România asta a noastră, despre care unii spun, scârbiți, că s-ar fi săturat, are o „soră“ cerească, pe care încă nu a călcat picior de om. Este o țară abstractă, o Românie celestă, care, deși nu este vizibilă cu ochiul liber, trăieşte din plin pe hărţile astronomilor. Este o Românie subtilă, „locuită“ de nemuritorii numiți Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Spiru Haret ori Elena Văcărescu. Această lume cerească, în care astronomii se mişcă de parcă ar fi la ei acasă, este un meleag straniu unde se vorbeşte o limbă ocultă, inaccesibilă profanilor. Este o realitate paralelă, locuită de „personaje“ stranii numite Nove şi Supernove, Pulsari, Quasari, Stele neutronice, Pitice albe sau Gigante roşii. Deosebit de complexă, „geografia“ acestei lumi este compusă din constelaţiile vizibile cu ochiul liber, dar şi din stranii entităţi astrofizice de care ne despart miliarde de ani-lumină. Privită la această scară de proporții cosmice, România „cerească“ este chiar aici, lângă noi, în interiorul sistemului nostru solar.
Patria selenară
Cândva, pe la începutul anilor ’60, când lumea se confrunta cu Războiul Rece, lupta de orgolii dusă între americani și sovietici ajunsese chiar și în Cosmos. Atunci, una dintre victoriile de palmares ale URSS a fost lansarea primei staţii automate care a reuşit să înconjoare Luna. A fost o realizare tehnică deosebită, care, dincolo de aspectul propagandistic, a prilejuit o premieră excepţională: omenirea a putut vedea pentru prima dată în istoria ei faţa ascunsă a satelitului nostru natural. Ceva mai târziu, asamblând fotografiile de la „faţa locului“, savanţii sovietici au întocmit prima hartă a feţei nevăzute a Lunii. Iar conform principiului „primul venit, primul servit“, tot ei au fost şi primii „naşi“ ai acelor meleaguri virgine. Motiv pentru care n-au ratat ocazia de a oferi un spectacol cosmic al vanităţii umane: cele mai mari cratere şi lanţuri de munţi de acolo au primit nume precum „Uniunea Sovietică“ sau „Hruşciov“. Sarcina de a boteza formele de relief mai modeste a revenit Uniunii Astronomice Internaţionale (UAI), care a solicitat ţărilor membre să propună câte un nume. România a decis ca „ambasadorul“ nostru pe faţa nevăzută a Lunii să fie Spiru Haret. Numele său a fost dat unui crater cu diametrul de 29 de kilometri aflat aproape de Polul Sud selenar. Craterul Haret se adaugă astfel unui alt nume, deja prezent pe Lună: Montes Carpatus (Munţii Carpaţi). Este un lanţ muntos format în urmă cu 3,5 miliarde de ani, care ocupă partea sudică a depresiunii „Mare Imbrium“. La fel de semeţi ca ai noştri, Carpaţii lunari, probabil de origine vulcanică, au şi ei vârfuri înalte de aproape 2.500 de metri.
Infernul venusian
Temperaturi medii de 450 de grade, presiuni de zeci de atmosfere, uragane fierbinţi care ţi-ar arde instantaneu carnea de pe oase, totul învăluit într-un giulgiu gros de nori toxici. Infernul? Nu, acestea sunt condiţiile de mediu de pe planeta Venus. Chiar dacă planeta vecină ne luminează nopţile sub forma unui astru strălucitor numit de obicei Luceafăr, nici cele mai mari telescoape din lume n-au reuşit să observe, în mod direct, formele de relief de pe suprafaţa lui. Asta, până la mijlocul anilor ’80, când savanţii au pus la punct nişte aparate radar deosebit de puternice, care s-au putut folosi și în cercetările astronomice. Alături de câteva staţii automate care s-au „sinucis“ traversând atmosfera venusiană, iar unele au și apucat să aterizeze pe infernala planetă vecină, aceşti „ochi“ sofisticaţi au fost singurele mijloace de cercetare care au reușit să străbată stratul compact de nori şi au „palpat“ relieful planetei vecine. Astfel, cu acea ocazie s-au identificat mai multe lanţuri muntoase, decupate de canioane imense separate prin podişuri vaste cărora li se adaugă şi nişte cratere, asemănătoare celor de pe Lună ori celor întâlnite și pe Marte.
