Mulţi oameni din zilele noastre sunt încurajaţi de acumulările pozitive din lume. Unii dintre ei, cu gândul la sporirea vertiginoasă a cunoştinţelor, spun încrezători că am intrat în „societatea cunoaşterii“ şi putem fi optimişti, căci vor fi soluţii la probleme. Destul de repede, ei au trebuit să admită că este nevoie nu doar de cunoaştere, ci şi de înţelepciune pentru a trăi convenabil şi, deci, de complementul „societăţii înţelepciunii“. Alţii, observând creşterea posibilităţilor de comunicaţie, cred, plini de speranţe, că am fi în „societatea comunicaţiilor“, în care nimeni nu e singur. La fel de repede, aceştia au trebuit să accepte că unde este comunicaţie nu este neapărat şi comunicare şi că avem nevoie de încă un complement – cel al „societăţii comunicării“. Destul de mulţi salută emergenţa „societăţii postseculare“, dar îşi dau seama curând că, dacă religia nu este înţeleasă la propriu şi nu există o convergenţă a religiilor, schimbarea nu aduce de la sine pacificare şi mai multă disponibilitate de a-l ajuta pe cel în necaz, ci mai degrabă conflicte.
Acumulările din jur pot fi însă straturi sub care se ascund realităţi deloc liniştitoare. De aceea, spirite mai perspicace au căutat să capteze mai conceptualizat – deci cu mai puţină cedare la simple impresii – ceea ce se petrece în profunzime. Peter Sloterdijk susţine că pe culmile iluminismului s-a creat de fapt o “societate cinică”: David nu-l mai provoacă pe Goliat în numele iscusinţei, nici zdrenţărosul Diogene din Sinope pe suveranul Platon, ci Goliat îi transmite lui David “cine e sus” şi “cine e jos”, iar Platon poate pretinde că adevărul nu este pentru oricine. Unul dintre ultimii diagnosticieni, dintre adepţii teoriei societăţii, Ulrich Beck, ne spunea că am intrat în “societatea riscului”: nu se poate păşi în realitate fără a păşi în risc (intoxicare, otrăvire, radiere, dezinformare, înşelare). Psihiatrul George Şerban şi istoricul Wolfgang Reinhardt argumentau că am intrat în “societatea minciunii”: mulţi oameni s-au deprins între timp cu minciuna, iar întrebarea “care este de fapt adevărul?” se pune tot mai rar. Principalul filosof spaniol de acum, Daniel Innerarity, ne spune că am intrat într-o “societate invizibilă”: viaţa fiecăruia depinde de o reţea complicată de forţe ascunse ce controlează lumea. Ziarista Sarah Cayes crede că am păşit în “societatea cleptocratică”: anumite grupuri au luat sub control societăţile şi le manevrează în voie.
Fiecare dintre aceste diagnoze invocă fapte de netăgăduit, iar prelucrarea teoretică, chiar literară, este impresionantă. Împreună, diagnozele atestă că am intrat în societăţi ce pot părea în ordine doar conformismului liricoid şi ideologiilor ipocrite.
Opinia mea este că, într-adevăr, destinele afectate din jur şi amplitudinea suferinţelor ne obligă, moral şi civic, să privim societăţile şi sub aspectul malformărilor, adică din punctul de vedere a ceea ce lipseşte. Mai consider, însă, că fenomenul mai perceptibil şi de departe mai extins decât cinismul, riscul, minciuna, dependenţa de forţe ascunse şi de grupuri este nesiguranţa. S-a intrat, mai curând, în “societatea nesigură”, în legătură cu care înfloresc celelalte “societăţi” – a cinismului, a riscului, a minciunii etc. Nesiguranţa nu este neapărat cel mai profund fenomen trăit de locuitorii societăţilor actuale, dar este, la orice comparaţie, fenomenul mai uşor reperabil şi mai accesibil unei soluţii.
În ce constă nesiguranţa? Să ne amintim cât de tulburat a fost Aristotel când, stabilind principiul noncontradicţiei ca bază a logicii, a întâlnit enunţurile privind viitorul lipsit de necesitate, nedeterminat, în fapt nesiguranţa. Nu numai că nu se ştie ce va fi mâine, dar realitatea însăşi este deschisă mai multor posibilităţi.
