (din perioada interbelică, ca şi al celor actuale) prezenta un melanj semnificativ de vorbitori ai limbilor polonă, lituaniană şi bielorusă.

Aşa s-a născut, după cel de-al Doilea Război Mondial şi odată cu reconfirmarea graniţelor post-sovietice, atât de pomenitul, în ultima vreme, coridor Suwałki, care oferă contiguitate alianţei nord-atlantice între Polonia şi Lituania, dar separă Rep.Belarus de exclava rusă constituită după anexarea celei mai mari părţi a Prusiei Orientale – provincia din jurul fostului oraş german Königsberg (denumit, din 1946, Kaliningrad). Paradoxal, această lacună a fost creată de Stalin însuşi, în procesul stabilirii frontierei sovieto-polone în 1945, când a cedat regiunea Białystok (cu tot cu oraşul Suwałki), deşi cea mai mare parte a acesteia fusese anexată de URSS în 1939 şi încorporată Bielorusiei.

Acest trecut nu foarte îndepărtat, în care steagul alb-roşu-alb a fluturat, din când în când, drept catalizator al sentimentului naţional bielorus, se cere evocat în contextul actualelor evoluţii din Rep.Belarus pentru simplul motiv că poate desluşi dezvoltări viitoare. La urma urmei, acest stat putea să nici nu existe pe harta Lumii. Deşi republică fondatoare a URSS, dacă viziunea lui Lenin asupra noii uniuni nu ar fi prevalat în faţa concepţiei lui Stalin, conform căreia Rusia Sovietică trebuia să înglobeze ea singură tot ce reuşiseră bolşevicii să păstreze din fostul spaţiu ţarist, Bielorusia ar fi devenit o simplă republică autonomă a RSFS Ruse. Suprema raţiune de a fi o republică unională o constituiau cei mai bine de un milion de bieloruşi rămaşi sub stăpânire poloneză şi care aveau să ofere, în nici douăzeci de ani şi în ciuda tratatului de pace şi a unuia de neagresiune, justificarea expansiunii URSS către vest.

Federaţia Rusă din zilele noastre cuprinde 22 de „republici“ (inclusiv Respublika Krym) posedând o formală suveranitate şi având drapele ori steme cu o anume rezonanţă etnică, fiind, în marea lor majoritate, clădite pe fundamentul unei naţionalităţi non-ruse, chiar dacă, în multe cazuri, aceasta a devenit o minoritate locală oarecare. Dintre acestea, deşi liderii tuturora sunt desemnaţi de către preşedintele Rusiei, doar una mai păstrează titulatura de preşedinte – cazul Rep.Tatarstan. De altfel, aceasta a fost şi singura ce şi-a temperat iureşul independentist fără a fi nevoie de confruntări militare directe ca în Cecenia. Ce ar mai conta un steag nou, de vreme ce din punctul de vedere al preşedintelui Putin, bieloruşii „practic, sunt acelaşi popor“ cu ruşii?

Rep.Belarus nici măcar nu are o stemă, ci doar o emblemă, provenită din cea din perioada sovietică. Şi steagul oficial, roşu cu banda orizontală inferioară verde şi cu ornamentul roşu-alb de la lance, este o variaţiune a celui folosit în timpul URSS, fiind creat în 1951, când republica unională devenise membră a ONU, alături de RSS Ucraineană. Cel naţional alb-roşu-alb a reintrat în uz în 1991 (în ciuda criticilor ce îl asociau, ca şi tricolorul românesc în Transnistria, cu anii ocupaţiei 1941-44), dar prin referendumul din 1995 s-a revenit la cel sovietic uşor modificat. Deşi 75% dintre votanţi au sprijinit (oficial) schimbarea, explicabilă, de altfel, în condiţiile în care mai mult de jumătate din populaţie trăia, conform sondajelor, tânjind după defuncta Uniune Sovietică, opozanţii au protestat vehement, inclusiv prin greva foamei susţinută în parlament de câţiva deputaţi. Firesc, drapelul s-a identificat cu regimul lui Alyaksandr Lukaşenka, ce fusese ales preşedinte, în mod liber, cu câteva luni mai înainte. Şi la fel de normal, vechiul drapel naţional a rămas suportul firavei opoziţii clădite în faţa tendinţelor dictatoriale ale acestuia. Nu e vorba de vreun regim autoritar, ci de ceea ce observatorii rezonabili numesc instituţia „ultimului dictator european“.