Fineţea excepţională a noii aparaturi a permis realizarea unei hărţi detaliate a planetei vecine. Denumirile formelor venusiene de relief au fost omologate tot de UAI, care a decis ca unul dintre cratere să poarte numele Elenei Văcărescu. Situat în emisfera sudică a planetei, acesta are un diametru de 31,5 km. Şi se află pe podişul Nsomeka Planitia, foarte aproape de lanţul muntos numit Saule Dorsa. Poeta română nu este singură în spaţiul cosmic. Trăitor etern în cerul poeziei româneşti, Eminescu s-a „instalat“, în anul 2007, în aprilie, pe Mercur, unde numele său a fost dat unuia dintre craterele identificate pe planeta de lângă Soare. Cu un diametru de 125 km, Eminescu de pe Mercur prezintă un interes ştiinţific deosebit: pare să fie mai nou decât restul craterelor, apărut probabil în urma impactului cu un asteroid.
Cometele „Daimaca“
Milenii la rând, omenirea a considerat apariția pe cer a unei comete un semn rău prevestitor. Abia în ultimele două secole, astronomii au aflat că, de fapt, cometele sunt și ele niște corpuri cerești de foarte mici dimensiuni. Ulterior, știind ce caută, astronomii, dotați cu instrumente din ce în ce mai performante, au descoperit zeci și sute de comete, pe care le-au și „botezat“ după cum au crezut ei de cuviință. Dar a existat și o excepție: românul Victor Daimaca. Acesta a fost un astronom amator, care, înarmat cu un simplu binoclu militar, a reușit o performanță spectaculoasă: între anii 1945 și 1958 a descoperit șapte comete, dintre care două îi poartă numele. Pentru prima dintre cometele descoperite, Victor Daimaca a primit, din partea Societăţii Astronomice a Pacificului din San Francisco, o medalie de bronz care avea numele său gravat pe ea. „Omologate“ imediat după descoperirea lor, cometele „Daimaca“ fac parte și acum din patrimoniul astronomic mondial.
Artiștii din Cosmos
Astronomii ştiu de mult că între Marte şi Jupiter gravitează câteva sute de mii de asteroizi care alcătuiesc o centură interplanetară. Savanţii au în vedere chiar şi o ipoteză conform căreia această armată cosmică de corpuri cereşti minuscule ar fi luat naştere cândva, prin explozia unei planete adevărate. Prinşi în cleştele gravitaţional al celor două planete supuse atotputernicei atracţii solare, care adună la un loc tot sistemul nostru planetar, asteroizii se mişcă pe traiectorii alungite care, uneori, pot intersecta catastrofal orbita terestră. Impactul cu asteroidul, despre care se spune că a ucis dinozaurii, este cel mai dramatic exemplu. Dar asta nu i-a împiedicat pe astronomi să-i boteze pe aceşti „asasini cosmici“ cu numele unor savanţi sau mari artişti. Iar dintre aceștia nu lipsesc câțiva români celebri. Asteroidul „2331 Pârvulesco“ poartă numele astronomului Constantin Pârvulescu, specialist în studiul roiurilor stelare globulare. Micul corp ceresc are un diametru de 24 km, se roteşte în jurul Soarelui în aproximativ 3,8 ani şi se poate apropia de Pământ la circa 140.000.000 kilometri. „9253 Oberth“ are un diametru de 6 km şi poartă numele lui Herman Oberth, savantul sibian considerat unul dintre părinţii astronauticii mondiale. Ceva mai măricel, „9406 Sănduleak“ are 15 km în diametru şi se află la o distanţă de 300.000.000 km. Asteroidul „9494 Donici“ aminteşte de astronomul Nicolae Donici, unul dintre fondatorii Uniunii Astronomice Internaţionale, iar „10034 Bârlan“, descoperit în 1981, este dedicat astronomului Mirel Bârlan. În schimb, „12498 Dragesco“, un asteroid cu diametrul de 10 km, şi-a luat numele de la biologul Jean Dragesco. În „cerul artiştilor“ se mişcă „6429 Brâncuşi“, cu un diametru de 9 km, aflat la 100.000.000 km. Lui îi ţine companie „9493 Enescu“, un alt mic bolid cu diametrul de 9 km, care aleargă prin spaţiu la o distanţă de 250.000.000 km. „Triada“ artei româneşti este completată de „9495 Eminescu“. Aproape vecin cu „Enescu“, asteroidul botezat cu numele Luceafărului poeziei românești are un diametru de 6 km şi se învârte în jurul Soarelui în 3,16 ani. Lumea artiştilor din ceruri este completată de „Michelangelo“, „Picasso“, „Matisse“ şi „Chagal“, „Lermontov“, „Rimbaud“, „Puşkin“, „Tagore“ şi „Neruda“. Tuturor acestora li se adaugă asteroizii „Transylvania“, „Moldavia“ şi „Danubia“ care completează geografia „României cereşti“. Un ţinut fabulos, pe care cu siguranță nu-l vom atinge prea curând cu piciorul. Dar care, în ciuda acestui fapt, există şi ne veghează de acolo, de sus, din spaţiul cosmic.
va multumim pt documentare.nu stima nimic despre astra.