25 iulie 1918. Calea Victoriei, Terasa Capșa. Cumva pe la prânz. Caragiale stă la o masă și privește de-a lungul străzii. E soare. Un soare aproximativ portocaliu. Caragiale își spune unele lucruri. Unele ar suna cam așa. Uite, și tu. Poate că România nu există ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic. Totul nu e decât o fulgeraţie, iar România o aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă.
Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit aparţinător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile României în nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără odihnă. Iar România îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemiloasă, iubitoare, frumoasă şi enigmatică. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage interpretării.
Chiar și venusienii știu asta. Au aflat și toți politicienii români de-a lungul timpului. Nu putem decât să dăm soluţii fictive unei probleme fictive. Aşa cum nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu sunt depăşite de aceasta. Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea. Ele ne supravieţuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu spumă universului. Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând reziduuri spre falsa noastră linişte. E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică.
Zice-se ca Caragiale ar fi murit in 1912.
Zice-se că 48% dintre români , sunt analfabeți funcționali. Eu cred că procentul e secret, de stat.