Steagul alb-roşu-alb nu a stat ascuns prin sertare, ci, ori de câte ori s-a pus de un protest, chiar şi de trotuar, contra lui Lukaşenka, participanţii s-au adunat sub faldurile acestuia şi sub scutul crucii duble (a Sf.Sf.Kiril şi Metodiu), al crucii Sf.Gheorghe, ori al acelui cavaler alb pe fond roşu evocând simbolistica oficială lituaniană, încă din Evul Mediu, numit Pahonya. Acesta este un simbol, în general, tolerat de forţele de ordine, în timp ce afişarea drapelului alb-roşu-alb, permisă în perimetrul manifestaţiilor de protest autorizate, a fost supusă represiunii dincolo de aceste limite. De cele mai multe ori, poliţiştii bieloruşi le recomandau participanţilor să-şi ascundă steagurile odată terminată acţiunea. Până acum câteva săptămâni…

Exact a doua zi după ce, în cadrul mega-conferinţei de presă anuale, preşedintele rus îşi exprimase atât de categoric, răspunzând unei întrebări referitoare nu la situaţia geostrategică ci la politica demografică a Rusiei, viziunea asupra identităţii dintre bieloruşi şi ruşi (deşi, pe de altă parte, pare a se face că nu ştie că moldovenii sunt români), pe fondul agitaţiei create în legătură cu presupusa accelerare a procedurilor de finalizare a Uniunii Statale convenite încă din 1999, la Minsk şi în alte mari oraşe din Rep.Belarus au avut loc demonstraţii contra acestor evoluţii. Nu trecuse o lună de la alegerile parlamentare de la mijlocul lunii noiembrie, în care opoziţia faţă de Lukaşenka nu obţinuse nici măcar un mandat din cele 110 ale legislativului. Intr-o ţară care se consideră ca făcând parte din Europa Centrală…, după 13 ani şi jumătate de la impunerea sancţiunilor SUA, ce fuseseră parţial suspendate (pentru anumite companii) odată cu obţinerea de către opoziţie a trei mandate la alegerile din 2016.

Cu un pluripartidism în care comuniştii reprezintă principala formaţiune (acolo unde au candidat, căci circumscripţiile electorale sunt uninominale), peste trei sferturi dintre mandatele parlamentare au fost obţinute de „independenţi“ afiliaţi puterii executive. Interesant de semnalat este faptul că, la o cotă de participare de peste 77%, unul din doisprezece votanţi a optat pentru „nici unul dintre candidaţi“.

Deci, dintr-o dată, orice opoziţie reală în ţară porneşte de la 8% din electorat, plus o parte dintre absenteişti. Surprinzător, la scrutinul prezidenţial atât de contestat din 9 august, ce a marcat a cincea realegere a lui Lukaşenka, la o rată a prezenţei la vot de peste 84%, au fost doar 4,6% din voturi contra tuturor candidaţilor. Asta, în timp ce doamna Ţihanoǔskaya, cel mai bine clasată dintre toţi cei declaraţi înfrânţi de Comisia Electorală Centrală, ar fi obţinut doar 10,1% dintre opţiunile valabil exprimate.