Dar nu reflecţia asupra nesiguranţei s-a dezvoltat mai întâi, ci aceea asupra riscului. S-a trăit secole la rând cu impresia cvasigeneralităţii siguranţei, chiar dacă în lume erau accidente, nedreptăţi, eşecuri. Filosofiile şi teologiile au întărit această impresie încadrând aşteptările confirmate şi decepţiile în scenarii justificative ale organizării lumii.
A revenit unui sociolog, cel mai important sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, să întreprindă prima cercetare sistematică a riscului. Ea merită amintită, chiar dacă se preferă uneori idei păstoase şi analogii picante în locul noţiunilor riguroase, din motivul simplu că această cercetare a atras atenţia asupra unei caracteristici a societăţilor în care trăim.
În fapt, Niklas Luhmann a observat (vezi Soziologie des Risikos,De Gruyter,Berlin,New York, 2003) că riscul devine problemă curentă a societăţii moderne târzii, care afectează comunităţile umane pe scară mare. El spune simplu: deciziile care se adoptă în societăţile în care trăim vor să controleze viitorul, dar depind tot mai puţin de natura lucrurilor, oricum ar fi aceasta înţeleasă, şi tot mai mult de “tehnicalităţile” deciziilor însele. “Tehnica şi, dată odată cu ea, conştiinţa a ceea ce se poate au ocupat terenul naturii, iar presupunerea, ca şi experienţa, arată că aceasta poate proceda mult mai uşor destructiv decât constructiv. Temerea că lucrurile ar fi strâmbe creşte rapid şi, odată cu ea, riscul ce ţine de decizii” (p.6). Intrăm, altfel spus, în societăţi rezultate din creaţie de sine (“autopoieză”) în baza deciziilor ce manipulează comunicaţiile. Nimic nu mai este reper ferm, totul devine de fapt material de prelucrat de către cei care iau decizii, încât, pe acest fundal, va trebui să ne întrebăm: cât de normal este de acum ceea ce se socoteşte a fi normal?
Nu avem idee din ce limbă vine cuvântul, dar ştim că reflecţia despre risc a fost legată, la origini, de călătoriile pe mare, care trebuiau asigurate în prealabil. Apoi, termenul s-a aplicat cu referire la tipărituri – cel care răspândeşte zvonuri riscând să fie luat la rost şi întrebat de unde le ştie. Blaise Pascal a dat folosinţă metafizică termenului în celebrul său “pariu” al existenţei divinităţii – cel care crede în Dumnezeu riscă mai puţin, căci îl aşteaptă viaţa veşnică sau, cel puţin, o viaţă fără damnare, decât cel care nu crede, care se poate trezi damnat pentru vecie. Mai târziu, în economie, s-a asumat că cine nu riscă punând la bătaie resursele, nu câştigă. Aproape de noi, în modelarea obţinerii profiturilor de către companii, s-a asumat că au profituri mai sigure firmele care ştiu să absoarbă riscurile în strategiile lor.
În efortul de a-l elucida, Niklas Luhmann a găsit trei elemente ale riscului: riscul este legat de luarea de “decizii”, mai exact de “intuiţia că unele avantaje se ating numai dacă se pune ceva în joc” (p.19); riscul presupune timpul şi are de a face cu viitorul; riscul poate antrena urmări nedorite, “daune” (pierderi). În ce măsură se produc daune datorită erorilor de decizie şi pe cât se produc ca urmare a realităţii incontrolabile? Se poate discuta, dar riscul propriu-zis nu se reduce la primul caz niciodată, chiar dacă se învecinează uneori cu decizia prost informată sau inadecvată.
