În cartea sa, Ronen Bergman alocă un loc special tentativelor eșuate de asasinare a lui Yasser Arafat. Am amintit ieri episodul uciderii lui Khalil al-Wazir, Abu Jihad, la Tunis. Trebuie să adaug că tot atunci se afla acolo și liderul OEP, Yasser Arafat, care, așa cum am aflat ulterior din mai multe surse palestiniene, nu dormea noaptea într-un loc anume, ci avea amenajat un pat într-un automobil care-și schimba locul mereu. În ce-l privește, tentativele de asasinare au fost numeroase, unele putând să se soldeze cu adevărate dezastre pentru comanditari.
Astfel, pe 25 ianuarie 2018, în revista The New York Times Magazine, Bergman povestește că, pe 23 octombrie 1982, mai multe avioane de luptă israeliene au cerut să li se aprobe să deschidă focul asupra unui avion commercial DHC-5, decolat din Atena spre Cairo. Potrivit informatorilor Mossad, la bordul avionului se găsea Arafat. Șeful Statului Major al Armatei Aerului, gen. David Ivry, a ezitat să-și dea acordul, dat fiind că avea îndoieli asupra infomațiilor Mossadului. Mai exact, el nu înțelegea cum se putea deplasa Arafat la Cairo la bordul unui avion privat.
„Negativ“, a răspuns el ferm pilotului care comanda escadrila. Și asta, în pofida ordinului formal dat de șeful Statului Major al Forțelor de Apărare, gen. Rafael Eitan, și al luminii verzi aparținând ministrului Apărării, gen. Ariel Sharon. Apoi, la ora 17.23, la aproape o oră de la decolarea escadrilei de luptă israeliene, s-a aflat că la bordul avionului exista un Arafat. Dar era Fathi, fratele lui Yasser, medic pediatru, fondator al Semilunii Roșii palestiniene. El ducea la Cairo 30 de copii palestinieni care supraviețuiseră masacrului comis în tabăra Sabra și Chatila din Beirut de trupele comandate de gen. Sharon și urmau să fie tratați la spitalul din Cairo. Gen. David Ivry a ordonat avioanelor să revină la bază.
După cum notează revista amintită, pentru Bergman, episodul ilustrează dilema cu care s-au confruntat autoritățile de la Tel Aviv de-a lungul celor 70 de ani, datorită tensiunii „dintre principiile fundamentale ale democrației și instinctului de autoapărare al unei țări.“
Potrivit autorului, tot ceea ce a descoperit „dezvăluie o istorie ascunsă, surprinzătoare chiar din punctul de vedere al reputației de ferocitate, atașate deja Israelului.“
Revenind la Arafat, specialiști în servicii de informații, gazetari reputați sau chiar foști șefi de servicii secrete recunosc aproape la unison că nicio țintă vie nu a scăpat atât de mult serviciilor secrete israeliene ca liderul OEP. Este cert că, începând din anii ’60, au existat numeroase tentative petru a-l asasina și toate au eșuat, ceea ce a contribuit la creșterea popularității lui. Eforturile israeliene au crescut în special sub impulsul gen. Sharon, numit în august 1981 ministrul Apărării în guvernul lui Menahem Begin.
Obiectivul comandoului Salt Fish
El a făcut o prioritate din asasinarea lui Arafat, fapt pentru care a fost creată o forță de intervenție cu numele de cod Salt Fish. Asta, în timp ce în iunie 1982 Tsahal, armata israeliană, a invadat Libanul spre a alunga de acolo combatanții palestinieni. Articolul din „The New York Times Magazine“ povestește cum echipa Salt Fish a decis să-l urmărească pe ziaristul de stânga, Uri Avnery, care avea programat un interviu cu Arafat la Beirut. Pe 3 iulie 1982 comandoul urma să-l ucidă pe liderul OEP. Ziaristul era însoțit de un reporter și un fotograf. Măsurile luate de anturajul lui Yasser Arafat au făcut ca planul să eșueze, membrii comandoului Salt Fish pierzând urma echipei lui Uri Avnery în Beirut.
Articolul citat arată apoi că pe 4 august Rafael Eitan a luat o inițiativă deosebită. L-a convocat pe Aviem Sella, un ofițer de rag înalt din aviația israeliană, cerându-i să-l însoțească personal la bordul unui avion de luptă care urma să bombardeze un imobil din Beirut în care era programată o reuniune cu participarea lui Arafat. Operațiunea a avut loc a doua zi, dar bombele au fost lansate înaintea sosirii liderului OEP.
„Dorința lui Sharon de a-l ucide pe Arafat nu a slăbit deloc“, notează Bergman. Chiar și zborurile comerciale – pentru care OEP avea obiceiul să cumpere toate locurile de la clasa bussines – erau considerate „ținte legitime“. În acest caz, „avionul trebuia doborât în larg, departe de coastă, astfel încât anchetatorii să aibă nevoie de mult timp pentru a găsi epava și a stabili dacă el a fost atins de o rachetă ori s-a prăbușit în adâncuri datorită unei pene de motor.“ În final, eforturile lui Sharon de a comite „o crimă de război intenționată“, cum arată articolul, nu au fost fructuoase. Mai mult, ministrul Apărării, Ariel Sharon, a fost constrâns să demisioneze, fiind pus în cauză în urma anchetei privind masacrul de la Sabra și Chatila.
După cum adaugă Ronen Bergman, în pofida acestui eșec, Sharon a ajuns premier în 2001, fostul „vultur“ schimbându-și optica, el având în vedere în premieră o soluție politică la conflictul cu palestinienii prin crearea unui stat palestinian. Totuși, după cum scrie jurnalistul citat, „asta nu i-a micșorat cu nimic ura față de liderul“ Autorității Autonome Palestiniene. În Israel s-au luat noi decizii față de soarta lui Arafat, fie în cadrul armatei, al serviciilor de informații, fie al guvernului, unde se credea mereu că el trebuie ucis. În martie 2004, însuși Sharon nu a eliminat această idee, în momentul în care se angajase chiar în fața președintelui George W. Bush la prima lor întâlnire, că va respecta integritatea fizică a conducătorului palestinian.
Alături de alți trei confrați români, l-am revăzut pe Arafat la finele lunii aprilie 2002, când l-a primit pe ministrul român de Externe Mircea Geoană, în așa-zisul palat Muqata din Ramallah-Cisiordania, unde-și găsise refugiul după asediul la care fusese supus de trupele israeliene. Era foarte slăbit, abia vorbea, dar, cu toate astea, și-a amintit bine de convorbirile din București.
Ronen Bergman conchide că, „peste câtva timp, brusc, Arafat, cel care reușise să fenteze moartea de atâtea ori, a murit în urma unei misterioase infecții care a dus la un atac (așa cum se arată în dosarul obținut de The New York Times). Azi, disputa privind cauza morții lui încă face ravagii (…) în legătură cu acest fapt și dorința de a ști dacă s-au găsit ori nu pe îmbrăcămintea și corpul lui urme de plutoniu, un element radioactiv folosit în asasinate.“
Articolul relansează astfel problema cauzelor morții lui Arafat, deși nu aduce elemente noi legate de acest dosar controversat, fapt care nu se întâmplă cu alte subiecte sensibile tratate pe larg în volumul incendiar publicat de Ronen Bergman și care a stârnit deja atâtea comentarii și controverse.
Lasa ca vineee!