Având în vedere starea debilitată a democraţiei bieloruse şi existenţa unor partide care mai mult mimează opoziţia, în condiţiile în care o tânără (fostă Miss Belarus) de 22 de ani, care, dacă nu e amanta lui Lukaşenka, ci doar o slăbiciune a acestuia, a ajuns deputat la ultimele alegeri parlamentare, reţelele de socializare s-au constituit în ultimul refugiu al acţiunii politice. De câţiva ani, mai mulţi bloggeri au preluat misiunea de a demasca faţa mai puţin atrăgătoare a regimului de pe poziţiile a ceea ce Lumea Liberă numeşte activism pentru drepturile omului. Intreprinderea lor a fost facilitată prin crearea unor canale (majoritatea cu acces taxabil la cote simbolice) pe YouTube sau Telegram, însumând sute de mii de abonaţi, la o populaţie de 9,5 milioane de locuitori şi o rată de acces la Internet de aproape 80%. Mulţi dintre aceştia şi-au petrecut o mare parte a campaniei electorale în detenţie.

Siarhei Ţihanoǔski, artizanul canalului (creat în 2019) cu a doua cea mai largă audienţă, este chiar soţul candidatei care pretinde că ar fi obţinut circa 60-70% dintre voturile pentru preşedinte, în consecinţă, solicitându-i lui Lukaşenka să predea puterea. A fost arestat în mai multe rânduri, inclusiv pentru organizarea marşului din 20 decembrie 2019, pentru care a fost inculpat şi judecat, primind, la 6 mai 2020, o condamnare de 15 zile, sub limita a ceea ce acolo ar fi considerată una dură, având în vedere condiţiile din închisorile din Belarus. Deşi i-a fost refuzată admiterea pe lista candidaţilor la preşedinţia republicii, în chip miraculos, soţia acestuia a trecut cu bine de faza înscrierii (în locul său), ca persoană independentă.

După ce şi-au trimis copiii în Lituania vecină, ea însăşi s-a văzut îndată după alegeri în postura de expatriat, reuşind să-şi aroge poziţia de lider al opoziţiei şi să se bucure de atenţia Occidentului. In legătură cu acest aspect, a apărut, în interviul pe care ambasadorul demisionar al Rep.Belarus în Slovacia l-a acordat acum câteva zile emisiunii Amanpour & Co, o contestare. Igor Leşcenya, care a avut meritul de a fi unul dintre oficialii Rep.Belarus care a repudiat regimul (după mărturisirea sa, fiind convins de postările fiicei sale), arborând steagul alb-roşu-alb în locul celui oficial şi condamnând represiunea brutală, şi-a exprimat părerea, provocându-i realizatoarei CNN un uşor oftat, că „doamna Ţihanoǔskaya nu este un lider, ci doar un simbol“.

Cu toate aceste semne premature ale unei lupte pentru putere în condiţiile în care Lukaşenka va ceda presiunii publice (şi a celei internaţionale), scenariile invocate de comentatori, fie cel venezuelean, fie cel sirian, sunt îndepărtate de realitatea din Rep.Belarus. Acestea sunt locuri pe planetă unde Rusia lui Putin îşi poate permite să piardă, în cele din urmă. Chiar şi cel armean, dintr-un spaţiu geopolitic aflat sub controlul CSTO [sau, mai bine zis, conform abrevierii ruseşti, ODKB – Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă], ce a prins contur prin schimbările intervenite în acea ţară din 2018 încoace, e inadmisibil pentru orice lider al Rusiei, nu numai pentru preşedintele Putin. Acesta a expus odată motivul esenţial pentru care a decis ocuparea şi anexarea Crimeei: nu şi-a putut închipui cum ar putea ţara sa să facă faţă provocărilor decurgând din existenţa unor baze NATO la Sevastopol, deşi prin acţiunea sa a avut loc îndepărtarea din corpul electoral ucrainean a unei consistente componente rusofone, iar Rusia nu va mai putea dirija evoluţiile politice interne din Ucraina aşa cum a făcut-o până în iarna anului 2014.