Niklas Luhmann era convins că riscul ţine de orientarea spre viitor a societăţii moderne şi are efecte structurale. De aceea, el vorbeşte cât mai puţin posibil de oamenii care îşi asumă riscul şi de cei care-i plătesc costurile. Eu cred că nu ne putem îngădui asemenea punere în paranteze, căci cineva ia totdeauna deciziile şi cineva le suportă urmările. Niklas Luhmann credea că de fapt structurile societăţii, în condiţiile unei creşteri explozive a complexităţii, nu mai pot fi stăpânite şi târăsc oamenii după ele. Spre deosebire de fostul meu profesor din seminariile de pregătire a doctoranzilor de la Bielefeld, aş spune că totdeauna rămâne şansa unei încercări de stăpânire a mersului lucrurilor prin implicarea persoanelor atinse de decizii în luarea deciziilor însele. Niklas Luhmann mai credea că ceea ce se numeşte critica culturală a societăţilor noastre este oricum covârşită de mecanismele unei puteri anonimizate şi rămâne retorică; eu cred că această critică va trebui integrată. El credea că nimeni nu se poate sustrage integrării în sistem; eu sunt de părere că integrarea pe bază de valori este de sine stătătoare şi mai poate corecta sistemul.
Știm prea bine că oamenii sunt fiinţe care includ anticiparea viitorului în deciziile lor curente. De aici nu rezultă că riscul ar fi realitatea primă, nemijlocită a vieţii. Văd trei motive pentru aceasta: a) nesiguranţa este resimţită de oameni mai direct decât riscul. Ca exemple, la noi se percepe încă puţin riscul unei destabilizări a Europei ca urmare a unor decizii discutabile, dar se trăieşte nesiguranţa ce se creează. Se percepe încă vag riscul deciziilor de personal eronate din administraţia indigenă şi al deciziilor eronate ale personalului nepregătit, dar se trăieşte pe larg nesiguranţa ce rezultă din toate acestea; b) orice risc este acompaniat de nesiguranţă, dar nu orice nesiguranţă este legată de asumarea de riscuri, căci oamenii pot fi în nesiguranţă fără să întreprindă mare lucru, contemplând doar; c) riscul şi nesiguranţa nu se distribuie univoc, dar riscul este la început al celor care decid, iar nesiguranţa îi afectează mai întâi pe ceilalţi, care trăiesc efectele, şi, până la urmă, pe toţi.
Dacă aruncăm o privire în viaţa societăţii de astăzi, ceea ce o caracterizează tot mai larg este nesiguranţa. Aceasta este trăită şi dacă cinismul este atmosfera, şi dacă se minte, şi dacă realităţile sunt ascunse, şi dacă cleptocraţia triumfă.Nesiguranţa a ajuns atât de mare, încât, se vede bine, mai ales în societăţi timorate de ierarhii şi de titluri fără acoperire, interesează prea puţin ce şi cum ar putea schimba situaţia, ci se preferă replierea în vechi mituri sau improvizaţii.
Ulrich Beck observa că după ce, multă vreme, în Europa, obţinerea de performanţe, precum producerea de bogăţie, a acoperit conştiinţa riscului, în societăţile actuale trăirea riscului este deasupra altor trăiri (vezi Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986, p.17). Se poate spune, cu atât mai mult, că în vreme ce, până acum, nesiguranţa rămânea în subsidiarul succeselor, acum ea câştigă teren şi stă în faţa acţiunilor oamenilor.
Se pot da nenumărate exemple. De pildă, alegerea carierei de către un tânăr este mai plină de nesiguranţă ca oricând, pe fondul destrămării muncii de odinioară prin fărâmiţare, delocalizare, golire de conţinut, al confuziei valorilor, al prevalenţei capitalului financiar şi al evoluţiei proprietăţii. Întemeierea familiei este nesigură pe fondul incertitudinilor locului de muncă, al relativismului galopant, al desfigurării relaţiilor umane, al conflictului generaţiilor. Cariera ştiinţifică este lovită de nesiguranţele generate de tabloul neclar al disciplinelor, de topirea graniţelor cunoaşterii, de concurenţa formelor neştiinţifice de abordare a lumii, de interferenţele politicii, de dependenţa de investiţii. Cariera politică este zguduită de nesiguranţe, odată ce democraţia parlamentară trece în democraţia forţelor străzii, pregătirea contează mai puţin decât mediatizarea, principiile se înlocuiesc cu reţetele, raţiunea cu descurcarea, tradiţia cu tradiţionalitatea, în condiţiile în care se proclamă mereu un nou început.
