România, o realitate semicolonială

Cum se trăieşte în România? Care sunt orizonturile de aşteptare ale unui medic după şase ani de şcoală şi alţi şase ani de rezidenţiat? Sau ale unui unui profesor, până trece de toate etapele gradelor didactice? Dar ale unui funcţionar a cărui experienţă profesională este cel mai adesea diminuată de numiri politice şi pilele puternicilor zilei?Orizonturile lor s-au risipit. Deja pe străzile oraşelor noastre sunt greve, manifestaţii, pichetări ale ministerelor de resort, ca urmare a unor nemulţumiri acumulate în douăzeci de ani de haos dirijat.

Problemele sociale sunt multe, iar nemulţumirile pe deplin motivate. Adevărul continuă să fie ascuns, eludat sau substituit unor rezolvări de moment. Dar această poveste a efortului prost retribuit şi a valorilor marginalizate este cu mult mai vechi decât am crede.

Ce înseamnă să trăieşti într-o semicolonie?

Petre Pandrea a construit şi a definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul său scris în cursul anului 1947, în directă legătură cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, a fost pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrisă termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simplă în aparenţă: schimbarea stilului de viaţă semicolonial prin helvetizarea societăţii româneşti. Cum este definită semicolonia? Prin „cvasi-autonomie politică şi dependenţă economică”.

Ce înseamnă stilul de viaţă semicolonial? Spre deosebire de ţările independente, unde „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă”, în „semicolonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. În ţări precum India (fostă colonie britanică) şi România (dependentă economic şi implicit politic de mari puteri), „stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere intervin – hotărâtor – straturile populare”.

Una din caracteristicile semicolonialilor este aceea că „nu pot avea un stil unitar de cultură şi nici o limbă unitară”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată.” În interiorul limbii române coexistă, „pe picior de egalitate, mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (franţuzită), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt, „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.

Pe „meleagurile semicoloniale” înfloreşte „speţa şarlatanului egoist” care îşi „trădează patria pentru arginţi sau din poltronerie lamentabilă”. Printre aceştia, „politicienii semicoloniali sunt şarlatani până în măduva oaselor şi egoişti până dincolo de marginea înţelegerii: oare de ce? Fiindcă n-au bază economică (de aceea fură pe rupte – n.m.), n-au metafizică, n-au bază morală: au apetituri”.

În România semicolonială, „funcţionarul politic a înlocuit pe latifundiarul care-şi păpa moşiile ca pe o porţie de măsline”. În România, de peste 500 de ani, „când ai putere nu te mai temi de secetă şi de intemperii, iar haremul îţi stă la dispoziţie”.

Semicolonialului, om de rând sau nu, îi lipseşte morala, „fiindcă el are mai multe cămăşi: cămăşi de zi, cămăşi de noapte, cămăşi plastronate pentru frac, cămăşi naţionale cu râuri roşii, galbene şi albastre”. Pe omul de rând îl înţelegem la schimbatul cămăşilor, căci pentru a-şi rezolva problemele cotidiene îi trebuie multe „cămăşi”. Pentru a te băga în seamă portarul sau secretara, primarul sau învăţătorul copilului, vânzătorul sau funcţionarul, musai să te îmbraci precum ei. Infractorul semicolonial este unul diminutival, neavând inteligenţă sau forţă vitală. El se defineşte printr-un „şperţar dedat la vesela ciupeală, ceva între bacşiş, cadou şi milogeală”.

În societăţile semicoloniale, „omul bogat nu poate avea prieteni săraci. Trebuie să-şi ia adio chiar de la prietenii de tinereţe care au sărăcit – în semicolonii seismele şi zigzagurile de avere sunt dese”. Omul bogat din semicolonii este recunoscut pentru „solitudinea lui totală când porneşte printre oamenii săraci”. Cât de reală este această portretizare a baronilor noştri politici de azi, deşi rândurile au fost scrise în 1947?!
Politicianul semicolonial se caracterizează prin „răţoială şi neputinţă. Neputinţa este starea se colonialitate, iar răţoiala este expresia unei puteri castrate. Politicianul semicolonial are ceva de biciclist: spinare curbată şi picioare energice, cu pulpe dezvoltate, adică servil faţă de cei mai mari şi impertinent cu cei mici”. Carierismul politicianului semicolonial se reduce la un singur adevăr: „Vinde ţara şi pe maică-sa, intră în bandă necondiţionat, ca hoţii de cai cu ochii la pradă”.

Morala românească semicolonială „se aseamănă cu un ghem de aţă cu care s-au jucat o duzină de pisici” în faţa căruia „străinii dau din cap, iar băştinaşii avertizaţi pufnesc de râs”. Pe meleagurile noastre, „tabelele de valori sunt răsturnate, amalgamate şi pline de surprize”.
Adesea ai impresia că nu mai umbli „printre oameni normali, printre oameni sănătoşi, ci printre canceroşi. Tot Bucureştiul este plin de cancer politic, de lenevie, de dezordine, de praf tuberculotic şi de lipsă de frumuseţe”. Provincia escaladează decalajul alimentând „fascinaţia Bucureştiului” care „creează dezechilibrul psihic mitocănesc”.

