România mai săracă

S-a dus Ştefan Iordache, s-au dus şi Ilarion Ciobanu, şi Adrian Pintea, şi Amza Pellea, atâţia alţi mari actori. Cu ajutorul acestora, comunismul cel insuportabil a putut fi traversat mai uşor. Cu ajutorul acestor talente uriaşe am trecut apa şi am scăpat de înec. Poate că refugierea românilor în film şi în teatru a fost forma noastră de supravieţuire morală. Poate că bucuria de a ne regăsi în arta unei veritabile galerii de genii actoriceşti să fie explicaţia tăcerii noastre şi a unei rezistenţe imperceptibile. Anii de comunism au însemnat o lipsă cumplită de libertate însoţită de o risipă artistică. Era muzică şi teatru peste tot, în toate oraşele şi orăşelele, pe toate drumurile.

 

Întrebarea mea este de-o simplitate totală. De ce n-am beneficiat mai mult de pe urma acestor uriaşi artişti? De ce, în loc să ne îmbogăţim spiritual şi să facem dovada unui progres cultural, decădem vertiginos? Şi nu mă refer doar la artă. Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Amza Pellea, Octavian Cotescu, Ilarion Ciobanu au fost nişte monumente de modestie şi de bun-simţ. N-au risipit nici tupeu, nici vulgaritate, nici şmecherie. Cât a luat România de azi de la ei? Comportamental şi artistic! Cât a câştigat calitatea vieţii publice de la ei? Şi în ce fel dovedim că existenţa lor a generat porniri pentru a duce mai departe înălţimea acestor conştiinţe? Logica ne obligă să formulăm un răspuns extrem de simplu. Existenţa lor a ţinut societatea românească mai sus decât era! România artistică era o faţă mărginită, aproape divină a unei alte Românii care se ascundea îndărătul acesteia.

 

Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache, alături de ceilalţi mari actori, erau oamenii care ne ajutau să ne minţim în fiecare zi, aşa cum obsedanta defilare cu Ilie Năstase şi Nadia Comăneci este doar o modalitate de a ne arăta cum am putea fi. Şi cum nu devenim decât o dată-de două ori într-un secol pentru a putea îndura aşteptarea până la următorul hărăzit de astre din România.

 

În vremea în care Boris Elvin conducea Secretariatul literar al Teatrului Naţional am urmărit zeci şi zeci de repetiţii. Scriam trimestrial pentru Caietele Teatrului Naţional. Lucram pe Schitu Măgureanu, lângă Bulandra, şi ne spărgeam pauzele la Macul Roşu şi la Cireşica sau la repetiţiile din Sala Izvor. Şi fugeam să colaborez cu texte la Naţional. Aşa i-am văzut pe toţi în piese celebre şi i-am urmărit şi în montări care s-au repetat până la epuizare, dar care nu au avut premiera niciodată. Atunci am înţeles marea trudă din teatru, atunci am pipăit firea marilor actori români şi de atunci mă uitam la Dinică exact cum m-aş fi uitat la o statuie pusă deasupra tuturor statuilor. Vreau să fiu precis. La el mă blocam, la Marin Moraru, la Cotescu, la Caramitru, la Forry Eterle, la Toma Caragiu, la Irina Petrescu, la Gina Patrichi încremeneam mut de admiraţie. Cam după 15 ani am îndrăznit să-i cer un interviu. Mi-a spus că mă ştie din sală. M-a văzut de mult. Şi mi-a zis ceva în genul:

 – Ce vrei să-ţi spun? N-am nimic de zis. Uite, stau aşa, mă concentrez şi pe urmă intru în scenă şi fac rolul şi zic ce am de zis. Şi gata! Dacă vrei să scrii, uită-te şi scrie ce-ai înţeles!

I-am spus că nu despre interpretarea sa aş vrea să scriu, ci despre felul acela unic de a se concentra în minutele de dinaintea exprimării artistice.

 – Ei, bravos! Păi asta e treaba mea!

 

România este cu mult mai săracă. Nu lumea artistică, ci România toată. Şi fiecare în parte.

 

S-a dus Marele artist al tuturor românilor!