Spre a ilustra relaţia de astăzi dintre risc şi nesiguranţă, să luăm însă în seamă situaţia ce ar ameninţa ţara noastră: nesustenabilitatea sistemului de salarii şi pensii. Chiar dacă nu a fost discutat, riscul s-a asumat odată cu oprirea unor unităţii industriale, în locul convertirii lor, cu vânzarea la fier vechi, în locul punerii de condiţii în faţa privatizării, precum în alte ţări, cu aplicarea mecanică a „terapiei de şoc”, în locul calculelor de rentabilizare, cu dramatica scădere a efectivului lucrătorilor din România. Riscul acesta s-a asumat prin deciziile cuiva, pe pariul că economia se pune în mişcare oarecum de la sine, în pofida oricăror intervenţii, în condiţiile libertăţii de iniţiativă. Or, s-a dovedit că orice sistem funcţionează prin decizii luate de cineva.
După asumarea riscului, în condiţiile menţionate, s-a lăţit nesiguranţa, iar, de la o vreme, aceasta s-a reprodus de la sine, într-un cadru al economiei ce nu a mai fost interogat. Adusă pe scenă de aşa-zisa dreaptă din România – care în loc să pună în mişcare economia, se inspiră din măsurile anilor douăzeci –, tema nesustenabilităţii sistemului de salarii şi pensii este luată acum, de către unii, ca un dat ineluctabil al vieţii. Prea puţin contează adevărul că tăierile de salarii şi pensii din 2010 nu au făcut decât să agraveze situaţia. Economia nu s-a pus în mişcare; a rezultat doar un precar echilibru bugetar fără dezvoltare, care nu face decât să amâne scadenţa.
În absenţa unei intervenţii prin decizii înţelepte, nesiguranţa continuă. În loc să se conştientizeze riscul care a creat-o şi să i se opună o alternativă, societatea, în continuare administrată fără pricepere, ajunge în situaţia în care dorinţa cea mai fierbinte a celor în deplinătatea vârstei este emigrarea. Riscul era legat de decizii iniţiale ale celor care au angajat măsurile sau lipsa de măsuri economice; nesiguranţa este trăită de ceilalţi şi, până la urmă, de toţi, şi devine pericol.
Să luăm un alt exemplu, cel al democraţiei din România. La începutul anilor nouăzeci, partidele de atunci au instalat Constituţia cu paşi salutari: pluralism politic, economie de piaţă, drepturi şi libertăţi inalienabile, parlamentarism democratic, stat de drept. Dar şi cu posibilităţi de abuz. Destul să ne gândim la numirea prim-ministrului, care în democraţii este chestiune de vot la urne al cetăţenilor, la noi devenind, prin răstălmăcire, chestiune de capriciu, care a şi dus la desemnări evident sub nivelul importanţei funcţiei.
Ceea ce este mai grav, însă, este că s-a angajat, în plus, riscul de a nu mai respecta nici măcar Constituţia. Am aici în vedere două fapte ce au marcat legislaţia. Nu s-a înţeles că una este răsturnarea unei dictaturi şi alta este construcţia democratică şi că cine foloseşte mijloacele demantelării unei societăţi pentru a crea o democraţie nu are cum să ajungă departe. Democraţia nu se poate crea decât cu mijloace democratice. Nu s-a înţeles, apoi, că suprafaţa numirilor unipersonale în funcţii executive (miniştri, consilieri, adjuncţi etc.) nu are voie să o depăşească pe cea a alegerilor, iar dacă se petrece aceasta, democraţia este pusă în pericol. Asistăm şi astăzi la un adevărat sport al numirilor: prim-ministrul îşi numeşte miniştrii, de regulă cu omagiul comisiilor parlamentare, fiecare funcţie îşi numeşte consilieri şi şefi de cabinet, rectorii îşi numesc decanii, în vreme ce corpul electoral de la nivelul respectiv devine dependent de cei numiţi. Se crede că desemnările unipersonale (sub deviza, ce se atribuie în mod fals democraţiei, “fiecare îşi face echipa!”) sunt normale, când, în fapt, ele înlocuiesc democraţia. Parlamentarul, cu atât mai puţin cetăţeanul, nu numai că nu-i mai controlează pe cei numiţi, dar devine, cum arată nenumărate exemple din jur, supusul lor. Altfel spus, desemnările au ajuns, la noi, să surclaseze alegerile democratice. Nu mai vorbim de faptul că cei desemnaţi sunt de obicei şi mai nepregătiţi decât cei care ajung să îi desemneze!