Neavând prim-planul până în prezent, reflexele anti-ruseşti, pro-UE sau pro-NATO ale unora dintre sutele de mii de manifestanţi bieloruşi anti-Lukaşenka, ai cărui susţinători invocă, deja, apariţia naziştilor de tip ucrainean, pot pune în discuţie aranjamentele de securitate dintre Rusia şi Rep.Belarus, care ar aduce o potenţială ameninţare, între poziţiile avansate din Letonia (şi Ucraina), la puţin peste 400 km de Moscova. Ce nevinovată părea pancarta purtată de unul dintre cei 1.100 de participanţi la marşul din Minsk din 20 decembrie trecut: „Mr.Putin, Byelorussians are not Russians!”, faţă de potenţialul exploziv şi de necontrolat al sutelor de mii de protestatari din ultimele duminici.

Lukaşenka, care recunoştea la începutul primului său mandat că vorbeşte predilect limba rusă, luând cursuri de bielorusă (devenită, între timp, o limbă încadrabilă conform normelor UNESCO în categoria limbilor ameninţate), nu are foarte multe opţiuni politice care să-l menţină în cărţi. Ambiţia de a nu discuta despre repetarea alegerilor poate fi interpretată drept dovada faptului că frauda a fost atât de mare încât nu i-ar pemite să mai fie declarat câştigător o dată. Chestiunea nu e dacă s-a alterat rezultatul votării, ci cât de mult s-a furat. Dacă ne aducem bine aminte, la 20 mai 1990, în „Dumineca orbului“, Iliescu a câştigat preşedinţia României cu peste 85% din voturi, la fel cum dacă toţi anticomuniştii ce au dat PNŢ 80% din voturi la alegerile parlamentare măsluite din noiembrie 1946, filtraţi prin piramida vârstelor, ar fi votat, firesc şi îndârjit, la fel, PNŢ-CD ar fi obţinut mai mult decât un senator şi 12 deputaţi. Şi, totuşi, s-a vorbit doar marginal de fraudarea alegerilor.

Deja, dinspre statele ce contestă valabilitatea scrutinului au început să fie trimise ajutoare financiare substanţiale pentru asistenţa victimelor represiunii şi nu numai. Cu armata aflată în stare de alertă la graniţele vestice, spre NATO, regimul nu s-a precipitat să anuleze facilităţile de obţinere a vizei de intrare în ţară prin aeroportul internaţional din Minsk, pentru 30 de zile, acordate unui grup de 74 de ţări (altele decât cele pentru care nu e nevoie de viză), dar restricţiile legate de COVID-19 se menţin, firesc. ODIHR – instrumentul OSCE de monitorizare a alegerilor, al cărei raport după primul tur al alegerilor prezidenţiale din Polonia a inclus numeroase aspecte criticabile, a refuzat să-şi trimită o misiune pentru alegerile din 9 august din Rep.Belarus, invocând faptul că a fost invitată în ultimul moment, ceea ce a făcut deplasarea imposibilă. Poate că o misiune de monitorizare chiar restrânsă ar fi oferit o mai mare credibilitate revendicărilor opoziţiei, pentru că diferenţa dintre 80,1% pentru Lukaşenka şi 10,1% pentru Ţihanoǔskaya este enormă. Cât de mare să fi fost frauda electorală?

Punţile Rep.Belarus cu lumea democratică se retrag treptat, prin impunerea unor noi sancţiuni colective sau individuale. Lituania (care, alături de Polonia, este una dintre vocile cele mai active în relaţia antagonică cu Rusia) a anunţat, deja, plasarea a 118 persoane politice din Belarus pe o listă a unor sancţiuni particulare, ceea ce implică faptul că serviciile externe ale acestei ţări au date precise referitoare la mecanismele vicierii scrutinului prezidenţial. Primul punct al reuniunii informale a miniştrilor de Externe ai statelor-membre UE, ce are loc la Berlin pe 27-28 august a fost dedicat situaţiei din Rep.Belarus, dar din cauza formatului zis Gymnich, prin cutumă, nu sunt aşteptate decizii ad-hoc. Sancţiunile sunt iminente, iar fondurile UE destinate anterior acestei ţări au fost redirecţionate.