Care sunt coordonatele „helvetizării României” văzute de Petre Pandrea, pentru o posibilă ieşire din semicolonialismul ţării noastre? Sunt patru repere: neutralitate în caz de război; eliminarea politicianismului; respectarea cultului valorilor şi primordialitatea gospodăriei edilitare. Când „venitul naţional nu mai merge la capitole neproductive şi va ajuta la refacerea paraginilor”, când „politicianismul se va reduce până la atrofie”, iar „politica se va transforma în emulaţie edilitară, asemeni unui concurs între urbanişti”, abia atunci şi numai atunci, „cultul valorilor se va instaura automat”.

În prezent, România se aseamănă cu Mexicul şi „republicile petroliere din America Centrală”. Doar acolo, în imundele favelas, „printre negri şi negroizi, printre urmaşi de azteci şi piei roşii, printre sonde de petrol şi răzmeriţe, printre metişi şi generali cu stele brusc aprinse şi stinse pe epoleţi şi pe firmament politic, printre cavaleri de industrie şi corsari politici, descifrez destinul tragicomic al României moderne”.

N.B. „Pentru ca o ţară să nu fie în dependenţă de capitalul străin, trebuie ca procentul de investiţii în industrie şi bancă să fie trecut de 50%. După cum într-o întreprindere sau într-o bancă un capitalist nu poate dicta dacă nu are un pachet de acţiuni de minimum 51%, tot astfel şi o ţară nu poate fi considerată ca ieşită din starea de semicolonialitate dacă nu are un capital bancaro-industrial autonom.”

Revoltele în semicolonii

Revoltele sociale din semicolonii sunt fie înecate în sânge, fie se sting din cauza lipsei de solidaritate.

După Primul Război Mondial, în România au existat puţine acţiuni colective de protest ale muncitorilor. Principala cauză a constat în lipsa de organizare sindicală. În iulie-august 1919 au avut loc proteste ale muncitorilor ceferişti din Bucureşti şi ale celor petrolişti de pe Valea Prahovei. Se cereau ziua de lucru de 8 ore, repaus săptămânal, concedii plătite etc. Autorităţile au anihilat prompt grevele, acestea neavând timp să se răspândească la nivel naţional. Mişcarea de masă a muncitorilor a avut o ultimă manifestare notabilă în octombrie 1920, când a fost declanşată greva generală. Deşi au participat circa 400.000 de salariaţi din industrie şi transporturi, guvernul nu a fost destabilizat. Încetarea activităţii ca formă de presiune asupra guvernului nu a mai câştigat adepţi în România interbelică.

Cu toate că România a aderat la Organizaţia Internaţională a Muncii, creată în 1919, aplicarea principiilor acesteia a fost sistematic amânată. Primele măsuri legislative s-au luat în 1925, prin adoptarea Legii repausului duminical şi în sărbătorile legale. Presiunile internaţionale au silit România să adopte legi noi în favoarea muncitorilor, în 1928. Aceste legi vizau ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor, fixarea duratei zilei de lucru la 8 ore.

Motivaţi de noua legislatie, dar şi de încurajările din partea Partidului Naţional Ţărănesc în a-şi revendica drepturile, liderii minerilor din Valea Jiului au declanşat la sfârşitul anului 1928 un conflict de muncă. Motivul era legat de prelungirea contractului colectiv de muncă. În conformitate cu noua legislaţie, se cereau: ziua de lucru de 8 ore, majorarea salariilor cu 40% pentru muncitorii care lucrau la focuri şi în puţuri, aprovizionarea cu alimente şi bocanci, interzicerea activităţii minorilor în subteran etc. Neînţelegerile dintre salariaţi şi angajatori au dus la un proces, dar decizia instanţei de la Deva i-a nemulţumit pe muncitori. Aceştia s-au adresat instanţei superioare – Înalta Curte de Casaţie – ca să medieze conflictul. Cu toate acestea, în preajma izbucnirii grevei nu existau mari speranţe în vederea satisfacerii doleanţelor minerilor.

Despre represiunea grevei minerilor din Lupeni din toamna anului 1929, Panait Istrati a fost printre primii publicişti care au scris despre aceasta. Solidar cu cauza minerilor, aprecierile sale au fost extreme. Astfel, el relata: “La Lupeni n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vânătoare de oameni. Autorităţile au băut până la ziuă şi au dat de băut şi la soldaţi. Un prefect beat a tras cel dintîi după sunarea goarnei. S-au împresurat minerii şi au fost măcelăriţi, fără să li se dea putinţa de a fugi, apoi, când au reuşit să fugă, s-a luat grănicerimea după ei, beată de vin şi de sânge”.