În locul unei dezbateri care să valorifice opiniile cetăţenilor, avem astfel, cum se vede, controversa superficială dacă la alegeri sunt necesare un tur sau mai multe tururi, fără a pune întrebarea dacă alegătorul decide efectiv în vreun fel. Este clar că cetăţeanul nu decide mai mult, oricâte tururi ar fi, câtă vreme deznodământul depinde fatal de aranjamente între simpli activişti!
Cu cele două neînţelegeri, democraţia trece pe nesimţite în autoritarism şi nu are cum să aducă rezolvări şi, desigur, siguranţă. Nu este vorba nici măcar de autoritarism luminat, căci lipsa de pregătire a decidenţilor face să nu se pună în joc vreun program sau proiect, aceasta din motivul simplu că nu se lucrează cu pricepere la vreunul. Nesiguranţa s-a lăţit, iar acum se reproduce singură şi ne mirăm de anvergura a ceea ce lipseşte, a nemulţumirii şi a dorinţei de emigrare.
Astfel, se vede bine, pe două exemple, cum “tehnicalităţile” au înlocuit vederile naturale asupra economiei, respectiv democraţiei. Cum ar arăta naturaleţea?
Nimeni nu a abordat mai precis în ultimele decenii chestiunea libertăţii şi dreptăţii sub aspect juridic decât Ronald Dworkin. Celebrul profesor de drept (vezi Souverein Virtue, Harvard University Press, 2000) a infirmat pretinsa antinomie dintre libertate şi dreptate, care mai este calul de bătaie al unor propagandişti ce vor să acrediteze convingerea că o democraţie de castă şi o dreptate strâmbă ar fi inevitabile. El a arătat – ceea ce ne interesează aici – că inegalităţile nu fac casă bună cu democraţia şi trebuie reduse. Dar discuţia este nesfârşită şi poate aluneca în egalitarisme şi elitisme, deopotrivă de reprobabile, dacă nu se ia în seamă un fapt aparent simplu: nu putem spera la libertate şi la egalitate, orice criterii punem în joc, dacă nu facem astfel încât fiecare cetăţean să fie implicat în evaluarea situaţiei lui şi a situaţiei generale, adică fără să-şi poată spune şi valorifica părerea. Numai o democraţie ce-i lasă cuvântul fiecăruia, în orice moment al vieţii, şi respectă ceea ce acesta spune poate spera să fie veritabilă.
Nimeni nu a dedicat în deceniile recente reflecţii precise asupra a ceea ce înseamnă justiţia sub aspectul formulării legii înseşi, precum Michael J. Sandel. Cunoscutul profesor de drept al guvernării a arătat (vezi Justice. What’s the Right Thing to Do?, Penguin Books, London, New York, 2009) că, în pofida mentalităţii marketiste, care priveşte legile ca reguli indiferente faţă de ceea ce se petrece în jur, o societate devine justă numai dacă legea nu rămâne neutră în raport cu aspiraţia la un anumit fel de viaţă. “A gândi asupra justiţiei pare să nu fie posibil fără să ne gândim la cel mai bun fel de a trăi” (p.10). Acest fel de a trăi este concret, trăit clipă de clipă de om.
Iar dacă fiecare cetăţean este implicat continuu în a-şi spune părerea despre ceea ce este în jur şi dacă justiţia priveşte felul în care persoana trăieşte, atunci se poate avea încredere în acea integrare în societate prin valori care este capabilă să corecteze sistemul când acesta o ia razna şi, la nevoie, îl schimbă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.