Alexis de Tocqueville a scris, într-o vreme când libertăţile individuale nu ajunseseră atât de sofisticate, că „pentru ca un guvern să comită acte violente şi nedrepte, nu este suficientă voinţa, nici măcar puterea: vremurile trebuie să fie de aşa natură încât să le permită.“ Degradarea continuă a situaţiei din Belarus, unde au murit, deja, câţiva protestatari, pentru a căror soartă cineva va trebui să răspundă, a ajuns într-un punct cam fără de întoarcere. Mai devreme sau mai târziu, intervenţia Rusiei, căreia numai complicaţia cu opozantul Navalnyi nu-i mai lipsea, va avea loc. Insuşi Lukaşenka, deşi a invocat faptul că lupta se duce „pentru salvgardarea integrităţii şi independenţei“ Rep.Belarus, poate antrena, prin provocări la adresa NATO şi fluturarea spectrului unei ameninţări din partea Vestului, o intervenţie pacificatoare a trupelor ODKB. Acum un deceniu, când a acordat azil preşedintelui Rep.Kyrgyzstan, Kurmanbek Bakiev, răsturnat de la putere sub privirile relativ îngăduitoare ale Moscovei, Lukaşenka a declarat despre ODKB următoarele: „Ce fel de organizaţie mai e aceasta dacă o lovitură de stat cu vărsare de sânge are loc într-un stat-membru, iar acest organism păstrează tăcerea?“, fără a fi satisfăcut de poziţia preşedintelui rus Medvedev, conform căreia problemele din Kyrgyzstan erau de natură internă şi fără nici o legătură cu ingerinţe ale unor terţe puteri care ar fi atacat alianţa.

De altfel, prietenia cu ex-preşedintele kyrgyz, venit în exil şi cu soţia şi cu metresa şi căruia i s-a acordat rapid cetăţenia Rep.Belarus, ca şi dreptul de a-şi cumpăra o proprietate de două milioane de dolari la Minsk (ulterior, pentru casa kulăcească pe care a dat două mii de dolari, familiei Ţihanoǔski i s-au aplicat numeroase şicane) s-a menţinut şi, acum un an, preşedintele Lukaşenka a ţinut să-l felicite pe acesta cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, la palatul prezidenţial, stârnind ecouri extrem de negative pe plan diplomatic, sărbătoritul fiind condamnat in absentia în ţara sa.

Ziua de 27 august a adus şi clarificările mult-aşteptate. In primul rând, Consiliul de Coordonare [Kaardynaţyinaya Rada], din al cărei prezidiu de şapte membri face parte chiar şi laureata Premiului Nobel pentru literatură (din anul 2015, după un exil în Occident, unde era cunoscută mai mult decât în Belarus), scriitoarea de limba rusă Svetlana Alexievich, i-a cerut expres preşedintelui Putin ca Federaţia Rusă să respecte dreptul internaţional, după ce acesta a admis joi că este gata să trimită forţe poliţieneşti în Belarus, la solicitarea lui Lukaşenka. Liderul de la Kremlin a adăugat că „în acest moment, nu este nevoie de un astfel de contingent. Şi sper că nici nu va fi!“