În perioada interbelică, toleranţa autorităţilor faţă de acţiunile greviste era minimă. Nici ziariştii nu erau sensibili la realitatea mizeriei în care trăiau muncitorii. Iată o primă reacţie faţă de reprimarea minerilor apărută în ziarul “Universul”: “Trupa nu şi-a făcut decât datoria. Vina nu e a ei. A tras. Bine a făcut şi bine e să se ştie că va trage ori de câte ori va primi ordin să o facă”. Ulterior, responsabilii masacrului au fost destituiţi. Societatea a acceptat că minerii au protestat faţă de mizeria lor, şi nu faţă de regim.

În 28 ianuarie 1933, la ora 10.30, Panait Bogăţoiu a cerut încetarea lucrului la Atelierele de vagoane. În fruntea unui „comitet de fabrică“ (creaţie de natură bolşevică), a înaintat conducerii Atelierelor o listă de revendicări. Iniţial, mişcarea cuprindea doar personalul de la vagoane (aproximativ 700 angajaţi), însă la aflarea veştii despre grevă, peste 3.000 de muncitori s-au asociat protestului.

Ministrul Comunicaţiilor, Eduard Mirto, a intervenit în conflictul de muncă dintre muncitori şi Consiliul de Administraţie al CFR. Medierea a fost preluată de sindicatele social-democrate, care au obţinut satisfacerea solicitărilor economice ale muncitorilor: acordarea unui salariu minim de 4.000 lei şi reintroducerea alocaţiei de chirie.

Muncitorii nu aveau însă încredere în promisiunile autorităţilor.

În dimineaţa zilei de 16 februarie, la ora 4.30, trupele de jandarmi şi armată au înconjurat Atelierele CFR Griviţa. Muncitorii nu au reacţionat, astfel că, la ora 6.00, comandantul operaţiunii, lt.-col. Romulus Hotineanu, i-a somat pe grevişti să se predea. Autorităţile au susţinut ulterior că reacţia muncitorilor a fost violentă.

După expirarea timpului anunţat a urmat un foc de avertisment. Comunicatul oficial a susţinut că n-au fost trase mai mult de două salve în plin, în condiţiile în care şi muncitorii foloseau arme de foc contra soldaţilor. După 15 minute, jandarmii şi militarii au pătruns în curtea atelierelor. Până la ora 7.30, circa jumătate dintre grevişti s-au predat. După înăbuşirea revoltei de la CFR Griviţa, armata a preluat controlul obiectivului şi a făcut primele arestări. Cei reţinuţi au fost repartizaţi la Parchetul Militar (670 arestaţi) şi Prefectura de Poliţie Bucureşti (500 muncitori). În timpul anchetei au primit alimente, îmbrăcăminte şi vizita membrilor de familie. Represaliile s-au concentrat asupra celor desemnaţi responsabili de instigare la grevă.

Ultima intervenţie în forţă a trupelor de represiune s-a petrecut în iunie 1990 prin forjarea minerilor împotriva demonstranţilor din Piaţa Universităţii şi implicit împotriva societăţii civile. Aceasta după ce, cu numai şase luni în urmă, statul intervenise brutal în destinele multora dintre semenii noştri. Trăim într-un stat slab care se teme. Se teme de propriii cetăţeni că ar putea să-şi construiască alte orizonturi de aşteptare. Un stat slab este acela care şi-a format obiceiul să “corecteze” ieşirile din turma obedienţei. Iar corecţiile sunt întodeauna brutale.

Să nu ne facem temeri că Romania ar fi foarte diferită cândva. Au existat şi în interbelic tunuri imobiliare, samsari de camarilă regală, iar astăzi prezidenţială, similare camarilelor domneşti sau fanariote din perioada medievală. Acest fenomen, specific ţărilor latino-americane, a fost descris şi de publicistul interbelic M. Dragomir, iar descrierea lui este teribil de actuală: „S-a furat şi se fură. Cartiere întregi de vile şi palate au ieşit ca din pământ. Totul se transformă, nimic nu se pierde; iar în virtutea acestui principiu universal, bugetul statului, avuţia publică, s-a tot transformat încât astăzi funcţionarii nu mai pot fi plătiţi pentru că transferul de bunuri din patrimoniul public în patrimoniul bandei organizate s-a operat în total”. („Însemnări asupra laşităţii colective”, Gazeta Municipală, an II, nr. 55, 5 februarie 1933).

Şi aceasta în timp ce în întreaga ţară se făceau "mii de concedieri la industriile particulare şi ale statului. De la început se observă agitaţii printre muncitorii concediaţi în primul rând deoarece concedierile se fac anapoda de cele mai multe ori la dispreţul celor mai elementare legi ca să nu mai pomenim de legile umanităţii".

Haosul dirijat de astăzi cu bulibăşeala sistemului bugetar, salarii tăiate dincolo de limita legii şi a Codului Internaţional al Muncii, atomizarea învăţământului şi insalubrizarea deliberată a sistemului sanitar vor determina convulsii în societatea românească, pe deplin supusă unor găşti, triburi şi fratrii, care deja se confruntă deasupra simplilor trăitori, după cum se petreceau lucrurile în regatele clientelare de la frontierele Romei imperiale. Căci România nu este altceva decât echivalentul unui regat clientelar: autonomie politică în interior şi dependenţă economică din exterior.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.