Pe de altă parte, tot joi şi tot la Berlin, Jens Stoltenberg, secretar-general al NATO, a afirmat că alianţa nord-atlantică sprijină Rep.Belarus suverană şi independentă, adăugând: „Este absolut clar, din partea tuturor membrilor NATO, că poporul din Belarus are dreptul de a-şi decide propriul viitor fără amestec din afară, fără amestec din Rusia. Bineînţeles, ei au dreptul la alegeri libere şi corecte!“ Toate acestea nu rezonează, însă, cu atitudinea lui Lukaşenka, a acoliţilor săi şi, cel mai probabil, cu o mare parte a populaţiei, care s-ar împăca, eventual, cu drapelul alb-roşu-alb, dar ar fi extrem de neliniştită de schimbări majore în viaţa ei. Aceşti oameni, care, ca în toate revoluţiile televizate, au şansa să stea departe de cele două tabere, pot rămâne masa de manevră prin care s-ar putea forţa chiar şi un referendum de unire cu Rusia, într-o epocă în care Brexit-ul s-a impus, cu toate deficienţele de informare, cu scorul de 52-48% şi în care susţinătorii independenţei Scoţiei nu-şi propun mai mult de 51% voturi favorabile la o viitoare consultare.

Deocamdată, Consiliul de coordonare de la Minsk ar avea sarcina, în viziunea doamnei Ţihanoǔskaya şi a celor ce îi modelează profilul dur, cu intervenţii, fluente inclusiv în limba engleză, cuprinzând mesaje clare şi răspicate, un discurs direct şi nesofisticat, pătruns de o responsabilitate asumată în care a excelat soţul său în apariţiile pe canalul „O ţară pentru viaţă“, pe care l-a etalat on-line şi în faţa Consiliului European şi a Comisiei de Politică Externă a Parlamentului European, de a asigura tranziţia de la regimul Lukaşenka spre o democraţie autentică.

In acelaşi timp, dacă cineva îşi închipuie că Rep.Belarus este doar un fel de muzeu viu de antichităţi sovietice şi grădina de zarzavat a Rusiei europene, realitatea l-ar contrazice în multe privinţe. Dincolo de numărul mare de persoane social-asistate (cu nostalgia inerentă a vremurilor definitiv apuse), Belarus nu e cea mai săracă ţară a Europei. In 2019, PIB-ul pe locuitor a fost de aproape 20.000 USD (faţă de valorile calculate de: 38.214 – pentru Letonia, 34.218 – în Polonia, 32.204 – în Lituania, ori 29.181 USD – în Rusia, dar sensibil mai mare decât în Ucraina – 13.341 USD/locuitor). Sectorul IT, ai cărui specialişti sunt numiţi «aityşniki», este extrem de activ şi beneficiază de investiţii chineze semnificative. In măsura în care dogmelor materialismului istoric li se recunoaşte aplicabilitatea şi dacă ne putem îndoi dacă nu cumva preşedintele Putin este manevrat de oligarhia rusă şi nu invers, atunci cu siguranţă oligarhii ruşi privesc cu interes spre Belarus, ţară rămasă îngheţată într-un capitalism de stat cu numeroase active bune de privatizat.

Astfel s-ar răspunde şi chestiunii „Până când va rezista preşedintele Lukaşenka?

Până vin ruşii…“, fie că vor fi trupe „de menţinere a păcii“, fie că acapararea a ceea ce se mai poate din economia republicii va prevala, odată ce reformele structurale vor fi demarate.

Lukaşenka poate rămâne în istorie drept primul, unicul (şi ultimul) preşedinte al unei Rep.Belarus independente. De vreme ce consideră zbaterea sa pentru putere ca fiind lupta întregii ţări, cu excepţia protestatarilor, pentru salvarea acesteia, nu este exclus ca, în caz de forţă majoră, să se resemneze cu poziţia de preşedinte desemnat

al unui nou subiect al Federaţiei Ruse (cu sau fără «sţiah»-ul alb-roşu-alb ori stema Pahonya), căruia i s-ar acorda favorul de a purta o titulatură onorifică similară cu cea a preşedintelui Republicii Tatarstan.

Notă. Acest material include transliterarea numelor de familie bieloruse în grafie latină conform normelor actuale în uz, cu excepţia diacriticelor din limba română, considerate mai potrivite pentru cititori. In limba bielorusă se zice Puţin, iar, pentru moment, se dezbate chestiunea primei litere a numelui familiei Ţihanoǔski.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.